Joi, 11 noiembrie, în Aula Ioan Paul al II-lea, a avut loc Conferinţa de presă pentru prezentarea Exortaţiei Apostolice Postsinodale a Sanctităţii Sale Benedict al XVI-lea Verbum Domini, care cuprinde reflecţiile şi propunerile reieşite din a XII-a Adunare Generală Obişnuită a Sinodului Episcopilor desfăşurată în Vatican în octombrie 2008 cu tema: Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii.

Au intervenit la Conferinţa de Presă: Eminenţa Sa Cardinalul Marc Ouellet, P.S.S., Prefect al Congregaţiei pentru Episcopi; E.S. Mons. Gianfranco Ravasi, Preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii; E.S. Mons. Nikola Eterovic, Secretar General al Sinodului Episcopilor şi Mons. Fortunato Frezza, Subsecretar al Sinodului Episcopilor.

Publicăm în continuare intervenţia Cardinalului Marc Ouellet, P.S.S.

Intervenţia Cardinalului Marc Ouellet, P.S.S.

„În timp ce spunea acestea, o femeie din mulţime şi-a ridicat vocea şi a spus: "Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!". Dar el a zis: "Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează”"”[1]. Mulţimii care aude strigătul de admiraţie al acestei femei, uimită de predica sa, Isus răspunde: Fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează.

Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini despre Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii, este preluarea din partea Bisericii a acestui răspuns al lui Isus, având conştiinţa că ea de douăzeci de secole are de dat mărturie în lume şi pentru lume despre Cuvântul lui Dumnezeu. La Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica exprima în acest mod conţinutul esenţial al Revelaţiei: „Dumnezeu cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el”[2].

Exortaţia apostolică Verbum Domini reia acelaşi mesaj la patruzeci şi cinci de ani distanţă: „Dumnezeu ni se face cunoscut ca mister de iubire infinită în care Tatăl din veşnicie exprimă Cuvântul său în Duhul Sfânt. De aceea, Cuvântul, care de la început este la Dumnezeu şi este Dumnezeu, ni-l revelează pe Dumnezeu însuşi în dialogul de iubire dintre Persoanele divine şi ne invită să participăm la el”[3].

A. Paradigma mariană a revelaţiei

Inspirându-se din Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum el s-a dezvăluit în profunzimea sa trinitară şi cristologică în prologul sfântului Ioan şi în scrierile pauline[4], Exortaţia post-sinodală dezvoltă o viziune dinamică şi dialogică a Revelaţiei, în linia Constituţiei conciliare Dei Verbum. De fapt, revelaţia creştină nu oferă în primul rând o informaţie privilegiată în privinţa lui Dumnezeu, acest Dumnezeu necunoscut de care toate religiile lumii se străduiesc să se apropie bâjbâind[5]. Revelaţia creştină este în mod esenţial o chemare la dialog, un Cuvânt creator de eveniment şi de întâlnire, pe care Biserica îl experimentează încă de la începuturile sale.

Papa Benedict al XVI-lea a tradus într-o formulă celebră acest caracter de eveniment al revelaţiei: „Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu – scrie Sfântul Părinte – în felul acesta creştinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieţii sale. La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă”[6]. Aşadar creştinismul nu este rodul unei înţelepciuni umane sau al unei idei geniale, ci al unei întâlniri şi al unei alianţe cu o Persoană care dă existenţei umane orientarea sa decisivă şi forma sa.

În această optică, figura Fecioarei Maria care a cooperat la misterul Întrupării Cuvântului, rămâne paradigma de nedepăşit a raportului rodnic al Bisericii cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată pentru ce Sfântul Părinte asumă în mod explicit la numărul 28 din Verbum Domini perspectiva mariană formulată de Sinod: „Atenţia evlavioasă şi iubitoare faţă de figura Mariei ca model şi arhetip al credinţei Bisericii este de importanţă capitală pentru a face şi astăzi o schimbare concretă de paradigmă în raportul Bisericii cu Cuvântul, atât în atitudinea de ascultare rugătoare cât şi în generozitatea angajării pentru misiune şi vestire”.

Exortaţia Verbum Domini răspunde astfel la ceea ce are nevoie Biserica în acest început de mileniu. Pentru că deşi în secolul trecut cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu a progresat în manieră însemnată, îndeosebi graţie studiilor biblice, reformei liturgice, catehezei, ecumenismului şi răspândirii mai ample a Cuvântului lui Dumnezeu, rămâne încă un deficit de umplut în ceea ce priveşte viaţa spirituală a poporului lui Dumnezeu. Acesta are dreptul să fie mai mult inspirat şi hrănit de o apropiere mai rugătoare şi mai eclezială de Sfintele Scripturi. Asta e cel puţin ceea ce au simţit Părinţii sinodali în acţiunea Duhului Sfânt în mijlocul lor şi ceea ce ei au exprimat în orientările pastorale.

Dacă este adevărat că trebuie cunoscute Scripturile pentru a-l cunoaşte pe Cristos, este necesar mai ales să ne rugăm cu Sfintele Scripturi pentru a-l întâlni în ele în mod personal pe Cristos. De aici rezultă numeroasele dezvoltări din Verbum Domini despre Sfânta Liturgie, despre citirea rugătoare şi asiduă a textelor sacre, despre ascultare şi despre tăcere, împărtăşirea credinţei cu privire la textele biblice, în mod deosebit cele din liturgia duminicală.

Este o veste bună pentru bărbaţii şi femeile din ziua de astăzi care sunt solicitaţi de mesajele contrastante ale puternicelor mijloace de comunicare, uneori în dauna căutării lor de sens şi de fericire. „De aceea – afirmă încă de la început Verbum Domini – făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu iubire, putem să ne înţelegem pe noi înşine numai în primirea Cuvântului şi în docilitatea faţă de lucrarea Duhului Sfânt. În lumina Revelaţiei realizată de Cuvântul divin se clarifică definitiv enigma condiţiei umane”[7].

Omul găseşte în întâlnirea cu Isus mult mai mult decât o învăţătură a sa ca Învăţător de doctrină; găseşte prietenia sa personală şi personalizatoare. Credinţa creştină este comuniune personală şi eclezială cu Cuvântul lui Dumnezeu născut din credinţa unei femei.

Îi invit pe cititori să mediteze cu atenţie pasajele substanţiale despre Fecioara Maria şi Cuvântul lui Dumnezeu care dau tonul întregii Exortaţii. Maria este „Mama Cuvântului lui Dumnezeu” şi „Mama credinţei”[8], Icoana prin excelenţă a lui Lectio divina[9], Maria, „Mater Verbi et Mater laetitiae”[10].

B. Sensul spiritual al Scripturilor

Una din temele importante ale Adunării sinodale a fost hermeneutica Sfintei Scripturi în Biserică[11]. Obiect al dezbaterilor aprinse şi al unei intervenţii autoritare a Sfântului Părinte, această temă a fost reluată şi dezvoltată în Verbum Domini în aproape 40 de pagini. Nu este uşor a le rezuma în puţine fraze. Spunem totuşi că orientarea dată hermeneuticii biblice este clară şi constructivă, situând ştiinţa biblică, exegetică şi teologică în interiorul şi în slujba credinţei Bisericii. Ştiinţele sacre, fie ele filologice, literare, istorice, patristice sau în mod speculativ teologice, nu pot face abstracţie de credinţa Bisericii în nici un moment al dezvoltării lor şi al metodologiei lor.

De aici insistenţa Documentului post-sinodal, în faţa „pericolului dualismului” dintre exegeza ştiinţifică şi teologie, cu privire la unitatea şi complementaritatea celor două discipline şi la legătura lor cu viaţa spirituală. De fapt – aminteşte Verbum Domini citând Comisia Biblică Pontificală, „Cu creşterea vieţii în Duh creşte, în cititor, şi înţelegerea realităţilor despre care vorbeşte textul biblic”[12]. „Biblia este Cartea Bisericii”[13] şi interpretarea sa provine din viaţa şi din creşterea Bisericii, până acolo încât s-ar putea repeta cu sfântul Grigore cel Mare: „cuvintele divine cresc cu acela care le citeşte”[14].

Pe acelaşi filon, Exortaţia apostolică Verbum Domini lansează un apel pentru o reînnoită receptare a „hermeneuticii biblice conciliare”[15] amintind în mod deosebit de criteriile fundamentale pentru a da cont în mod corespunzător despre dimensiunea divină a Bibliei: „1) interpretarea textului ţinând cont de unitatea întregii Scripturi; asta se numeşte astăzi exegeză canonică; […] 2) apoi trebuie să se ţină cont de tradiţia vie a întregii Biserici, şi în sfârşit 3) trebuie respectată analogia credinţei”. Exortaţia completează această referinţă din Dei Verbum, citându-l pe Papa Benedict al XVI-lea cu ocazia alocuţiunii sale adresată Adunării sinodale: „Numai acolo unde cele două nivele metodologice, cel istorico-critic şi cel teologic, sunt respectate, se poate vorbi despre o exegeză teologică – despre o exegeză adecvată acestei Cărţi”[16].

Aceste elemente sunt după aceea reluate cu detaliu mai mare semnalând meritele şi limitele exegezei istorico-critice, amintind de valoarea exegezei patristice şi îndemnându-i pe exegeţi, pe teologi şi pe păstori la un dialog constructiv pentru viaţa şi misiunea Bisericii[17]. Ceea ce contează în epoca noastră este de fapt dezvoltarea sensului spiritual al Scripturilor, în continuitatea Tradiţiei, şi în linia redefinită de Comisia Biblică Pontificală. Sensul spiritual al Scripturii este „sensul exprimat de textele biblice atunci când sunt citite sub influenţa Duhului Sfânt în contextul misterului pascal al lui Cristos şi al vieţii noi care rezultă. Acest context există efectiv. Noul Testament recunoaşte în el împlinirea Scripturilor. De aceea este normal a reciti Scripturile în lumina acestui nou context, cel al vieţii în Duh”[18].

Această orientare fundamentală este reluată la încheierea secţiunii despre hermeneutica eclezială a Scripturilor cu evocarea numeroaselor exemple de sfinţi care s-au lăsat plăsmuiţi de Cuvântul lui Dumnezeu în istoria Bisericii. Este suficient de menţionat pe sfântul Anton abate, pe sfântul Benedict, pe sfântul Francisc de Assisi şi pe cele trei foarte cunoscute Tereze pentru a înţelege că „sfinţenia în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu se înscrie astfel, într-un anumit mod, în tradiţia profetică, în care Cuvântul lui Dumnezeu ia în slujire însăşi viaţa profetului. În acest sens sfinţenia în Biserică reprezintă o hermeneutică a Scripturii de care nimeni nu poate face abstracţie. Duhul Sfânt care i-a inspirat pe autorii sacri este acelaşi care-i animă pe sfinţi să-şi dea viaţa pentru Evanghelie. A intra la şcoala lor constituie o cale sigură pentru a întreprinde o hermeneutică vie şi eficace a Cuvântului lui Dumnezeu”[19].

C. Probleme care trebuie aprofundate

Exortaţia Apostolică Post-Sinodală Verbum Domini adună toate cele 55 de Propoziţii aprobate de Părinţii sinodali şi supuse consideraţiei binevoitoare a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea. Conţinutul lor a fost inserat şi dezvoltat în textul Documentului. Câteva puncte trebuie să fie studiate ulterior. De exemplu, temele despre inspiraţia şi despre adevărul Scripturilor pe care reflecţia teologică le-a considerat mereu „ca două concepte cheie pentru o hermeneutică eclezială a sfintelor Scripturi. Totuşi, trebuie să se recunoască necesitatea de astăzi a unei aprofundări corespunzătoare a acestor realităţi, aşa încât să se poată răspunde mai bine la exigenţele referitoare la interpretarea textelor sacre conform naturii lor”[20]. O altă temă care trebuie aprofundată este sacramentalitatea Cuvântului lui Dumnezeu care „poate să favorizeze o înţelegere mai unitară a misterului Revelaţiei în 'evenimente şi cuvinte intim unite', folosind vieţii spirituale a credincioşilor şi acţiunii pastorale a Bisericii”[21]. Trebuie aprofundat şi „raportul dintre mariologia şi teologia Cuvântului. Din aceasta va putea veni un mare beneficiu atât pentru viaţa spirituală cât şi pentru studiile teologice şi biblice”[22]. În afară de asta, Propoziţia nr. 17 despre Slujirea Cuvântului şi femeia este dezvoltată la numerele 58 şi 85. În această privinţă se afirmă: „După cum se ştie, în timp ce Evanghelia este proclamată de preot sau de diacon, prima şi a doua lectură în tradiţia latină sunt proclamate de lectorul numit, bărbat şi femeie. Aş vrea aici să dau glas Părinţilor sinodali care şi în această circumstanţă au subliniat necesitatea de a îngriji cu o formare corespunzătoare exercitarea lui munus de lector în celebrarea liturgică şi în mod deosebit slujirea lectoratului, care, ca atare, în ritul latin, este slujire laicală”[23]. Dorinţa Părinţilor sinodali ca „slujirea lectoratului să fie deschisă şi femeilor” a fost deci luată în consideraţie şi Sfântul Părinte studiază problema cu atenţie.

Exortaţia post-sinodală tinde să reînnoiască credinţa Bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu[24]. Ea comportă şi o viziune dialogică, ba chiar nupţială, a revelaţiei[25]; în afară de asta comportă o hermeneutică eclezială a Scripturii şi doreşte o aprofundare a raportului dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi sacramente, şi în mod special sacramentul Sfintei Euharistii.

Exortaţia apostolică evocă pe de o parte caracterul performativ al Cuvântului care provine îndeosebi din legătura sa cu sacramentele. În celebrarea sacramentelor ca şi în istoria mântuirii Cuvântul lui Dumnezeu – „dabar” – indică în acelaşi timp un Cuvânt care este o Acţiune divină: „Dumnezeu spune şi face, însuşi Cuvântul său este viu şi eficace”[26]. Acest caracter performativ al Cuvântului culmină în cuvintele consacrării euharistice.

De aici ideea sacramentalităţii Cuvântului, în analogie cu prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie[27]. „Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare comportă recunoaşterea că însuşi Cristos este prezent şi ni se adresează nouă”[28].

În afară de asta, unitatea profundă dintre Cuvântul lui Dumnezeu proclamat şi Euharistie manifestă o circularitate între cele două pentru înţelegerea Scripturilor: „Euharistia ne deschide spre înţelegerea Sfintei Scripturi, aşa cum Sfânta Scriptură la rândul său luminează şi explică Misterul euharistic. De fapt, fără recunoaşterea prezenţei reale a Domnului în Euharistie, înţelegerea Scripturii rămâne neîmplinită”[29]. A educa poporul lui Dumnezeu să perceapă această legătură intrinsecă între Cuvântul lui Dumnezeu şi sacrament îl ajută şi să „perceapă acţiunea lui Dumnezeu în istoria mântuirii şi în viaţa personală a fiecărui membru al său”[30].

Toate aspectele menţionate mai sus trebuie să fie aprofundate în viaţa Bisericii, având convingerea profundă că acela care citeşte Biblia sau ascultă Cuvântul rugându-se, îl întâlneşte personal pe Cristos. De fapt, Scriptura este unul şi unicul Cuvânt al lui Dumnezeu care interpelează viaţa noastră la convertire. „Toată Scriptura divină constituie o Carte unică – scrie Ugo de San Vittore – şi această Carte unică este Cristos, vorbeşte despre Cristos şi are în Cristos împlinirea sa”[31].

Concluzie

Dumnezeu vorbeşte în Sfintele Scripturi ale Bisericii pentru a aduna poporul său, pentru a-l hrăni cu viaţa sa şi pentru a-l primi în comuniunea sa. Acest apel divin este adresat întregii omeniri.

Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini pune în mod clar accentul pe dimensiunea divină a Cuvântului şi propune o nouă paradigmă, dialogică şi pneumatologică, inspirată din misterul trinitar şi din răspunsul Fecioarei Maria.

Fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează. Exortaţia post-sinodală relansează aşadar contemplaţia personală şi eclezială a Cuvântului lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi, în Liturgia Divină şi în viaţa personală şi comunitară a credincioşilor. Ea relansează de asemenea activitatea misionară şi evanghelizarea, din moment ce reînnoieşte conştiinţa Bisericii că este iubită şi misiunea sa de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală şi încredere în puterea Duhului Sfânt. Fie ca această Exortaţie atât de aşteptată să fie obiectul unei receptări autentice şi în acelaşi timp entuziaste.

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Lc 11,27-28.

[2] Constituţia dogmatică Dei Verbum, 2.

[3] Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, 30 septembrie 2010, nr. 6.

[4] VD 5-17.

[5] Cf. Fap 17,23.27.

[6] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 1.

[7] Verbum Domini (VD), 6.

[8] VD 27-28.

[9] Ibid., 86-87.

[10] Ibid., 124.

[11] VD 29-49.

[12] Comisia Biblică Pontifical (CBP), Interpretarea Bibliei în Biserică, 15 aprilie 1993, II, A: Ench. Vat. 13, nr. 2991.

[13] VD 29.

[14] Homiliae in Ezechielem, I, VII, 8: CCL 142,87 (PL 76,843 D).

[15] VD 34-35.

[16] Benedict al XVI-lea, Către participanţii la a XIV-a Congregaţie Generală a Sinodului Episcopilor (14 octombrie 2008); DC, nr. 2412, pag. 1015-1016, proposition 26.

[17] VD 45.

[18] VD 37; CBP, ibidem: Ench. Vat., nr. 2987.

[19] VD 49.

[20] VD 19.

[21] VD 56.

[22] VD 27.

[23] VD 58.

[24] VD 27.

[25] VD 51.

[26] Cf. Ev 4,12.

[27] VD 56.

[28] Cf. Sacrosanctum Concilium, 7.

[29] VD 55.

[30] VD 53.

[31] VD 39; De arca Noe, 2, 8: PL 176,642 C-D.