De sora Maria Rita Piccione, O.S.A.

 Publicăm prezentarea şi meditaţiile pentru Via Crucis pe care Benedict al XVI-lea o va prezida la Colosseum din Roma în seara de Vinerea Sfântă, pregătite de sora Maria Rita Piccione, O.S.A., preşedintă a Federaţiei Mănăstirilor Augustiniene din Italia „Sfânta Fecioară Maria a Bunului Sfat”.

 * * *

 PREZENTARE

 „Dacă ar vedea cineva de departe patria şi în mijloc ar fi marea, el ar vedea unde să ajungă, dar nu ar avea cum să ajungă acolo. Tot aşa este cu noi… Observăm ţinta la care trebuie să ajungem, totuşi în mijloc este marea acestei lumi… Acum, pentru ca să avem şi mijlocul pentru a merge, a venit de acolo acela la care noi voiam să mergem… şi ne-a procurat lemnul cu care să traversăm marea. De fapt, nimeni nu poate să traverseze marea acestei lumi, dacă nu este purtat de crucea lui Cristos… Nu abandona [aşadar] crucea, şi crucea te va purta”.

Aceste cuvinte ale sfântului Augustin, luate din Comentariu la evanghelia lui Ioan (2,2), ne introduc la rugăciunea Via Crucis.

De fapt, Via Crucis vrea să reînsufleţească în noi acest gest de a ne agăţa de lemnul Crucii lui Cristos de-a lungul mării existenţei. Via Crucis nu este deci o simplă practică de devoţiune populară cu undă sentimentală; ea exprimă esenţa experienţei creştine: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34).

Pentru acest motiv, Sfântul Părinte în fiecare Vinerea Sfântă reparcurge Via Crucis în faţa întregii lumi şi în comuniune cu ea.

Pentru compunerea acestei rugăciuni, Papa Benedict al XVI-lea s-a adresat anul acesta lumii monastice augustiniene feminine, încredinţând redactarea textelor sorei Maria Rita Piccione, o.s.a., Maică Preşedintă a Federaţiei Mănăstirilor Augustiniene din Italia „Sfânta Fecioară Maria a Bunului Sfat”.

Sr. Maria Rita, care aparţine Mănăstirii Augustiniene din Lecceto (Siena) – unul din schiturile toscane din secolul al XIII-lea, leagăn al Ordinului Sfântului Augustin – este actualmente membră a Comunităţii celor Patru Sfinţi Încoronaţi din Roma, unde are sediul Casa comună de Formare pentru Novicele şi Surorile augustiniene din Italia.

Nu numai textele sunt opera unei călugăriţe augustiniene, ci şi imaginile iau formă şi culoare dintr-o sensibilitate artistică feminină şi augustiniană. Sr. Elena Maria Manganelli, o.s.a., de la Mănăstirea din Lecceto, fostă sculptoriţă de profesie, este autoarea machetelor care ilustrează diferitele staţiuni ale Via Crucis.

Această împletire între cuvânt, formă şi culoare ne comunică ceva din spiritualitatea augustiniană, inspirată din comunitatea primară din Ierusalim şi întemeiată pe comuniunea de viaţă.

Este un dar pentru toţi să ştim că pregătirea acestei Via Crucis se naşte din experienţa călugăriţelor care „trăiesc împreună, gândesc, se roagă, dialoghează”, pentru a vorbi cu portretul viu şi eficace cu care Romano Guardini schiţează o comunitate monastică augustiniană.

Fiecare staţiune prezintă în incipit, sub enunţarea clasică, o frază foarte scurtă care vrea să ofere cheia de lectură a staţiunii însăşi. Am putea să o primim în mod ideal ca rostită de un copil, ca o chemare la simplitatea celor mici care ştiu să perceapă inima realităţii şi un simbolic spaţiu de primire, în rugăciunea Bisericii, a glasului copilăriei uneori ofensat şi exploatat.

Cuvântul lui Dumnezeu proclamat ia din evanghelia lui Ioan, făcând excepţie acele staţiuni care nu au un text evanghelic de referinţă sau îl au în alte evanghelii. Cu această alegere s-a voit să se evidenţieze mesajul de glorie al Crucii lui Isus.

Textul biblic este ilustrat după aceea de o reflecţie scurtă dar limpede şi originală.

Rugăciunea adresată „Umilului Isus” – expresie îndrăgită de Augustin (Conf. 7, 18, 24), dar care abandonează adjectivul umil cu răstignirea-preamărirea lui Cristos – este mărturisirea pe care Biserica-Mireasa o adresează Mirelui de Sânge.

Apoi urmează o invocaţie la Duhul Sfânt care conduce paşii noştri şi revarsă în inima noastră iubirea divină (cf. Rom 5,5): este Biserica apostolică-petrină care bate la inima lui Dumnezeu.

Fiecare staţiune precizează o urmă deosebită lăsată de Isus de-a lungul Căii Crucii, pe care credinciosul este chemat să calce. Astfel paşii care ritmează drumul Via Crucis sunt: adevăr, onestitate, umilinţă, rugăciune, ascultare, libertate, răbdare, convertire, perseverenţă, esenţialitate, regalitate, dăruire de sine, maternitate, aşteptare tăcută.

Machetele surorii Elena Maria – lipsite de elemente accesorii, esenţiale în culoare – îl prezintă pe Isus, singur în pătimirea sa, care străbate terenul uscat săpând în el o brazdă şi irigând-o cu harul său. O rază de soare, mereu prezentă şi pusă în aşa fel încât să formeze o cruce, indică privirea Tatălui, în timp ce umbra unui porumbel, Duhul Sfânt, aminteşte că Isus Cristos „prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu” (Evr 9,14).

Cu această contribuţie a lor la rugăciunea Via Crucis, călugăriţele augustiniene doresc să aducă un omagiu de iubire Bisericii şi Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, în profundă sintonie cu acea devoţiune şi fidelitate specială faţă de Biserică şi faţă Suveranii Pontifi mărturisită de Ordinul Augustinian.

Suntem recunoscători acestor două surori, sr. Maria Rita şi sr. Elena Maria, care, hrănite de meditarea continuă a Cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor sfântului Augustin şi susţinute de rugăciunea Comunităţilor din Federaţie, au acceptat să împărtăşească experienţa pe care o au cu Cristos şi cu Misterul pascal, cu toată simplitatea, într-un an în care celebrarea Paştelui este chiar la 24 aprilie, ziua aniversară a Botezului sfântului Augustin.

 

 

Introducere

Cristos a pătimit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui[1].

Fraţi şi surori în Cristos,

Suntem împreună în această seară în scenariul sugestiv de la Colosseum-ul roman, convocaţi de Cuvântul care tocmai s-a proclamat, pentru a parcurge împreună cu Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea Calea Crucii a lui Isus.

Să ne îndreptăm spre Cristos privirea noastră interioară şi să-l invocăm cu inimă arzătoare: „Te rog, Doamne, spune sufletului meu: eu sunt mântuirea ta! Spune asta ca eu să aud!”[2].

Glasul său mângâietor se împleteşte cu firul fragil al „da”-ului nostru şi Duhul Sfânt, degetul lui Dumnezeu, ţese beteala solidă a credinţei care întăreşte şi conduce.

A urma, a crede, a ne ruga: iată paşii simpli şi siguri care susţin drumul nostru de-a lungul Căii Crucii şi ne lasă treptat să întrevedem drumul Adevărului şi al Vieţii.

 

Rugăciunea de început

Doamne Isuse,

tu ne inviţi să te urmăm şi

în această oră extremă a ta.

În tine este fiecare dintre noi

şi noi, mulţi, suntem una în tine.

În ora ta este ora încercării

vieţii noastre,

în desfăşurările sale cele mai crude şi dure;

este ora pătimirii Bisericii tale

şi a întregii omeniri.

Este ora întunericului:

când „se zdruncină temeliile pământului”[3]

şi omul, „părticică a creaţiei tale”[4],

geme şi suferă cu el;

când diferitele măşti ale minciunii

iau în râs adevărul

şi linguşelile succesului

sufocă intima chemare a onestităţii;

când golul de sens şi de valori

anulează opera educativă

şi dezordinea inimii

dezonorează naivitatea celor mici şi a celor slabi;

când omul rătăceşte calea

care orientează spre Tatăl

şi nu mai recunoaşte în tine

chipul frumos al propriei omenităţi.

În această oră se strecoară tentaţia fugii,

sentimentul consternării şi al angoasei,

în timp ce molia îndoielii roade mintea

şi cortina întunericului coboară asupra sufletului.

Şi tu, Doamne,

care citeşti în cartea deschisă a inimii noastre fragile,

ne întrebi din nou în această seară

aşa cu i-ai întrebat într-o zi pe Cei Doisprezece:

„Vreţi şi voi să plecaţi?”[5].

Nu, Doamne,

nu putem şi nu vrem să plecăm,

pentru că „numai tu ai cuvintele vieţii veşnice”[6]

tu singur este „cuvântul adevărului”[7]

şi Crucea ta

este singura „cheie care ne deschide la secretele

adevărului şi vieţii”[8].

„Noi te vom urma oriunde te vei duce!”[9].

În această adeziune este adoraţia noastră,

în timp ce de la orizontul lui încă nu

o rază de bucurie

sărută acel deja al drumului nostru.

 

Staţiunea întâi

Isus este osândit la moarte

Pilat nu găseşte în Isus nici un motiv de condamnare, aşa cum nu găseşte în sine forţa de a se opune condamnării însăşi.

Auzul lui interior rămâne surd la cuvântul lui Isus şi nu înţelege mărturia sa de adevăr.

„A asculta adevărul înseamnă a asculta de el şi a crede în el”[10]. Înseamnă a trăi liber sub călăuzirea lui şi a-i da lui propria inimă.

Pilat nu este liber: este condiţionat din exterior, însă acel adevăr ascultat continuă să răsune în interiorul său ca un ecou care bate şi nelinişteşte.

Astfel iese afară, către iudei; „iese din nou”, subliniază textul, ca şi cum ar fi un impuls să fugă de sine.

Şi glasul care ajunge la el din afară prevalează asupra Cuvântului care este înăuntru.

Aici se decide condamnarea lui Isus, condamnarea adevărului.

Isuse smerit,

şi noi ne lăsăm condiţionaţi de ceea ce este afară. Nu mai ştim să ascultăm glasul subtil, exigent şi eliberator, al conştiinţei noastre care înăuntru cu iubire cheamă şi invită: „Nu ieşi afară, întoarce-te în tine însuţi: în omul tău interior locuieşte adevărul”[11].

Vino, Duh al Adevărului, ajută-ne să întâlnim în „omul ascuns în adâncul inimii noastre”[12] Faţa Sfântă a Fiului care ne reînnoieşte în Asemănarea Divină!

 

Staţiunea a doua

Isus ia Crucea pe umeri

Pilat ezită, caută un pretext pentru a-l elibera pe Isus, dar cedează în faţa voinţei care prevalează şi face zgomot, care apelează la Lege şi lansează insinuării.

Continuă să se repete istoria inimii rănite a omului: meschinăria lui, incapacitatea lui de a ridica privirea de la el pentru a nu se lăsa înşelat de iluziile micului beneficiu personal şi a se elibera în sus, dus în zborul liber al bunătăţii şi onestităţii.

Inima omului este un microcosmos.

În ea se decid destinele mari ale omenirii, se rezolvă sau se accentuează conflictele sale. Însă discriminanta este mereu aceeaşi: a lua sau a pierde adevărul care eliberează.

Isuse smerit, în scurgerea zilnică a vieţii inima noastră priveşte în jos, spre lumea sa mică, şi, cuprinsă în întregime de contabilitatea propriei bunăstări, rămâne oarbă la mâna săracului şi a celui lipsit de apărare care cerşeşte ascultare şi cere ajutor. Cel mult se înduioşează, dar nu se mişcă.

Vino, Duh al Adevărului, învinge inima noastră şi atrage-o la tine. „Păstrează sănătos palatul (cerul gurii) său interior, pentru ca să poată gusta şi bea înţelepciunea, dreptatea, adevărul, veşnicia”[13]!

 

Staţiunea a treia

Isus cade întâia oară

Căderile lui Isus de-a lungul Căii Crucii nu aparţin Paginii Sacre; sunt ceva transmis de evlavia tradiţională, păstrată şi cultivată în inima atâtor oameni care se roagă.

La prima sa cădere, Isus ne adresează o invitaţie, ne deschide o cale, inaugurează pentru noi o şcoală.

Este invitaţia de a merge la el în experienţa neputinţei umane, pentru a descoperi în ea altoiul Puterii divine.

Este calea care conduce la izvorul răcoririi autentice, aceea a Harului care este suficient.

Este şcoala unde se învaţă blândeţea care calmează răzvrătirea şi unde încrederea ia locul îngâmfării.

De la catedra căderii sale Isus ne împarte mai ales marea lecţie a umilinţei, „calea care l-a dus la înviere”[14]. Calea care, după fiecare cădere, ne dă forţa de a spune: „Acum încep din nou, Doamne, dar cu tine, nu singur!”.

Isuse smerit, căderile noastre, împletite din limite şi din păcat, rănesc orgoliul inimii noastre, o închid în faţa harului umilinţei şi opresc drumul nostru de întâlnire cu tine.

Vino, Duh al Adevărului, eliberează-ne de orice pretenţie de autosuficienţă şi dă-ne să recunoaştem în fiecare cădere a noastră o treaptă a scării pentru a urca la tine!

 

Staţiunea a patra

Isus o întâlneşte pe Mama sa

Sfântul Ioan ne prezintă faptul că Mama stă lângă Crucea lui Isus, dar nici un evanghelist nu ne vorbeşte direct despre o întâlnire între cei doi.

În realitate în această şedere a Mamei se concentrează expresia cea mai densă şi înaltă a întâlnirii. În aparenta staticitate a verbului a sta vibrează intima vitalitate a unui dinamism.

Este dinamismul intens al rugăciunii, care se întăreşte cu pasivitatea sa potolită. A ne ruga înseamnă a ne lăsa învăluiţi de privirea iubitoare şi adevărată a lui Dumnezeu, care ne dezvălui pe noi nouă înşine şi ne trimite pentru misiune.

În rugăciunea autentică întâlnirea personală cu Isus ne face mamă şi discipol iubit, generează viaţă şi transmite iubire. Dilată spaţiul interior al primirii şi împleteşte mistice legături de comuniune, încredinţându-ne pe unul altuia şi deschizând acel tu spre acel noi al Bisericii.

Isuse smerit, când adversităţile şi nedreptăţile vieţii, durerea nevinovată şi violenţa crudă ne fac să te ocărâm, tu ne inviţi să stăm, asemenea Mamei tale, la picioarele Crucii. Atunci când aşteptările noastre şi iniţiativele noastre, despuiate de viitor sau marcate de faliment, ne fac să fugim în disperare, tu ne chemi din nou la forţa aşteptării. Am uitat cu adevărat puterea acelui a sta ca expresie a lui a ne ruga!

Vino, Duh al Adevărului, fii tu „strigătul inimii noastre”[15], care, neîncetat şi inexprimabil, stă încrezătoare în prezenţa lui Dumnezeu!

 

Staţiunea a cincea

Isus este ajutat de Simon din Cirene ca să poarte Crucea

Simon din Cirene este un om reprezentat de evanghelişti cu deosebită precizie de nume şi provenienţă, rudenie şi activitate; este un om fotografiat într-un loc şi într-un timp determinat, într-un fel constrâns să poarte o cruce care nu e a lui. În realitate Simon din Cirene este fiecare dintre noi. Primeşte lemnul Crucii lui Isus, aşa cum noi i-am primit şi acceptat semnul la sfântul Botez.

Viaţa discipolului lui Isus este această ascultare faţă de semnul Crucii, într-un gest tot mai marcat de libertatea iubirii. Este reflexia ascultării Învăţătorului său. Este abandonarea deplină de a se lăsa instruit asemenea lui de geometria iubirii[16], de aceleaşi dimensiuni ale Crucii: „lărgimea faptelor de bunătate; lungimea perseverenţei în adversităţi; înălţimea aşteptării care speră şi priveşte sus; adâncimea rădăcinii harului care se înfige în gratuitate”[17].

Isuse smerit, atunci când viaţa ne întinde un potir amar şi greu de băut, natura noastră se închide, se răzvrăteşte, nu îndrăzneşte să se lasă atrasă de nebunia acelui iubiri mai mari care face renunţarea bucurie, ascultarea libertate, sacrificiul dilatare a inimii!

Vino, Duh al Adevărului, fă-ne ascultători faţă de vizita Crucii, docili faţă de semnul său care îmbrăţişează totul din noi: „trup şi suflet, gânduri şi voinţă, simţ şi sentiment, acţiune şi pătimire”[18], şi totul dilată după măsura iubirii!

 

Staţiunea a şasea

Veronica şterge faţa lui Isus

De-a lungul Căii Crucii, pietatea populară prezintă gestul unei femei, dens de delicateţe şi veneraţie, aproape o urmă a parfumului din Betania: Veronica şterge faţa lui Isus. În acea Faţă, desfigurată de durere, Veronica recunoaşte Faţa transfigurată de glorie; în aparenţa Slujitorului suferind, ea îl vede pe Cel mai Frumos dintre fiii omului. Aceasta este privirea care trezeşte gestul gratuit al duioşiei şi primeşte ca răsplată sigiliul Sfintei Feţe! Veronica ne învaţă secretul privirii ei de femeie, „care stimulează la întâlnire şi dă ajutor: a vedea cu inima!”[19].

Isuse smerit, privirea noastră este una incapabilă să meargă dincolo: dincolo de lipsuri, pentru a recunoaşte prezenţa ta, dincolo de umbra păcatului, pentru a observa soarele milostivirii tale, dincolo de zbârciturile Bisericii, pentru a contempla chipul Mamei.

Vino, Duh al Adevărului, varsă în ochii noştri „colirul credinţei”[20] pentru ca să nu se lase atraşi de aparenţa lucrurilor vizibile, ci să înveţe fascinaţia celor invizibile!

 

Staţiunea a şaptea

Isus cade a doua oară

Isus cade din nou sub povara Crucii. Pe lemnul mântuirii noastre apasă nu numai infirmităţile naturii umane, ci şi adversităţile existenţei. Isus a purtat povara persecuţiei împotriva Bisericii de ieri şi de azi, aceea care îi ucide pe creştini în numele unui dumnezeu străin de iubire şi aceea care le ciopârţeşte demnitatea cu „buze mincinoase şi cuvinte arogante”[21]. Isus a purtat povara persecuţiei faţă de Petru, pe cea împotriva glasului limpede al „adevărului care interoghează şi eliberează inima”[22]. Isus cu Crucea sa a purtat povara persecuţiei împotriva slujitorilor şi discipolilor săi, împotriva celor care răspund cu iubire la ură, cu blândeţe la violenţă. Isus cu Crucea sa a purtat povara exasperatei „iubiri de sine care ajunge la dispreţuirea lui Dumnezeu”[23] şi calcă în picioare fratele. Totul a purtat în mod voluntar, totul a suferit „cu răbdarea sa, pentru a da o învăţătură răbdării noastre”[24].

Isuse smerit, în nedreptăţile şi adversităţile din această viaţă noi nu rezistăm în răbdare. Adesea invocăm, ca semn al puterii Tale, să ne eliberezi de povara lemnului crucii noastre.

Vino, Duh al Adevărului, învaţă-ne să mergem după exemplul lui Cristos pentru „a realiza marile sale precepte de răbdare cu atitudinile inimii”[25].

 

Staţiunea a opta

Isus întâlneşte femeile din Ierusalim care plâng

Isus Învăţătorul, de-a lungul Căii Crucii, continuă să formeze omenitatea noastră. Întâlnind femeile din Ierusalim adună în privirea sa de adevăr şi milostivire lacrimile de compasiune revărsate asupra lui. Dumnezeul, care a plâns asupra Ierusalimului[26], acum educă plânsul acelor femei ca să nu rămână tânguire externă sterilă. Le invită să recunoască în el soarta Nevinovatului pe nedrept condamnat şi ars, ca lemn verde, de „pedeapsa care dă mântuire”[27]. Le ajută să interogheze lemnul uscat al propriei inimi pentru a experimenta durerea benefică a căinţei.

Plânsul autentic izbucneşte aici, atunci când ochii mărturisesc cu lacrimi nu numai păcatul, ci şi durerea inimii. Sunt lacrimi binecuvântate, ca acelea ale lui Petru, semn de căinţă şi garanţie de convertire, care reînnoiesc în noi harul Botezului.

Isuse smerit, în Trupul tău suferind şi maltratat, discreditate şi batjocorit, nu ştim să recunoaştem rănile infidelităţilor noastre şi ale ambiţiilor noastre, ale trădărilor noastre şi ale răzvrătirilor noastre. Sunt răni care gem şi invocă balsamul convertirii noastre, în timp ce noi astăzi nu mai ştim să plângem pentru păcatele noastre.

Vino, Duh al Adevărului, revarsă asupra noastră darul Înţelepciunii! În lumina Iubirii care mântuieşte dăruieşte-ne cunoaşterea mizeriei noastre, „lacrimile care spală vina, plânsul care merită iertarea”[28]!

 

Staţiunea a noua

Isus cade pentru a treia oară

Cu a treia sa cădere Isus mărturiseşte iubirea cu care a îmbrăţişat pentru noi povara încercării şi reînnoieşte chemarea de a-l urma până la sfârşit în fidelitate. Dar ne dăruieşte şi să aruncăm o privire dincolo de vălul promisiunii: „Dacă perseverăm împreună cu el, vom şi domni împreună cu el”[29].

Căderile lui aparţin misterului Întrupării sale. Ne-a căutat în slăbiciunea noastră, coborând până în adâncul ei, pentru a ne ridica la El. „Ne-a arătat în el însuşi calea umilinţei, pentru a ne deschide calea întoarcerii”[30]. „Ne-a învăţat răbdarea ca armă pentru a învinge lumea”[31].

Acum, căzut la pământ pentru a treia oară, în timp ce „com-pătimeşte infirmităţile noastre”[32], ne indică modul pentru a nu muri în încercare: a persevera, a rămâne fermi şi tari. Pur şi simplu: „a rămâne în el”[33].

Isuse smerit, în faţa încercărilor care cern credinţa noastră ne simţim dezolaţi: încă nu credem că aceste încercări ale noastre au fost deja ale tale şi că tu ne inviţi pur şi simplu să le trăim cu tine.

Vino, Duh al Adevărului, în căderile care marchează drumul nostru! Învaţă-ne să ne sprijinim de fidelitatea lui Isus, să credem în rugăciunea lui pentru noi, pentru a primi acel curent de forţă pe care numai el, Dumnezeu-cu-noi, ni-l poate dărui!

 

Staţiunea a zecea

Isus este despuiat de haine

Isus rămâne gol. Icoana lui Cristos despuiat de haine este bogată în rezonanţe biblice: ne duce la goliciunea nevinovată de la începuturi şi la ruşinea căderii[34].

În nevinovăţia originară goliciunea era haina de glorie a omului: prietenia lui transparentă şi frumoasă cu Dumnezeu. Prin cădere, armonia acelei relaţii se strică, goliciunea suferă ruşine şi poartă în sine amintirea dramatică a acelei pierderi.

Goliciune este sinonim cu adevărul fiinţei.

Isus, despuiat de hainele sale, a ţesut din Cruce haina nouă a demnităţii filiale a omului. Acea tunică fără cusătură rămâne acolo, integră pentru noi: haina filiaţiei sale divine nu s-a sfâşiat, ci, din înaltul Crucii, ne este dăruită.

Isuse smerit, în faţa goliciunii tale descoperim esenţialul vieţii noastre şi al bucuriei noastre: a fi în tine fii ai Tatălui. Dar mărturisim şi rezistenţa de a îmbrăţişa sărăcia ca dependenţă de Tatăl, şi de a primi goliciunea ca haină filială.

Vino, Duh al Adevărului, ajută-ne să recunoaştem şi să binecuvântăm în orice despuiere pe care o suferim o întâlnire cu adevărul fiinţei noastre, o întâlnire cu goliciunea  răscumpărătoare a Mântuitorului, o trambulină de lansare spre îmbrăţişarea filială cu Tatăl!

 

Staţiunea a unsprezecea

Isus este pironit pe Cruce

Isus răstignit este în centru; inscripţia regală, sus pe Cruce, deschide profunzimile misterului: Isus este Regele şi Crucea este tronul său. Regalitatea lui Isus, scrisă în trei limbi, este un mesaj universal: pentru cel simplu şi cel înţelept, pentru cel sărac şi cel puternic, pentru cel care se încredinţează Legii divine şi pentru cel care se încrede în puterea politică. Imaginea Răstignitului, pe care nici o sentinţă umană n-o va putea înlătura vreodată de pe pereţii inimii noastre, va rămâne pentru totdeauna Cuvântul regal al Adevărului: „Lumină răstignită care îi luminează pe cei orbi”[35], „comoară acoperită pe care numai rugăciunea o poate deschide”[36], inimă a lumii.

Isus nu domneşte dominând cu o putere din lumea aceasta, el „nu are nici o legiune”[37]. „Isus domneşte atrăgând”[38]: magnetul său este iubirea Tatălui care în el se dăruieşte pentru noi „până la sfârşitul infinit”[39]. „Nimic nu scapă de căldura lui”[40]!

Doamne Isuse, răstignit pentru noi! Tu eşti mărturisirea iubirii mari a Tatălui faţă de omenire, icoana singurului adevăr credibil. Atrage-ne la tine, pentru ca să învăţăm să trăim „din iubire faţă de iubirea ta”[41].

Vino, Duh al Adevărului, ajută-ne să-l alegem mereu „pe Dumnezeu şi voinţa lui în faţa intereselor lumii şi a puterilor sale, pentru a descoperi în neputinţa externă a Răstignitului puterea mereu nouă a adevărului”[42].

 

Staţiunea a douăsprezecea

Isus moare pe Cruce

„Mi-e sete”. „S-a împlinit!”. În aceste două cuvinte Isus ne încredinţează, cu o privire spre omenire şi una spre Tatăl, dorinţa arzătoare care a implicat persoana sa şi misiunea sa: iubirea faţă de om şi ascultarea faţă de Tatăl. O iubire orizontală şi o iubire verticală: iată planul Crucii! Şi din punctul de întâlnire a dublei iubiri, acolo unde Isus îşi înclină capul, ţâşneşte Duhul Sfânt, primul rod al întoarcerii sale la Tatăl.

În acest suflu vital al împlinirii vibrează referinţa la opera creaţiei[43] acum răscumpărată. Dar şi referinţa la noi toţi care credem în el, de „a împlini în trupul nostru ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos”[44]. Până când se va împlini totul!

Doamne Isuse, mort pentru noi! Tu cei pentru a dărui, mori pentru a încredinţa şi între timp ne faci să descoperim în dăruirea de sine gestul care creează spaţiul unităţii. Iartă oţetul refuzului nostru şi al necredinţei noastre, iartă surzenia inimii noastre la strigătul de sete care continuă să se înalţe de la durerea atâtor fraţi.

Vino, Duhule Sfânt, moştenire a Fiului care moarte pentru noi: fii tu călăuza care „ne introduce la tot adevărul”[45] şi „rădăcina care ne păstrează în unitate”[46]!

 

Staţiunea a treisprezecea

Isus este coborât de pe Cruce şi încredinţat Mamei

Străpungerea de la coasta lui Isus din rană devine ferestruică, poartă deschisă spre inima lui Dumnezeu. Aici iubirea sa infinită faţă de noi scoasă ca apă care dă viaţă şi băutură care în mod invizibil satură şi ne face să renaştem. Şi noi ne apropiem de trupul lui Isus coborât de pe Cruce şi susţinut de braţele Mamei. Ne apropiem „nu mergând, ci crezând, nu cu paşii trupului, ci cu decizia liberă a inimii”[47]. În acest Trup fără viaţă ne recunoaştem ca mădularele sale rănite şi suferinde, dar păzite de îmbrăţişarea iubitoare a Mamei. Dar ne recunoaştem şi în aceste braţe materne, puternice şi iubitoare în acelaşi timp.

Braţele deschise ale Bisericii-Mamă sunt ca altarul care ne oferă Trupul lui Cristos şi acolo, noi, devenim Trup mistic al lui Cristos.

Doamne Isuse, încredinţat Mamei, figură a Bisericii-Mamă! În faţa icoanei Pietà învăţăm dedicarea pentru acel da al iubirii, abandonarea şi primirea, încrederea şi atenţia concretă, duioşia care însănătoşeşte viaţa şi provoacă bucuria.

Vino, Duhule Sfânt, condu-ne, aşa cum ai condus-o pe Maria, în gratuitatea iradiantă a iubirii „revărsată de Dumnezeu în inimile noastre cu darul prezenţei tale”[48]!

 

Staţiunea a paisprezecea

Isus este înmormântat

O grădină, simbol al vieţii cu culorile sale, primeşte misterul omului creat şi răscumpărat. Într-o grădină Dumnezeu a aşezat creatura sa[49] şi de acolo a alungat-o după cădere[50]. Într-o grădină a început Pătimirea lui Isus[51] şi într-o grădină un mormânt nou îl primeşte pe noul Adam care se întoarce în pământ[52], sân matern care păstrează sămânţa fecundă care moare.

Este timpul credinţei care aşteaptă tăcută, şi al speranţei care pe ramura uscată deja observă apariţia unui mic mugur, promisiune de mântuire şi de bucurie.

Acum glasul lui „Dumnezeu vorbeşte în marea tăcere a inimii”[53]

 

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

 

[1] 1Pt 2,21.

[2] Sfântul Augustin, Confesiunile 1, 5, 5 (de acum înainte toate citatele diferite de Sfânta Scriptură care nu au autorul sunt de sfântul Augustin).

[3] Is 24,18.

[4] Confesiunile 1, 1, 1.

[5] In 6, 67.

[6] In 6,68.

[7] Cf. Ef 1,13.

[8] Cf. Expunere asupra psalmului 45, 1.

[9] Cf. Mt 8, 19.

[10] Cf. Comentariu la evanghelia lui Ioan 115, 4.

[11] Adevărata religie 39, 72.

[12] Cf. Nota din Bibbia di Gerusalemme la 1Pt 3,4.

[13] Comentariu la evanghelia lui Ioan 26, 5.

[14] Expunere asupra psalmului 127, 10.

[15] Cf. Expunerea asupra psalmului 118, d. 29, 1.

[16] Cf. Ef 3,18.

[17] Cf. Scrisoare 140, 26, 64.

[18] Cf. R. Guardini, Lo spirito della liturgia. I santi segni, Brescia 2000, pag. 126.

[19] Cf. Ioan Paul al II-lea, Către voi, femeilor, nr. 12.

[20] Comentariu la evanghelia lui Ioan 34, 9.

[21] Ps 11(12),4.

[22] Cf. Benedetto XVI, L’elogio della coscienza. La verità interroga il cuore, Siena 2009.

[23] Cetatea lui Dumnezeu 14, 28.

[24] Discurs 175, 3, 3.

[25] Comentariu la evanghelia lui Ioan 113, 4.

[26] Cf. Lc 19,41.

[27] Is 53,5.

[28] Cf. Sfântul Ambroziu, Expunere despre evanghelia după Luca x, 90.

[29] 2Tim 2,12.

[30] Cf. Discurs 50, 11.

[31] Cf. Comentariu la evanghelia lui Ioan 113, 4.

[32] Evr 4, 15.

[33] Cf. In 15,7.

[34] Gen 2,25; 3,7.

[35] Cf. Discurs 136, 4.

[36] Cf. Ib. 160, 3.

[37] Benedetto XVI, Gesù di Nazaret. Dall’ingresso in Gerusalemme fino alla risurrezione, Città del Vaticano 2011, pag. 214.

[38] Cf. In 12,32.

[39] H. U. von Balthasar, «Tu coroni l’anno con la tua grazia», Milano 1990, pag. 188.

[40] Ps 18(19),7.

[41] Confesiuni 2, 1, 1; 11, 1, 1.

[42] Cf. Benedetto XVI, Gesù di Nazaret..., o.c., pag. 217-218.

[43] Gen 2,2.7.

[44] Cf. Col 1,24.

[45] Cf. In 16,13.

[46] Cf. Expunere asupra psalmului 143, 3.

[47] Comentariu la evanghelia lui Ioan 26, 3.

[48] Cf. Rom 5,5.

[49] Gen 2,8.

[50] Gen 3,23.

[51] In 18,1.

[52] In 19,41.

[53] Expunere asupra psalmului 38, 20.