O reflecţie despre greutăţile create de valul de frig şi zăpadă

De Salvatore Vitiello^*

Condiţiile de vreme rea din toată Italia şi din întreaga Europă, cu temperaturi siberiene şi ninsori abundente, au determinat desigur greutăţi profunde pentru toţi, împiedicând mişcările şi, uneori, chiar îndeplinirea „normalelor” obligaţii de muncă, tulburând desfăşurarea obişnuită a zilelor.

Totuşi, chiar şi în dificultatea obiectivă a unei situaţii probabil neprevăzută şi netratată în mod adecvat, este posibil, deci necesar, să scoatem în evidenţă un element pozitiv: situaţia climatică actuală are o profundă valoare pedagogică. În ce sens?

În sensul că ne educă pe toţi să ne amintim că nu suntem „stăpânii lumii”, că nu este totul în mâinile noastre, că mijloacele noastre hipertehnologice pot să fie scoase din funcţiune de o neprevăzută scădere a temperaturilor sau de un simplu blackout electric.

Faptul de trebui să mergem încet, din cauza zăpezii şi a gheţii, redă „drumului” semnificaţia sa, pas după pas, privind cu atenţie unde punem piciorul, observând fie tot ceea ce avem în jurul nostru, fie persoanele pe care ne este dat să le întâlnim. Încet, cu calm, aproape recuperând, dintr-o dată, timpul furat de civilizaţia consumurilor şi de care nici măcar nu ne mai dăm seama de acum.

După aceea, zăpada, nu numai atenuând sunetele, dar oprind circulaţia, a făcut oraşele noastre dintr-o dată mai silenţioase, mai puţin haotice! Oare suntem cu adevărat siguri că aşa-numitul haos din aceste ore este mai rău decât cel pe care zilnic îl trăim în aglomeraţia traficului şi în agitaţia diferitelor activităţi?

Realitatea există! Este pentru noi, este în afara noastră şi nu noi o determinăm total! Realitatea încă este capabilă să ne uimească şi nu numai în privirea încântată datorită fulgilor de zăpadă care cad; realitatea ne uimeşte pentru că este mai mare decât omul. Putem şi trebuie să ne deschidem larg ei, să o cunoaştem, să interacţionăm pentru a o îmbunătăţi, dar nu suntem „stăpânii” şi nici creatorii lumii. Câteva zile de „pauză” la existenţele frenetice ale omului contemporan nu pot decât să facă bine, foarte bine, spiritului. Dacă profiţi de ele pentru a sta cu persoanele mai dragi şi a împărtăşi „bucăţi de viaţă” care s-au lăsat în urmă, pentru a citi cartea aceea bună care aşteaptă de multe luni, pentru a te ruga un pic acelui Dumnezeu care a făcut toate lucrurile, care te-a creat şi pe tine şi pe care, prea des, uiţi chiar să-l saluţi.

Vremea rea, împotriva căreia putem face foarte puţin, are valoarea sa pedagogică: ne aminteşte cine suntem, situându-ne cu gentileţe, dar invincibil, la locul nostru de creaturi. Ne obligă să încetinim ritmurile (inumane) pe care le avem adesea şi ne dăruieşte un pic de tăcere, marfă foarte preţioasă, dar puţin evaluată în perioada contemporană. Vremea rea educă, în mod necesar, să ascultăm de realitate.

Şi dacă, mergând prin zăpadă, ni s-a părut că întâlnim mai uşor privirea şi zâmbetul altora, trudiţi şi împleticiţi ca şi noi, să nu ne uimim: se numeşte umanitate.

^* Universitatea Catolică „Sacro Cuore” – Roma

 Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

(După Zenit, sâmbătă 4 februarie 2012)