Cartea lui Carlo Rocchetta despre teologia familiei

De Britta Dörre

Pentru ce Biserica a dat căsătoriei demnitatea de sacrament? Ce legătură are teologia cu raportul nupţial dintre bărbat şi femeie? În ce mod relaţiile dintre cei din familie intră într-un discurs sacramental?

La aceste întrebări şi la altele a voit să răspundă Carlo Rocchetta cu cartea „Teologia familiei. Fundamente şi perspective”, publicată de EDB din Bologna.

Carlo Rocchetta a fost profesor de teologia sacramentelor la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma şi la Facultatea teologică din Firenze, este membru fondator al Societăţii italiene pentru cercetare teologică (SIRT) şi al International Academy for Marital Spirituality (INTAMS) cu sediul la Bruxelles.

Autor al unui număr impresionant de cărţi şi publicaţii este profesor la Institutul teologic din Assisi şi la EDB conduce colecţia „Corso di teologia sistematica”.

Cum se naşte acest amplu text despre teologia familiei?

Rocchetta: După mai mult de treizeci de ani de predare, trăiesc şi lucrez de peste un deceniu într-un Centru Familiar, cu o comunitate de soţi, în slujba cuplurilor şi în special a celor în dificultate¹, şi nu doresc altceva decât să contribui – în mica mea măsură – la proclamarea proiectului lui Dumnezeu cu privire la familie şi la animarea unei pastoraţii familiare corespunzătoare situaţiilor complexe de astăzi. Studiul se situează în acest domeniu. Voi fi fericit – şi îi mulţumesc lui Dumnezeu încă de acum – dacă volumul, rod al unui lung parcurs de cercetare şi de angajare cotidiană cu soţii şi copiii lor, va putea să reprezinte o contribuţie concretă la reflecţia teologică despre familie. Nu am pretenţia – şi sunt foarte conştient de asta – că am elaborat cu volumul meu o verificare exhaustivă a temei; îmi este suficient că am găsit fundamentele şi perspectivele de fond, fără să zăbovesc asupra problemelor pur speculative; fundamente şi perspective care sper că pot să reprezinte un itinerar util pentru prezentul comunităţii creştine şi pentru misiunea sa, în slujba familiei şi a evanghelizării sale.

În ce sens se poate vorbi despre „teologia familiei”?

Rocchetta: Expresia „teologia familiei” nu se bucură de o lungă istorie; ba chiar este destul de recentă. Până în prima jumătate a secolului al XX-lea se folosea aproape numai aceea de „teologia căsătoriei”. Familia era considerată mai mult ca o realitate de ordin sociologic, moral sau juridic decât propriu-zis dogmatic. Nu există încă astăzi o sinteză organică şi suficient de articulată de teologie a familiei. Aporturile de pionier, deşi meritorii, se limitau să combine tematici antropologice cu preocupări etice. Două limite de fond par să rămână la nivel dogmatic: 1) teologia continuă să analizeze căsătoria mai mult în actul naşterii sale (in fieri) decât în rămânerea sa drept comunitate sacramentală (in factum esse), insistând mai degrabă asupra constituirii sacramentului decât asupra sacramentului constituit; 2) comunitatea familiară este gândită mai mult ca o lărgire a identităţii cuplului decât o comunitate nupţială de persoane: comunitate de viaţă şi de iubire orientată să devină, în virtutea evenimentului celebrat, comunitate de har şi de mântuire pentru soţi şi copii, „mică Biserică” în marea Biserică.

Care este actualitatea textului dumneavoastră?

Rocchetta: Actualitatea reiese din provocările care se aduc astăzi familiei. De mulţi ani este tot mai accentuată tendinţa de a vorbi mai mult despre „familii” decât despre „familie”, ca şi cum „familia” la singular nu mai există sau oricum este destinată să dispară, în numele unei pluralităţi de agregări foarte diferenţiate între ele, în mod variat calificate. Fenomenul nu se prezintă ca o realitate marginală sau limitată, ci ca tot mai răspândit la nivel naţional şi mondial. La ce rezultate poate să conducă un fenomen de acest gen? Există o idee comună de familie, dincolo de variabilele legate de fiecare cultură sau epocă? Cum trebuie răspuns la noile instanţe? Ce contribuţie este în măsură să furnizeze teologia pentru a motiva viziunea creştină despre căsătorie şi despre familie? Sunt întrebări complexe, legate şi de ştiinţe umane cum ar fi etnografia, antropologia culturală, sociologia, biologia, dar asupra cărora trebuie să ne oprim, liberă de prejudecăţi ideologice fie ele de factură marxistă sau neoliberală, structuralistă sau scientistă. Textul „Teologia familiei” vrea să răspundă la aceste întrebări, furnizând un cadru de antropologie teologică şi de cercetare biblico-istorico-dogmatică cât mai mult posibil adecvată la noile provocări.

Care este firul roşu care leagă în unitate cele şase părţi ale volumului?

Rocchetta: Firul roşu este dat de un cuvânt cheie din toată cercetarea mea teologică: termenul „tandreţe”. Dumnezeu este tandreţe şi cu darul harului mântuitor transformă tandreţea bărbatului şi a femeii în tandreţe teologală. Înţeleasă în această optică, tandreţea îşi are centrul său şi nucleul său fundamental în cuplu/familie şi este orientată să se lărgească în cercuri concentrice tot mai largi, trecând prin fiecare persoană, mini- şi macro-agregare, pentru a ajunge până la organizarea vieţii popoarelor şi a „satului global”. Problema este de a fi educaţi la tandreţe. De fapt, dacă tandreţea constituie o calitate înscrisă în fiecare dintre noi încă de la naştere, ea riscă să se retragă în părţile cele mai ascunse din noi înşine, ajungând să fie înlocuită cu aptitudini exact contrare cum ar fi rigiditatea, împietrirea inimii şi egoismul. A aprofunda acest orizont – în afară de a scoate în evidenţă o dimensiune constitutivă a proiectului lui Dumnezeu – răspunde la urgenţa acelui „consumism al afectelor” care domneşte în cultura noastră şi spune că fără o afectivitate matură familia nu poate să se edifice drept comuniune de persoane şi să realizeze identitatea sa. Crizele cuplului, eşecul atâtor căsătorii şi înseşi tulburările atâtor tineri oare nu au origine din acest gol? Numai tandreţea ca maturitate afectivă zideşte comunitatea familiară drept comunitate de viaţă şi prima comunitate care educă. Aceia care compun familia sunt chemaţi să meargă la şcoala tandreţii, depăşind orice formă de analfabetism în acest domeniu şi învăţând să se îmbogăţească reciproc cu talentele pe care le are fiecare, pentru a construi, împreună, un „noi”, o familie care să se ofere drept „casă de tandreţe” pentru toţi, inclusiv comunitatea eclezială şi societatea.

Dumneavoastră vorbiţi despre familie ca o comunitate a tandreţii lui Dumnezeu. Puteţi să explicaţi?

Rocchetta: Nu este obişnuit, în teologie, să se califice familia drept comunitate a trandreţii. Este frecventă definiţia familiei drept „comunitate de iubire”, dar nu este exact acelaşi lucru. Tandreţea constituie pathosul iubirii şi – aşa cum se va putea verifica – scoate în evidenţă o simţire afectivă care numai indirect este contemplată de categoria de „iubire”. Desigur, „iubirea” şi „tandreţea” se împletesc şi nu pot sta una fără cealaltă, dar în mod formal se deosebesc. Perspectiva comunităţii familiare drept „comunitate a trandreţii” nu este numai sugestivă, ci esenţială, şi reprezentă o dezvoltare ulterioară pentru o deplină înţelegere teologică a familiei. Motivele dezvoltării slabe a perspectivei sunt multiple. Unul constă în a confunda termenul „tandreţe” cu un vag sentimentalism romantic, care se poate reduce la dulcegării sau la o atitudine emotivă epidermică; dar nu este aşa: sentimentul tandreţii, dacă este bine înţeles, reprezintă un sentiment puternic, nu slab, şi coincide cu maturitatea afectivă şi presupune depăşirea oricărei forme de superficialitate. Un al doilea motiv este dat de întârzierea cu care gândirea creştină a tratat teologia sentimentelor; întârziere care derivă, între atâţia factori, de influenţa unui medio-platonism pe baza căruia tot ceea ce se referea la corporeitate, simţuri şi sensibilitate, ar fi fost de nivel inferior faţă de spiritualitatea pură. O viziune dualistă care a influenţat mai mult decât se crede asupra dobândirii unei reflecţii creştine în măsură să citească familia drept comunitate afectivă, cu asumarea sentimentului tandreţii ca suflet şi structură de susţinere a comunităţii nupţiale care întemeiază familia. Ca un microsistem relaţional, comunitatea familiară nu se naşte, nu se edifică şi nu poate dura decât pe baza unei concrete, autentice şi mature relaţii de afect între soţi, părinţi şi copii.

______________

¹ Comunitatea este denumită „Centrul Familiar Casa Tandreţii”, cu sediul la Perugia; pentru informaţii ulterioare se poate vedea situl internet: www.casadellatenerezza.it.

 Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

(După Zenit, sâmbătă 21 ianuarie 2012)