Conversaţie cu mons. Giampaolo Crepaldi, Arhiepiscop de Trieste

 

De Stefano Fontana

 

În lumea de astăzi se face o mare discuţie despre laici şi credincioşi, stat şi Biserică, religie şi secularizare. Şi nu e vorba numai de intervenţia ecleziasticilor în privinţa politicilor care reglementează statul şi societatea civilă.

Tema raportului dintre laicitate şi religie a devenit şi mai fierbinte de când există ameninţarea fundamentalismului islamic care nu recunoaşte diferenţe între cei doi termeni.

Pentru a încerca să aprofundeze tema, agenţia Zenit l-a intervievat pe monseniorul Giampaolo Crepaldi, Arhiepiscop de Trieste, Preşedinte al Comisiei „Caritas in veritate” din Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE) şi Preşedinte al Observatorului Internaţional „Cardinal Van Thuan” despre Doctrina Socială a Bisericii.

 

Excelenţă, înainte de toate, ce înseamnă, după părerea dumneavoastră, „laic”?

„Mi se pare că astăzi cuvântul are patru semnificaţii. Înainte de taote laic înseamnă "nu preot" şi "nu călugăr". Cine nu este preot şi nici nu aparţine unei congregaţii călugăreşti de monahi sau fraţi sau surori se numeşte laic. Mama mea şi tatăl meu erau laici. În al doilea rând, se poate numi laic cel care consideră că dimensiunea politică are o proprie autonomie faţă de religie, dar care în acelaşi timp se poate folosi de resursele spirituale şi morale ale religiei, ba chiar să aibă nevoie de ele, altminteri politică însăşi s-ar transforma într-un absolut religios. Într-o a treia semnificaţie laic înseamnă astăzi cel care trăieşte şi raţionează fără să ţină cont de religie; cu alte cuvinte înseamnă indiferenţă faţă de religie. În sfârşit, astăzi laic înseamnă şi anti-religios, adică acela care combate religia, n-o lasă să se exprime, nu-i permite să-şi spună părerea în domeniul public”.

 

Aţi putea să stabiliţi o ierarhie între aceste semnificaţii? După părerea dumneavoastră care ar fi adevărata laicitate?

„Prima definiţie nu creează probleme pentru nimeni. Dintre celelalte trei aş vrea să spun că prima (adică a doua în lista amintită mai sus) este cea mai corectă, în timp ce a doua şi a treia sunt incorecte, înainte de toate din punctul de vedere al laicităţii. Adică sunt forme de laicitate mai puţin laice”.

 

Înţeleg că dumneavoastră susţineţi că acela care combate religia este mai puţin laic, dar pentru ce acela care nu ţine cont de ea, este indiferent, nu ar fi un laic autentic?

„Pentru că este deja o excludere a lui Dumnezeu din domeniul public. Deşi nu-l combat în mod deschis, dacă afirm că organizarea societăţii nu trebuie să ţină cont deloc de dimensiunea religioasă ci trebuie să fie indiferentă şi, de exemplu, trebuie înlăturate simbolurile religioase, trebuie organizată o instruire şcolară care să facă abstracţie total de religie, că Episcopul nu-şi poate face auzit glasul în public şi catolicii nu pot să realizeze o formă de prezenţă explicită în societate sau lucruri de felul acesta… spun că sunt indiferent, în timp ce în schimb am făcut o alegere de excludere”.

 

Deci nu este posibil să nu se ia poziţie cu privire la problema lui Dumnezeu?

„Nu este posibil. Şi laicitatea care ar considera posibil acest lucru ar fi o înşelare. Laicitatea este exercitare a raţiunii şi nu folosire a înşelării. Se poate construi o lume bazată pe Dumnezeu sau una organizată fără Dumnezeu. Nu este posibilă o a treia cale. Însă a organiza lumea pe Dumnezeu nu înseamnă a fi integralişti, înseamnă a recunoaşte lucrurilor umane autonomia lor, dar a le vedea şi în limitele lor, deci în necesitatea lor structurală de un supliment de resurse pentru a putea fi ele însele. Din acelaşi motiv, a organiza o lume fără Dumnezeu nu înseamnă a organiza o lume neutră”.

 

Şi totuşi astăzi se spune că problema despre Dumnezeu vine după aceea, pentru cel care-şi pune această problemă. În schimb dumneavoastră spuneţi că vine mai întâi, deoarece nimeni n-o poate eluda.

„Problema despre Dumnezeu vine înainte de toate celelalte şi nu există nimeni care să nu-şi pună această problemă. Acest lucru se întâmplă pentru că atunci când noi cunoaştem realitatea o cunoaştem imediat drept ceva care are nevoie de fundament, adică incapabilă să se explice singură până la capăt. Acolo, în acea percepţie, există deja ideea – chiar dacă foarte generală – despre Dumnezeu, care apoi ne însoţeşte pentru totdeauna. Deci ideea despre Dumnezeu nu se adaugă după ce am elaborat toate celelalte. Laicul este cel care foloseşte raţiunea pentru a-şi organiza propria viaţă, însă nu pentru a absolutiza raţiunea şi a face din ea o închisoare, ţine deschisă întrebarea, rămâne disponibil la un supliment de sens pe care raţiunea singură nu şi-l poate da, dar la care ea face trimitere dat fiind faptul că în ea se observă o necesitate de a fi completă, lucru pe care nu şi-l poate da singură”.

 

În acest sens deci numai cel care rămâne deschis la Dumnezeu este laic.

„Cred că este chiar aşa şi vă voi da două exemple. Preşedintele francez Sarcozy, într-o intervenţie vestită la Sfântul Ioan din Lateran în urmă cu câţiva ani, a creat expresia „laicitate pozitivă”. El voia să indice cu asta o laicitate care exprimă o atitudine de deschidere pozitivă faţă de religie. Papa Benedict al XVI-lea a demonstrat că apreciază expresia şi a folosit-o în călătoria sa în Franţa în urmă cu doi ani. Al doilea exemplu este următorul: Joseph Ratzinger, într-un vestit discurs când era cardinal, i-a invitat pe laici „să trăiască aşa ca şi cum Dumnezeu ar exista”. Iată iar tema religiei pozitive. Ar fi într-adevăr mai puţin laic a suspenda dubiul: şi dacă Dumnezeu ar exista? Credinciosul, a cărui credinţă nu trebuie niciodată să fie complet scutită de măsurarea ei cu necredinţa, cere laicului această onestitate intelectuală egală: să trăiască şi el fără a încetată niciodată să se măsoare cu întrebarea laică: chiar suntem sigur că Dumnezeu nu există?”.

 

Şi dacă un laic nu face asta?

„Eu cred că atunci nu mai este laic. Ar deveni un dogmatic şi ar fi condus de o supărare intolerantă faţă de religie care l-ar face incapabil să vadă cu obiectivitate semnificaţia ei, ar confunda-o cu o superstiţie şarlatană. De fapt, ar combate-o, desigur în numele laicităţii, care însă ar fi o nouă religie a antireligiei. Există mulţi laici intoleranţi astăzi”.

 

Într-o Scrisoare adresată Copiilor din dieceza dumneavoastră pentru sărbătoarea sfântului Nicolae, aţi afirmat printre altele că sunt norocoşi copiii care trăiesc într-o familie de părinţi căsătoriţi. Pentru aceasta aţi fost criticat că discriminaţi atât copiii cât şi familiile. Consideraţi asta ca un exemplu de laicitate intolerantă?

„Laicitatea tolerantă este aceea care permite Bisericii să se exprime după propria logică şi nu să spună lucruri care corespund altor logici. Credinţa creştină spune că o căsătorie nu este numai un contract explicit sau implicit, ci construcţia sacramentală a unei realităţi noi, care va trăi în măsura în care va accepta să fie însufleţită de Domnul. Acest lucru nu este contrazis de faptul că, din păcate, şi atâtea căsătorii celebrate în Biserică din punct de vedere uman eşuează; nici nu obligă să se echivaleze toate formele de "familie". Nu cred că este tolerant a-l critica pe Episcop pentru că spune că adevăratul model de familie este cel creştin, propus de Dumnezeu însuşi în Sfânta Familie din Nazaret, trăit şi învăţat de Domnul Isus. Nici nu poate fi împiedicat să afirme că naşterea într-o astfel de familie, în care iubirea soţilor este inspirată din iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu, este un mare noroc. Adaug aici ceva mai mult: acesta ar trebui să fie considerat un drept al oricărui copil. Cine l-a experimentat ştie bine că este un mare noroc. Apoi a spune că în felul acesta Episcopul ar face discriminări este aproape ridicol: iubirea Bisericii este deschisă pentru toţi, dar nu scuteşte să se spună cum merg lucrurile”.

 

Trieste este orgolioasă cu tradiţia sa laică. Face bine?

„Face bine pentru că laicitatea înseamnă deschidere la convieţuire, acceptare reciprocă, dialog prietenesc şi nu preconceput, lipsa formelor de fundamentalism. Dar greşeşte atunci când cineva dă o altă semnificaţie acestei laicităţi: că Adevărul nu există, că Biserica nu trebuie să-l vestească pe Isus Cristos considerându-l Adevăr şi Viaţă, că Biserica nu trebuie să evanghelizeze şi să se roage pentru ca să se mărească numărul de convertiri, când critică vestirea numind-o prozelitism. Sau greşeşte atunci când cineva ar vrea să pună botniţă episcopului, sau – ceea ce este mai rău – a-l face pe episcop să spună ceea ce lumea ar vrea să audă, adică faptul că tot ceea ce face merge bine. Nu totul merge bine: există astăzi forme de a organiza familia care nu reprezintă adevăratul bine al copiilor şi care îi face să sufere, trântiţi în dreapta şi în stânga şi descărcând pe umerii lor şubrezi iresponsabilităţile adulţilor. Nu este laicitate adevărat aceea care îl împiedică pe Episcop să spună aceste lucruri”.

Biserica cere ascultare de la credincioşii săi, nu de la toţi oamenii. De la ceilalţi Biserica cere respect, considerând că desfăşoară o slujire adusă omului şi că exprimă resurse spirituale şi morale pentru binele societăţii. A cere respect nu înseamnă a cere privilegii. Pentru că nimic şi nimeni nu-i poate lua Bisericii o "pretenţie" a ei”.

 

Care pretenţie?

„Pretenţia de a aduce cu sine un Răspuns la adevăratele necesităţi ale omului. Laicitatea trebuie să respecte mai ales asta: ca Biserica să aibă posibilitatea de a exprima pe deplin mesajul său de mântuire, care se referă la întreaga viaţă umană, crezând că, făcând aşa, ea desfăşoară o slujire adusă persoanei umane. Cine mă critică pentru că susţin că a trăi într-o familie creştină, însufleţită de Cristos însuşi de Duhul său, este un mare noroc, de fapt nu acceptă că Biserica prin mesajul ei poate să pretindă că face viaţa mai umană. Însă această intoleranţă faţă de ea Biserica nu va putea niciodată s-o accepte”.

 

(După Zenit, 1 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu