„Dumnezeu se revelează omului cu darul Cuvântului său”
Publicăm în continuare sinteza Exortaţiei apostolice post-sinodale a lui Benedict al XVI-lea „Verbum Domini”, publicată joi de Sala de Presă a Sfântului Scaun.
* * *
„Redescoperirea centralităţii Cuvântului lui Dumnezeu” în viaţa personală şi a Bisericii şi „urgenţa şi frumuseţea” de a-l vesti pentru mântuirea omenirii ca „martori convinşi şi credibili ai Celui Înviat”: acesta este, în sinteză, mesajul lui Benedict al XVI-lea în Exortaţia apostolică post-sinodală „Verbum Domini”, care cuprinde reflecţiile şi propunerile rezultate din Sinodul Episcopilor desfăşurat în Vatican în octombrie 2008 cu tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii”. Documentul, lung de aproape 200 de pagini, este un apel pasionat adresat de Papa păstorilor, membrilor din viaţa consacrată şi laicilor „să devină tot mai familiari cu sfintele Scripturi”, neuitând niciodată „că la baza oricărei spiritualităţi creştine autentice şi vii este Cuvântul lui Dumnezeu vestit, primit, celebrat şi meditat în Biserică” (121).
Dumnezeu se comunică pe sine însuşi…
Benedict al XVI-lea dezvoltă reflecţia sa pornind de la Prologul Evangheliei lui Ioan care ne pune în faţa „misterului lui Dumnezeu care se comunică pe sine însuşi prin darul Cuvântului său… Cuvântul său s-a făcut trup (In 1,14). Aceasta este vestea bună” (1). „Într-o lume care adesea îl simte pe Dumnezeu ca superfluu sau străin” – afirmă el – „nu există prioritate mai mare decât aceasta: a redeschide omului de astăzi accesul la Dumnezeu, la Dumnezeul care vorbeşte şi ne comunică iubirea sa pentru ca să avem viaţă din belşug” (2).
Dumnezeu nu este străin omului.
Papa subliniază cu forţă că „Dumnezeu vorbeşte şi intervine în istorie în favoarea omului”, care, numai deschizându-se la dialogul cu Creatorul său, se poate înţelege pe sine însuşi şi poate satisface aspiraţiile sale cele mai profunde. „De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu – se citeşte în document – nu se contrapune omului, nu mortifică dorinţele sale autentice, ba chiar le luminează, purificându-le şi ducându-le la împlinire… În epoca noastră, din păcate – scrie Benedict al XVI-lea – s-a răspândit, mai ales în Occident, ideea că Dumnezeu este străin de viaţa şi de problemele omului şi că, mai mult, prezenţa sa poate să fie o ameninţare la adresa autonomiei sale”. În realitate, „numai Dumnezeu răspunde la setea care se află în inima oricărui om!”. Pentru Papa „este decisiv, din punct de vedere pastoral, să se prezinte Cuvântul lui Dumnezeu în capacitatea sa de a dialoga cu problemele pe care omul trebuie să le înfrunte în viaţa zilnică… Pastoraţia Bisericii trebuie să ilustreze bine că Dumnezeu ascultă necesitatea omului şi strigătul său” pentru a-i oferi „plinătatea fericirii veşnice” (22-23). În acest sens este important a-i educa pe credincioşi să recunoască „rădăcina păcatului în neascultarea Cuvântului Domnului şi să primească în Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, iertarea care ne deschide spre mântuire” (26).
Creştinismul, „religie a Cuvântului lui Dumnezeu”
Amintind de „marele impuls” dat de Conciliul al II-lea din Vatican pentru redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii (3), în document se reafirmă marea veneraţie faţă de sfintele Scripturi, „deşi credinţa creştină nu este o 'religie a Cărţii': creştinismul este 'religia Cuvântului lui Dumnezeu', nu a 'unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi viu'” (7) în lumina căruia „se clarifică definitiv enigma condiţiei umane” (6). De fapt, Isus Cristos este „Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu”: pentru aceasta „nu mai trebuie aşteptată nici o altă revelaţie publică înainte de manifestarea glorioasă a Domnului”. În acest context trebuie „ajutaţi credincioşii să distingă bine Cuvântul lui Dumnezeu de revelaţiile private”, al căror rol „nu este acela de a 'completa' Revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a ajuta la trăirea ei mai deplin într-o epocă istorică determinată”. Revelaţia privată este „un ajutor, care este oferit, dar care nu este obligatoriu de folosit” (14).
Cuvântul lui Dumnezeu fără ajutorul Duhului Sfânt…
Referindu-se la interpretarea corectă a Cuvântului, Papa subliniază că „nu există nici o înţelegere autentică a Revelaţiei creştine în afara acţiunii Mângâietorului” (15) cum spune sfântul Ieronim: „nu putem ajunge să înţelegem Scriptura fără ajutorul Duhului Sfânt care a inspirat-o” (16): este o înţelegere care creşte în timp, cu asistenţa Duhului Sfânt, graţie Tradiţiei vii a Bisericii şi Magisteriului, căruia îi revine „să interpreteze în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis” (33). „Locul originar al interpretării scripturistice este viaţa Bisericii”, deoarece „nici o Scriptură profetică nu trebuie supusă explicării private” (29); de altfel, tot sfântul Ieronim aminteşte că „nu putem citi niciodată singuri Scriptura. Găsim prea multe porţi închise şi alunecăm cu uşurinţă în eroare” (30).
Unitatea celor două nivele interpretative ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Papa analizează starea actuală a studiilor biblice, afirmând că „din raportul rodnic dintre exegeză şi teologie depinde mare parte din eficacitatea pastorală a acţiunii Bisericii şi a vieţii spirituale a credincioşilor” (31). Recunoaşte aportul important dat „de exegeza istorico-critică” şi de alte metode (32), dar semnalează riscul grav, astăzi, al „unui dualism” între exegeză şi teologie: pe de o parte, o exegeză care se limitează la metoda istorico-critică, devenind „o hermeneutică secularizată”, unde totul este redus „la elementul uman”, ajungându-se să se nege „istoricitatea elementelor divine”; pe de altă parte, o teologie „care se deschide la deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor care nu respectă caracterul istoric al revelaţiei”. Papa doreşte „unitatea celor două nivele” interpretative, care în definitiv presupune „o armonie între credinţă şi raţiune”, în aşa fel încât credinţa „să nu degenereze niciodată în fideism”, cu consecinţa unei lecturi fundamentaliste a Bibliei, şi o raţiune care „să se arate deschisă şi să nu refuze în mod apriori tot ceea ce excede propria măsură” (33-36). Deci, Benedict al XVI-lea exprimă dorinţa ca în domeniul interpretării textelor sacre „cercetarea… să poată progresa”, aducând „rod pentru ştiinţa biblică şi pentru viaţa spirituală a credincioşilor” (19), şi în acelaşi timp să se poată lărgi dialogul dintre păstori, exegeţi şi teologi (45) având conştiinţa că, în acest domeniu, „sfânta Tradiţie, sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii, prin orânduirea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt între ele aşa de legate şi unite încât nici una din aceste realităţi nu subzistă fără celelalte” (47).
Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa.
În afară de asta se subliniază că „se poate înţelege Scriptura numai dacă este trăită” (47): de fapt, „interpretarea cea mai profundă a Scripturii… vine tocmai de la cei care s-au lăsat plăsmuiţi de Cuvântul lui Dumnezeu”, sfinţii. „A intra la şcoala lor constituie o cale sigură pentru a întreprinde o hermeneutică vie şi eficace a Cuvântului lui Dumnezeu” (48-49). Şi referindu-se la Maria, „figură a Bisericii în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care în ea se face trup”, Papa îi îndeamnă pe „cercetători să aprofundeze mai mult raportul dintre mariologia şi teologia Cuvântului” (27).
Cuvântul lui Dumnezeu, ecumenismul şi dialogul interreligios.
Documentul subliniază şi „centralitatea studiilor biblice în dialogul ecumenic”, apreciind promovarea de „celebrări ecumenice ale ascultării Cuvântului lui Dumnezeu”, pentru că „ascultarea comună a Scripturilor stimulează… la dialogul carităţii şi face să crească dialogul adevărului” (46). Papa, reafirmând că „revelaţia Vechiului Testament continuă să aibă valoare pentru noi creştinii” deoarece este Cuvânt al lui Dumnezeu, afirmă că „rădăcina Creştinismului se află în Vechiul Testament şi Creştinismul se hrăneşte mereu la această rădăcină” (40). De aici derivă o „legătură deosebită… între creştini şi evrei, o legătură care n-ar trebui să fie uitată niciodată” şi care trebuie să-i ducă pe creştini la „o atitudine de respect, de stimă şi de iubire faţă de poporul ebraic”. „Doresc să reafirm încă o dată – scrie Benedict al XVI-lea – cât de preţios este pentru Biserică dialogul cu evreii” (43). Pe de altă parte, „Biserica recunoaşte ca parte esenţială a vestirii Cuvântului întâlnirea, dialogul şi colaborarea cu toţi oamenii de bunăvoinţă, îndeosebi cu persoanele care aparţin diferitelor tradiţii religioase ale umanităţii, evitând forme de sincretism şi de relativism” (117). Reafirmând că Biserica îi vede „cu stimă pe musulmanii care recunosc existenţa unui Dumnezeu unic”, Sinodul doreşte dezvoltarea dialogului bazat pe o încredere reciprocă, în aprofundarea de valori cum ar fi „respectarea vieţii”, „drepturile inalienabile ale bărbatului şi femeii şi demnitatea lor egală”, precum şi aportul religiilor la binele comun, ţinând cont „de distincţia dintre ordinea socio-politică şi ordinea religioasă” (118). Papa exprimă apoi „respectul Bisericii faţă de vechile religii şi tradiţii spirituale din diferitele continente”, care „cuprind valori care pot să favorizeze mult înţelegerea dintre persoane şi popoare” (119). Totuşi – se subliniază – „dialogul n-ar fi rodnic dacă asta n-ar include… libertatea de a practica propria religie în privat şi în public, precum şi libertatea de conştiinţă” (120).
Cuvântul lui Dumnezeu şi Liturgia.
Documentul tratează apoi raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi liturgie: „acesta este cadrul privilegiat – se afirmă – în care Dumnezeu… vorbeşte astăzi poporului său, care ascultă şi răspunde”; „când în Biserică se citeşte sfânta Scriptură” însuşi Cristos e „cel care vorbeşte” (52). Totuşi trebuie educaţi credincioşii să înţeleagă unitatea dintre Cuvânt şi Sacrament în slujirea Bisericii. De fapt, „în relaţia dintre Cuvânt şi gestul sacramental se arată în formă liturgică acţiunea proprie a lui Dumnezeu în istorie prin caracterul performativ al Cuvântului însuşi. Într-adevăr în istoria mântuirii nu există separare între ceea ce Dumnezeu spune şi face… În acelaşi mod, în acţiunea liturgică suntem puşi în faţa Cuvântului său care realizează ceea ce spune” (53). Papa formulează din nou cererea „unei îngrijiri mai mari a proclamării Cuvântului lui Dumnezeu”: lectorii „să fie cu adevărat capabili şi pregătiţi cu angajare. Această pregătire trebuie atât biblică şi liturgică, cât şi tehnică” (58). Există apoi o nou referinţă la „îmbunătăţirea calităţii” omiliilor: „trebuie să se evite omilii generice şi abstracte, care să ascundă simplitatea Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi divagaţii inutile care riscă să atragă atenţia mai degrabă asupra predicatorului decât la inima mesajului evanghelic. Trebuie să fie clar pentru credincioşi că ceea ce-i stă la inimă predicatorului este să-l arate pe Cristos, care trebuie să fie în centrul oricărei omilii” (59). Papa reafirmă apoi oportunitatea unui Directoriu omiletic „pentru a-i ajuta pe slujitori să-şi desfăşoare în cel mai bun mod misiunea lor” (60). În document se mai exprimă dorinţa ca Liturgia Orelor „să se răspândească mai mult în Poporul lui Dumnezeu… în special recitarea Laudelor şi Vesperelor. Această creştere nu va putea decât să mărească printre credincioşi familiaritatea cu Cuvântul lui Dumnezeu” (62).
Cuvântul lui Dumnezeu şi tăcerea.
Reluând „nu puţine intervenţii ale Părinţilor sinodali”, Papa a subliniat valoarea tăcerii în celebrări: de fapt, „cuvânt poate să fie rostit şi auzit numai în tăcere, exterioară şi interioară. Timpul nostru nu favorizează reculegerea şi uneori există impresia că există aproape teamă de a se dezlipi, chiar şi pentru un moment, de instrumentele de comunicare în masă. Pentru aceasta este necesar astăzi de a educa Poporul lui Dumnezeu la valoarea tăcerii” (66). Există apoi câteva exortaţii: „să nu se neglijeze niciodată acustica, respectând normele liturgice şi arhitectonice” pentru „a-i ajuta pe credincioşi la o atenţie mai mare” (68); „lecturile luate din sfânta Scriptură să nu fie niciodată înlocuite cu alte texte, oricând de semnificative ar fi ele din punct de vedere pastoral sau spiritual” (69); să fie favorizate cântări „de inspiraţie biblică clară” care să ştie să exprime, „prin acordul armonios al cuvintelor şi muzicii, frumuseţea Cuvântului divin”. Este amintită în această privinţă importanţa cântului gregorian (70); în sfârşit, se recomandă „o atenţie deosebită” faţă de nevăzători şi surzi (71).
Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Scripturi.
Papa, împreună cu Părinţii Sinodali, exprimă dorinţa vie ca să înflorească „o nouă perioadă de iubire mai mare faţă de sfânta Scriptură din partea tuturor membrilor Poporului lui Dumnezeu, aşa încât din citirea lor rugătoare şi fidelă în timp să se aprofundeze raportul cu însăşi persoana lui Isus” (72). Cere să crească „pastoraţia biblică”, care va folosi şi pentru a răspunde la fenomenul „proliferării sectelor, care răspândesc o lectură deformată şi instrumentală a sfintei Scripturi”, şi pentru a favoriza „răspândirea de comunităţi mici… în care să se promoveze formarea, rugăciunea şi cunoaşterea Bibliei conform credinţei Bisericii” (73). Este necesară „o formare adecvată a creştinilor şi, îndeosebi, a cateheţilor”, rezervând atenţie „apostolatului biblic” (75). Întregul Popor al lui Dumnezeu, începând de la episcopi, trebuie să pornească din nou de la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Papa exprimă recunoştinţă deosebită „călugărilor şi călugăriţelor de clauzură” care „cu viaţa lor de rugăciune, de ascultare şi de meditare a Cuvântului lui Dumnezeu, ne amintesc că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
Biblia în fiecare casă.
Apoi, cât priveşte familiile, „Sinodul doreşte ca fiecare casă să aibă Biblia sa şi s-o păstreze în mod demn, aşa încât s-o poată citi şi folosi pentru rugăciune”. Apoi este evidenţiată contribuţia „geniului feminin” în studiile biblice, precum şi „rolul indispensabil al femeilor în familie, în educaţie, în cateheză şi în transmiterea valorilor”. Documentul invită la practica lui lectio divina şi la promovarea rugăciunilor mariane cum ar fi Rozariul şi Angelus „ca ajutor pentru a medita sfintele mistere relatate de Scriptură”. Sunt citate şi „câteva rugăciuni vechi din Orientul creştin” cum ar fi imnurile mariane Akathistos şi Paraklesis” (78-88).
Cuvântul lui Dumnezeu şi misionaritatea.
Papa subliniază apoi cu forţă apelul Sinodului de a „revigora în Biserică conştiinţa misionară”, având conştiinţa „că ceea ce este revelat în Cristos este realmente mântuirea tuturor neamurilor”: „omul are nevoie de 'marea Speranţă' pentru a putea trăi propriul prezent, marea speranţă care este 'acel Dumnezeu care are un chip uman şi care ne-a iubit până la sfârşit' (In 13,1). Pentru aceasta, Biserica este misionară în esenţa ei. Nu putem ţine pentru noi cuvintele de viaţă veşnică ce ne-au fost date în întâlnirea cu Isus Cristos: ele sunt pentru toţi, pentru fiecare om. Fiecare persoană din timpul nostru, că o ştie sau n-o ştie, are nevoie de această vestire… Ne revine nouă responsabilitatea de a transmite ceea ce la rândul nostru, prin har, am primit” (91-92). „De aceea, misiunea Bisericii nu poate fi considerată ca realitate facultativă sau adăugată a vieţii ecleziale… Nu e vorba de a vesti un cuvânt consolator, ci năvalnic, care cheamă la convertire, care face accesibilă întâlnirea cu El, prin care înfloreşte o umanitate nouă” (93). Este reafirmat că misiunea de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu este îndatorire a tuturor celor botezaţi. „Nici unul care crede în Cristos nu se poate simţi străin de această responsabilitate”. „Această conştiinţă trebuie să fie trezită din nou în fiecare familie, parohie, comunitate, asociaţie şi mişcare eclezială”. Îndeosebi, Sinodul recunoaşte „cu recunoştinţă că mişcările ecleziale şi noile comunităţi sunt, în Biserică, o mare forţă pentru evanghelizarea în acest timp, stimulând la dezvoltarea de noi forme de vestire a Evangheliei” (94). „În nici un mod – se citeşte în document – Biserica nu se poate limita la o pastoraţie de 'întreţinere' pentru cei care deja cunosc Evanghelia lui Cristos. Elanul misionar este un semn clar al maturităţii unei comunităţi ecleziale”. Este necesară o „vestire explicită”: „Biserica trebuie să meargă spre toţi cu forţa Duhului (cf. 1Cor 2,5) şi să continue în mod profetic să apere dreptul şi libertatea persoanelor de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, căutând mijloacele cele mai eficace pentru a-l proclama, chiar şi cu riscul persecuţiei. Faţă de toţi Biserica se simte debitoare să anunţe Cuvântul care mântuieşte”: faţă de atâtea popoare care astăzi încă nu-l cunosc şi faţă de cei care „au nevoie ca să fie vestit din nou în mod convingător” de „martori credibili ai Evangheliei”. Papa îşi îndreaptă cu emoţie gândul său spre toţi cei persecutaţi din cauza lui Cristos, spre „atâţia fraţi şi surori care şi în acest timp al nostru şi-au dat viaţa pentru a comunica adevărul iubirii lui Dumnezeu revelată nouă în Cristos răstignit şi înviat”. În mod deosebit – scrie Benedict al XVI-lea – „ne unim cu afect profund şi solidar cu credincioşii din toate acele comunităţi creştine, în Asia şi în Africa… care în acest timp riscă viaţa sau marginalizarea socială din cauza credinţei… În acelaşi timp nu încetăm să ne ridicăm glasul nostru pentru ca guvernele naţiunilor să garanteze tuturor libertatea de conştiinţă şi de religie, chiar şi de a putea mărturisi propria credinţă în mod public” (95-98).
Cuvântul lui Dumnezeu şi lumea de astăzi.
Benedict al XVI-lea mai aminteşte ca ascultarea Cuvântului să nu conducă la o fugă de lume ci la o angajare şi mai mare „pentru a face lumea mai dreaptă şi mai locuibilă. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu denunţă fără ambiguităţi nedreptăţile şi promovează solidaritatea şi egalitatea”. „Angajarea pentru dreptate şi pentru transformarea lumii este constitutivă a evanghelizării”. „Desigur – se reafirmă – nu este misiunea directă a Bisericii să creeze o societate mai dreaptă, chiar dacă ei îi revine dreptul şi obligaţia de a interveni în privinţa problemelor etice şi morale care se referă la binele persoanelor şi al popoarelor. Este mai ales misiunea credincioşilor laici, educaţi la şcoala Evangheliei, să intervină direct în acţiunea socială şi politică” promovând „drepturile umane ale oricărei persoane, bazate pe legea naturală înscrisă în inima omului, şi care ca atare sunt 'universale, inviolabile, inalienabile'”. Cuvântul lui Dumnezeu este şi „izvor de reconciliere şi de pace”. „Încă o dată – afirmă Papa – doresc să reafirm că religia nu poate justifica niciodată intoleranţa sau războaiele. Nu se poate folosi violenţa în numele lui Dumnezeu!” (99-103).
Documentul tratează apoi problema vestirii adresată tinerilor, migranţilor, celor suferinzi şi celor săraci. Atenţia faţă de lumea tineretului „implică curajul unei vestiri clare… ei au nevoie de martori şi de învăţători, care să meargă împreună cu ei şi să-i conducă să iubească şi să comunice la rândul lor Evanghelia mai ales celor de vârsta lor, devenind ei înşişi vestitori autentici şi credibili”.
Mişcările migratoare „oferă posibilităţi reînnoite pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. În această privinţă Părinţii sinodali au afirmat că migranţii au dreptul de a asculta kerygma, care le este propusă, nu impusă. Dacă sunt creştini, au nevoie de asistenţă pastorală adecvată pentru a întări credinţa”. Se îndeamnă apoi la apropierea de cei suferinzi: „Cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie că şi aceste circumstanţe sunt în mod misterios 'îmbrăţişate' de gingăşia lui Dumnezeu. Credinţa care se naşte din întâlnirea cu Cuvântul divin ne ajută să considerăm viaţa umană vrednică să fie trăită în plinătate chiar şi atunci când este doborâtă de rău”. În sfârşit, săracii: „diaconia carităţii, care nu trebuie să lipsească niciodată în Bisericile noastre, trebuie să fie legată mereu de vestirea Cuvântului şi de celebrarea sfintelor taine. Biserica nu-i poate dezamăgi pe săraci: 'Păstorii sunt chemaţi să-i asculte, să înveţe de la ei, să-i conducă în credinţa lor şi să-i motiveze ca să fie artizani ai propriei istorii'”. Este exprimată apoi şi legătura dintre ascultarea Cuvântului şi salvgardarea Creaţiei (104-108).
Cuvântul lui Dumnezeu şi evanghelizarea culturilor.
Documentul lansează un apel la o „reînnoită întâlnire între Biblie şi culturi”: „aş vrea să reafirm tuturor operatorilor culturali – scrie Papa – că n-au nimic de ce să se teamă ca să se deschidă la Cuvântul lui Dumnezeu; el nu distruge niciodată adevărata cultură, ci constituie un stimulent constant pentru căutarea de exprimări umane tot mai potrivite şi semnificative”. În afară de asta, „trebuie recuperat pe deplin sensul Bibliei ca mare cod pentru culturi”. Se doreşte şi promovarea cunoaşterii Bibliei în şcoli şi universităţi, „învingând prejudecăţi vechi şi noi”. Se exprimă aprecierea, stima şi admiraţia întregii Biserici faţă de artiştii „îndrăgostiţi de frumuseţe”, care s-au lăsat inspiraţi de textele sacre, ajutând „să facă într-un fel perceptibile în timp şi în spaţiu realităţile invizibile şi veşnice”. Se solicită „o angajare şi mai mare şi calificată” în lumea mass-media pentru ca să poată „reieşi chipul lui Cristos şi să se audă glasul său”. În mod deosebit, se subliniază rolul crescând al internetului, „care constituie un nou forum în care trebuie să se facă să răsune Evanghelia, având însă conştiinţa că lumea virtuală nu va putea niciodată să înlocuiască lumea reală” (109-113).
Vorbind despre evanghelizarea culturilor, Papa observă că Cuvântul lui Dumnezeu manifestă „un caracter profund intercultural, capabil să întâlnească şi să ducă la întâlnirea diferitelor culturi”; „înculturarea – totuşi – nu trebuie confundată cu procese de adaptare superficială şi nici cu confuzia sincretistă care diluează originalitatea Evangheliei pentru a o face mai uşor acceptabilă”.
Cuvântul lui Dumnezeu şi noua evanghelizare.
„Cuvântul divin… transfigurează limitele fiecărei culturi creând comuniune între popoare diferite” invitând „să se meargă spre o comuniune mai vastă… cu adevărat universală” care „îi leagă împreună pe toţi, îi uneşte pe toţi, ne face pe toţi fraţi” (114-116).
Epoca noastră – conclude Papa – „trebuie să fie tot mai mult timpul unei noi ascultări a Cuvântului lui Dumnezeu şi al unei noi evanghelizări”, pentru că „şi astăzi Isus înviat ne spune 'Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura' (Mc 16,15)”. „Vestind Cuvântul lui Dumnezeu în puterea Duhului Sfânt, dorim să comunicăm şi izvorul bucuriei adevărate, nu al unei bucurii superficiale şi efemere, ci al aceleia care provine din conştiinţa că numai Domnul Isus are cuvintele vieţii veşnice (cf. In 6,68)” (121-124).
(După Zenit, 11 noiembrie 2010)
traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu