Aşteptând să mâncăm ca îngerii

De Inos Biffi

Semnificaţia ultimei cine este pe larg ilustrată şi aprofundată în marea „teologie” şi cateheză euharistică din capitolul al şaselea al Evangheliei după Ioan. „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii. Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (In 6,51-57, passim). Acesta este rodul Euharistiei: comuniunea de viaţă cu Isus Cristos, într-o „imanenţă” reciprocă.

Dar trebuie să se înţeleagă exact ce înseamnă „a mânca” trupul şi „a bea” sângele lui Cristos. Cu acest act nu este devorat în mod material trupul Domnului şi consumat sângele lui. Şi de fapt mai puţin potrivit, în mărturisirea de credinţă prescrisă în anul 1059 lui Berengariu din Tours, se vorbea despre trupul lui Cristos care „cu adevărat şi în mod sensibil, şi nu numai sacramental, este atins şi frânt de mâinile preotului şi mestecat de dinţii credincioşilor”. Toma de Aquino va clarifica faptul că Isus Cristos este realmente prezent în Euharistie, dar în modalitatea „substanţei” (Summa Theologiae, III, 75, 1, c; 76, 1, 3m). Cristos – scrie el – este prezent „spiritual”, adică „invizibil şi în virtutea Duhului” şi „este mâncat printr-o modalitate spirituală şi divină” (Super Ioannem, VI, VIII, IV, nr. 992).

În contextul euharistic faptul de „a mânca” şi „a bea” asumă, prin urmare, o accepţie deloc unică şi singulară: adică semnifică o împărtăşire „spirituală”, înţelegând „spirituală” nu ca alternativă, ci inclusivă a sacramentului, care conţine cu adevărat trupul şi sângele Domnului. Consecinţa este evidentă: numai o împărtăşire în acest sens „spiritual” este destinată să „reuşească”, în timp ce o împărtăşire numai „materială”, sau „trupească”, oricât de des ar fi repetată, nu poate să fie eficace.
Însă înainte de toate trebuie spus că principiul acestei împărtăşiri este iubirea oferită de Cristos, adică dăruirea propriei sale vieţi, continuând „tradiţia” crucii. „În sacrament – învaţă tot Toma – prin adevărul trupului său şi al sângelui său, el ne uneşte cu sine” (Summa Theologiae, III, 75, 1, c). Iată pentru ce, tot conform Doctorului Angelic, Euharistia apare ca „semnul celei mai mari carităţi” şi al „celei mai familiare uniri” a lui Cristos cu noi (ibidem), cu rezultatul unei adeziuni de viaţă: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu – sunt cuvintele lui Isus, deja citate mai sus – rămâne în mine şi eu în el. Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine”.

Însă, tocmai pentru că este împărtăşire „spirituală”, este necesar în cel care primeşte Euharistia corespunderea credinţei şi a carităţii, care, prin lucrarea Duhului Sfânt, îl dispun pe credincios să primească dăruirea vieţii sale şi a vieţii Tatălui său pe care o face Cristos. Dacă lipseşte această adeziune şi primire intimă, sacramentul este destinat să nu reuşească. Indiferenţa şi neîncrederea fac zadarnică şi ineficace simpla mâncare „trupească” a trupului lui Cristos.

Sfântul Toma insistă asupra necesităţii ca împărtăşirea sacramentală să se transforme în împărtăşire spirituală. De fapt, există două moduri de a primi trupul şi sângele lui Cristos, unul pur sacramental, celălalt şi spiritual. Cu primul se primeşte „numai sacramentul, fără efectul său”; cu al doilea se asumă sacramentul şi realitatea sa profundă, acea res a sa: atunci avem „mâncarea spirituală în care se percepe efectul acestui sacrament, care consistă în unirea cu Cristos prin credinţă şi caritate” (ibidem, III, 80, 1, c). Altminteri am avea o împărtăşire imperfectă şi neîmplinită: intenţia sacramentului ar rămâne în mod nenatural incompletă şi suspendată.

Pe de altă parte, aceasta din urmă este posibilă şi prin dorinţa după ea: „Există unii – declară tot Toma – care mănâncă acest sacrament în mod spiritual, înainte de a-l asuma în mod sacramental”. Se întâmplă – şi este valabil şi pentru Botez – atunci când există dorinţa de a primi Euharistia; chiar deja înainte de instituirea ei era însă posibil împărtăşirea cu ea în mod spiritual, conform învăţăturii lui Paul (1Cor 10,2) despre părinţii care au mâncat «hrana spirituală» şi au băut «băutura spirituală» (Summa Theologiae, III, 80, 1, 3m).

Desigur, Doctorul Angelic are un concept puternic de dorinţă, cu totul altceva decât o aspiraţie vagă şi superficială. Iată pentru ce poate să afirme: „Cu toţii sunt ţinuţi să mănânce măcar în mod spiritual, din moment ce asta înseamnă a fi încorporaţi lui Cristos. Fără votul de a primi acest sacrament nu poate să existe mântuire pentru om” (ibidem, 11, c).

Toma chiar se întreabă dacă îngerii asumă în mod spiritual acest sacrament şi răspunde că există o „mâncare spirituală” nemediată de sacrament şi de credinţă şi care constă în unirea cu Cristos prin caritatea perfectă şi vederea lui nemijlocită: şi aceasta este mâncarea spirituală a îngerilor, nu a noastră: „noi aşteptăm o asemenea pâine în patrie” (ibidem, 2, c). Dar dacă este adevărat că îngerii în mod spiritual îl mănâncă pe Cristos, mâncarea spirituală care le revine lor nu este aceea care are loc cu dorirea sacramentului, aşa cum este pentru noi.

Fără îndoială „la comunitatea trupului mistic aparţin fie oamenii fie îngerii”, însă aceştia „în viziune deschisă”, în schimb, aceia „în credinţă”, care vede adevărul „ca într-o oglindă şi în manieră confuză” şi cu care sunt în consonanţă sacramentele (ibidem, 2m). Unde există viziunea nu există medierea credinţei şi a sacramentului, deci o mâncare spirituală a lui Cristos care să aibă loc cu dorirea Euharistiei. Însă o altă consideraţie a lui Toma este deosebit de originală şi iluminantă, aceea în care atribuie mâncării spirituale a lui Cristos de care se bucură îngerii funcţia de model faţă de mâncarea noastră sacramentală. Împărtăşirea euharistică sacramentală – afirmă el – este rânduită, ca spre scop, spre împărtăşirea cerească cu Cristos, de care deja se bucură îngerii.

Iată, aşadar, că „mâncarea lui Cristos prin care îl asumăm în acest sacrament, într-un fel derivă din mâncarea lui Cristos de care beneficiază îngerii în patrie. De aceea se spune că omul mănâncă «pâinea îngerilor»” (ibidem, 3m): de fapt, înainte de toate şi la origine, asta se referă la îngeri, care se bucură de ea conform aspectului său propriu; în schimb, este în mod derivat pâine a oamenilor, care-l primesc pe Cristos în forma sacramentului (ibidem, 2, 1m). Aici pe pământ oamenii percep prezenţa lui Cristos prin credinţă; îngerii îl simt prezent prin viziunea nemijlocită (ibidem).

Un prim punct interesant din această învăţătură este natura cristologică a fericirii îngerilor, deci aspiraţia lor spre el: şi ei sunt săturaţi şi satisfăcuţi de vederea lui Isus Cristos. Cristos este pâinea tuturor. Nu există fericire care să poată face abstracţie de el sau dorinţă care să nu fie aspiraţie spre el. Un al doilea punct este caracterul tranzitoriu al sacramentului euharistic, care conţine în mod real trupul şi sângele lui Cristos, dar ca într-o stare provizorie şi precară, „până când va veni” (1Cor 11,26), adică aşteptând ca realitatea Domnului şi comuniunea cu el (res a sacramentului), din ascunse să devină evidente, transformându-se în viziune exhaustivă.

(După L’Osservatore Romano, 30 mai 2010)

                                                                                                                       Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu