Lectio divina a Sfântului Părinte

Eminenţă,

Excelenţe şi iubiţi fraţi,

Este pentru mine o mare bucurie să fiu în fiecare an, la începutul Postului Mare, cu voi – clerul din Roma – şi să încep cu voi drumul pascal al Bisericii. Aş vrea să-i mulţumesc Eminenţei Sale pentru frumoasele cuvinte pe care mi le-a dăruit, să vă mulţumesc vouă tuturor pentru munca pe care o faceţi pentru această Biserică din Roma, care – conform sfântului Ignaţiu – este în fruntea carităţii, şi ar trebui să fie mereu şi exemplară în credinţa sa. Să facem împreună tot posibilul pentru ca această Biserică din Roma să răspundă la vocaţia ei şi pentru ca noi, în această „Vie a Domnului”, să fim lucrători fideli.

Am ascultat acest text din Faptele Apostolilor (20,17-38), în care sfântul Paul le vorbeşte prezbiterilor din Efes, relatat în mod voit de sfântul Luca drept testament al Apostolului, ca discurs destinat nu numai prezbiterilor din Efes, ci prezbiterilor din orice timp. Sfântul Paul vorbeşte nu numai cu aceia care erau prezenţi în acel loc, el vorbeşte realmente cu noi. Deci să încercăm să înţelegem un pic ceea ce ne spune nouă, la această oră.

Încep: „Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi tot timpul” (v. 18) şi despre acest comportament al său tot timpul, sfântul Paul spune, la sfârşit, că „noaptea şi ziua nu am încetat să vă îndemn… pe fiecare dintre voi” (v. 31). Asta înseamnă: în tot acest timp el era vestitor, mesager, ambasador al lui Cristos pentru ei; era preot pentru ei. Într-un anumit sens, s-ar putea spune că era un preot lucrător, pentru că – aşa cum spune şi în acest text – el a lucrat cu mâinile sale ca ţesător de corturi pentru a nu fi povară asupra bunurilor lor, pentru a fi liber, pentru a-i lăsa liberi. Însă deşi a lucrat cu mâinile sale, totuşi în tot acest timp el era preot, tot timpul el a avertizat. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu tot timpul său era în exterior la dispoziţia predicării, inima sa şi sufletul său erau mereu prezente pentru ei; el era pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu, de misiunea sa. Acest lucru mi se parte un punct foarte important: preoţi nu suntem numai pentru timp parţial; suntem mereu, cu tot sufletul, cu toată inima noastră. Acest a fi cu Cristos şi a fi ambasador al lui Cristos, acest a fi pentru alţii, este o misiune care pătrunde fiinţa noastră şi trebuie tot mai mult să pătrundă în totalitatea fiinţei noastre.

Apoi sfântul Paul spune: „Slujindu-l pe Dumnezeu cu toată umilinţa” (v. 19). „Slujind”: un cuvânt cheie din toată Evanghelia. Cristos însuşi spune: Nu am venit pentru a domina, ci pentru a sluji (cf. Mt 20,28). Este Slujitorul lui Dumnezeu, şi Paul şi Apostolii continuă să fie „slujitori”; nu stăpâni ai credinţei, ci slujitori ai bucuriei voastre, spune sfântul Paul în A doua Scrisoare către Corinteni (cf. 1,24). „A sluji”, acest lucru trebuie să fie şi pentru noi determinant: suntem slujitori. Şi a sluji înseamnă a nu face ceea ce eu îmi propun, oricât ar fi pentru mine cel mai simpatic lucru; a sluji înseamnă a lăsa să mi se impună povara Domnului, jugul Domnului; a sluji înseamnă a nu merge după preferinţele mele, după priorităţile mele, ci a mă lăsa realmente „angajat în slujire” de altul. Asta înseamnă că şi noi trebuie să facem adesea lucruri care nu apar în mod imediat spirituale şi care nu răspund mereu la alegerile noastre. Trebuie să facem toţi, de la Papa până la ultimul vice-paroh, lucrări de administraţie, lucrări temporale; totuşi să facem asta ca slujire, ca parte din ceea ce Domnul ne impune în Biserică şi să facem ceea ce Biserica ne spune şi ceea ce aşteaptă de la noi. Este important acest aspect concret al slujirii, că nu alegem noi ce să facem, ci suntem slujitori ai lui Cristos în Biserică şi lucrăm aşa cum ne spune Biserica, unde ne cheamă Biserica, şi încercăm să fim chiar aşa: slujitori care nu fac propria voinţă, ci voinţa Domnului. În Biserică suntem realmente ambasadori ai lui Cristos şi slujitori ai Evangheliei.

„Slujindu-l pe Dumnezeu cu toată umilinţa”. Şi „umilinţa” este un cuvânt cheie din Evanghelie, din întregul Nou Testament. Umilinţă, ne precede Domnul. În Scrisoarea către Filipeni, sfântul Paul ne aminteşte că Cristos, care era mai presus de noi toţi, era realmente divin în gloria lui Dumnezeu, s-a umilit, a coborât făcându-se om, acceptând toată fragilitatea fiinţei umane, mergând până la ascultarea ultimă a Crucii (cf. 2,5-8). Umilinţă nu înseamnă o falsă modestie – să fim recunoscători pentru darurile pe care Domnul ni le-a dat – ci arată că suntem conştienţi că tot ceea ce putem face este dar al lui Dumnezeu, este dăruit pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În această umilinţă, în acest a nu voi să apărem, noi lucrăm. Nu cerem laudă, nu vrem „să ne arătăm”, nu este pentru noi criteriu decisiv a ne gândi la ce anume vor spune despre noi în ziare sau în altă parte, ci ce anume spune Dumnezeu. Aceasta este adevărata umilinţă: a nu apărea în faţa oamenilor, ci a sta sub privirea lui Dumnezeu şi a lucra cu umilinţă pentru Dumnezeu şi astfel realmente a sluji şi omenirea şi pe oameni.

„Nu m-am sustras de la nimic ca să vă vestesc cele folositoare şi v-am învăţat în public şi prin case” (v. 20). Sfântul Paul revine, după câteva fraze, din nou asupra acestui punct şi spune: „Nu m-am dat înapoi să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (v. 27). Acest lucru este important: Apostolul nu predică un Creştinism „à la carte”, după propriile gusturi, nu predică o Evanghelie după propriile idei teologice preferate; nu se dă înapoi de la angajarea de a vesti toată voinţa lui Dumnezeu, chiar şi voinţa incomodă, chiar şi temele care personal nu ne plac aşa de mult. Este misiunea noastră de a vesti toată voinţa lui Dumnezeu, în totalitatea şi ultima ei simplitate. Dar este important faptul că trebuie să instruim şi să predicăm – aşa cum spune aici sfântul Paul – şi să propunem realmente voinţa întreagă a lui Dumnezeu. Şi cred că lumea de astăzi este curioasă să cunoască totul, cu atât mai mult ar trebui să fim curioşi noi să cunoaştem voinţa lui Dumnezeu: ce anume ar putea să fie mai interesant, mai important, mai esenţial pentru noi decât a cunoaşte ce anume vrea Dumnezeu, a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu? Această curiozitate interioară ar trebui să fie şi curiozitatea noastră de a cunoaşte mai bine, în mod mai complet, voinţa lui Dumnezeu. Trebuie să răspundem şi să trezim această curiozitate în alţii: de a cunoaşte cu adevărat toată voinţa lui Dumnezeu şi de a cunoaşte astfel cum putem şi cum trebuie să trăim, care este drumul vieţii noastre. Deci ar trebui să facem cunoscut şi înţeles – atât cât putem – conţinutul Crezului Bisericii, de la creaţie până la întoarcerea Domnului, până la lumea nouă. Învăţătura, liturgia, morala, rugăciunea – cele patru părţi ale Catehismului Bisericii Catolice – indică această totalitate a voinţei lui Dumnezeu. Şi este important şi să nu ne pierdem în detalii, să nu creăm ideea că Creştinismul este un pachet imens de lucruri care trebuie învăţate. Până la urmă este simplu: Dumnezeu s-a arătat în Cristos. Însă a intra în această simplitate – eu cred în Dumnezeu care se arată în Cristos şi vreau să văd şi să realizez voinţa lui – are conţinuturi şi, în funcţie de situaţii, intrăm sau nu după aceea în detaliu, dar este esenţial ca să se facă înţeleasă pe de o parte simplitatea ultimă a credinţei. A crede în Dumnezeu cum s-a arătat în Cristos este şi bogăţia interioară a acestei credinţe, răspunsurile pe care le dă la întrebările noastre, chiar şi răspunsurile care într-un prim moment nu ne plac şi care sunt totuşi drumul vieţii, adevăratul drum; deoarece intrăm în aceste lucruri chiar şi nu aşa de plăcute pentru noi, putem înţelege, începem să înţelegem care este realmente adevărul. Şi adevărul este frumos. Voinţa lui Dumnezeu este bună, este bunătatea însăşi.

Apoi Apostolul spune: „V-am învăţat în public şi prin case, am dat mărturie înaintea iudeilor şi a grecilor ca să se convertească la Dumnezeu şi să creadă în Domnul nostru Isus” (v. 20-21). Aici este un rezumat al esenţialului: convertirea la Dumnezeu, credinţa în Isus. Dar să rămânem o clipă la cuvântul „convertire”, care este cuvântul central sau unul din cuvintele centrale din Noul Testament. Aici este interesant – pentru a cunoaşte dimensiunile acestui cuvânt – să fim atenţi la diferitele cuvinte biblice: în ebraică „šub” înseamnă „a face cale întoarsă”, a începe cu o nouă direcţie a vieţii; în greacă „metanoia”, „schimbare de gândire”; în latină „poenitentia”, „acţiune a mea pentru a mă lăsa transformat”; în (italiană „conversione) româneşte „convertire”, care coincide mai degrabă cu cuvântul ebraic de „nouă direcţie a vieţii”. Probabil putem să vedem în mod deosebit motivul cuvântului din Noul Testament, cuvântul grec „metanoia”, „schimbare de gândire”. Într-un prim moment gândirea apare tipic greacă, dar mergând în profunzime vedem că exprimă realmente esenţialul a ceea ce spun şi celelalte limbi: schimbare a gândirii, adică schimbare reală a viziunii noastre despre realitate. De vreme ce suntem născuţi în păcatul strămoşesc, pentru noi „realitate” sunt lucrurile pe care le putem atinge, sunt banii, sunt poziţia mea, sunt lucrurile de fiecare zi pe care le vedem la telejurnal: aceasta este realitatea. Şi lucrurile spirituale apar un pic „în spatele” realităţii: „Metanoia”, schimbare a gândirii, înseamnă a schimba această impresie. Nu lucrurile materiale, nu banii, nu edificiul, nu ceea ce pot să am este esenţialul, este realitatea. Realitatea realităţilor este Dumnezeu. Această realitate invizibilă, aparent departe de noi, este realitatea. A învăţa asta, şi astfel a schimba gândirea noastră, a judeca într-adevăr că realul care trebuie să orienteze totul este Dumnezeu, sunt cuvintele, cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este criteriul, Dumnezeu, criteriul a tot ceea ce fac. Aceasta este realmente convertire, dacă conceptul meu de realitate s-a schimbat, dacă gândirea mea s-a schimbat. Şi apoi asta trebuie să pătrundă fiecare lucru din viaţa mea: în evaluarea fiecărui lucru să iau drept criteriu ce anume spune Dumnezeu despre acesta. Acesta este lucrul esenţial, nu ceea ce obţin acum pentru mine, nu avantajul sau dezavantajul pe care îl voi avea, ci realitatea adevărată, să ne orientăm spre această realitate. Mi se pare că trebuie chiar în Postul Mare, care este drum de convertire, să exercităm în fiecare an din nou această schimbare a conceptului de realitate, adică faptul că Dumnezeu este realitatea, Cristos este realitatea şi criteriul acţiunii mele şi al gândirii mele; să exercităm această nouă orientare a vieţii noastre. Şi astfel şi cuvântul latin „poenitentia”, care ne apare un pic prea exterior şi poate activist, devine real: a exercita asta înseamnă a exercita stăpânirea de mine însumi, a mă lăsa transformat, cu toată viaţa mea, de Cuvântul lui Dumnezeu, de gândirea nouă care vine de la Domnul şi îmi arată adevărata realitate. Astfel nu e vorba numai de gândire, de intelect, ci e vorba de totalitatea fiinţei mele, a viziunii mele despre realitate. Această schimbare a gândirii, care este convertire, atinge inima mea şi uneşte intelectul şi inima, şi pune capăt acestei separări dintre intelect şi inimă, integrează personalitatea mea în inima care este deschisă de Dumnezeu şi care se deschide la Dumnezeu. Şi astfel găsesc drumul, gândirea devine credinţă, adică un a avea încredere în Domnul, un a mă încredinţa Domnului, a trăi cu El şi a întreprinde drumul lui într-o adevărată urmare a lui Cristos.

Apoi sfântul Paul continuă: „Şi iată că acum, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără ca să ştiu ce mi se va întâmpla acolo, decât doar că Duhul Sfânt îmi mărturiseşte din cetate în cetate şi-mi spune că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu pun nici un preţ pe viaţa mea, numai să duc la capăt alergarea mea şi slujirea pe care am primit-o de la Domnul Isus, aceea de a da mărturie despre vestea cea bună a harului lui Dumnezeu” (v. 22-24). Sfântul Paul ştie că probabil această călătorie la Ierusalim îl va costa viaţa: va fi o călătorie spre martiriu. Aici trebuie să ţinem cont de motivul călătoriei sale. Merge la Ierusalim pentru a încredinţa acelei comunităţi, Bisericii din Ierusalim, suma pentru săraci adunată în lumea păgânilor. Este deci o călătorie de caritate, dar mai mult: aceasta este o expresie a recunoaşterii unităţii Bisericii între evrei şi păgâni, este o recunoaştere formală a primatului Ierusalimului în acel timp, a primatului primilor Apostoli, o recunoaştere a unităţii şi universalităţii Bisericii. În acest sens, călătoria are o semnificaţie ecleziologică şi chiar şi cristologică, pentru că are aşa de mare valoare pentru el această recunoaştere, această expresie vizibilă a unicităţii şi universalităţii Bisericii, încât pune în calcul şi martiriul. Unitatea Bisericii merită martiriul. Aşa spune el: „Nu pun nici un preţ pe viaţa mea, numai să duc la capăt alergarea mea şi slujirea” (v. 24). Simpla supravieţuire biologică – spune sfântul Paul – nu este prima valoare pentru mine; prima valoare pentru mine este să realizez slujirea mea; prima valoare pentru mine este faptul de a fi cu Cristos; faptul de a trăi cu Cristos este adevărata viaţa. Chiar dacă el pierde această viaţă biologică, nu pierde viaţa adevărată. În schimb dacă ar pierde comuniunea cu Cristos pentru a păstra viaţa biologică, ar fi pierdut chiar viaţa însăşi, esenţialul fiinţei sale. Şi acest lucru mi se pare important: a avea priorităţile juste. Desigur că trebuie să fim atenţi la sănătatea noastră, să muncim cu raţionalitate, dar şi să ştim că ultima valoare este să fim în comuniune cu Cristos; a trăi slujirea noastră şi a o perfecţiona conduce la terminarea alergării. Probabil putem rămâne încă o clipă asupra acestei expresii „numai să duc la capăt alergarea mea”. Până la sfârşit Apostolul vrea să fie slujitor al lui Isus, ambasador al lui Isus pentru Evanghelia lui Dumnezeu. Acest lucru este important, ca şi la bătrâneţe, chiar dacă înaintează anii, să nu pierdem zelul, bucuria că suntem chemaţi de Domnul. Este uşor aş spune, într-un anumit sens, la începutul drumului sacerdotal să fim plini de zel, de speranţă, de curaj, de activitate, dar poate să urmeze cu uşurinţă, dacă vedem cum merg treburile, cum lumea rămâne mereu aceeaşi, cum slujirea devine apăsătoare, să pierdem un pic acest entuziasm. Să ne întoarcem mereu la Cuvântul lui Dumnezeu, la rugăciune, la comuniunea cu Cristos în Sacrament – această intimitate cu Cristos – şi să ne lăsăm reînnoită tinereţea noastră spirituală, reînnoit zelul, bucuria de a putea merge cu Cristos până la sfârşit, de „a duce la capăt alergarea”, mereu în entuziasmul că suntem chemaţi de Cristos pentru această mare slujire, pentru Evanghelia Harului lui Dumnezeu. Şi acest lucru este important. Am vorbit despre umilinţă, despre această voinţă a lui Dumnezeu, care poate să fie dură. La sfârşit, titlul întregii Evanghelii a Harului lui Dumnezeu este „Evanghelie”, este „Veste Bună” că Dumnezeu ne cunoaşte, că Dumnezeu mă iubeşte, şi că Evanghelia, voinţa ultimă a lui Dumnezeu este Har. Să ne amintim că alergarea Evangheliei începe la Nazaret, în camera Mariei, prin cuvântul „Bucură-te Marie”, dar în greacă este „Chaire kecharitomene”: „Bucură-te pentru că eşti în Har!”. Şi acest cuvânt rămâne firul conducător: Evanghelia este invitaţie la bucurie pentru că suntem în Har, şi ultimul cuvântul al lui Dumnezeu este Harul.

Apoi vine textul despre martiriul iminent. Aici există o frază foarte importantă, pe care aş vrea să o meditez un pic împreună cu voi: „Vegheaţi asupra voastră şi asupra întregii turme peste care Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care şi-a dobândit-o prin sângele propriului Fiu” (v. 28). Încep cu cuvântul „vegheaţi”. În urmă cu câteva zile, am ţinut cateheza despre sfântul Petru Canisiu, apostol al Germaniei în timpul Reformei, şi mi-a rămas în mine un cuvânt al acestui Sfânt, un cuvânt care era pentru el un strigăt de nelinişte în momentul său istoric. El spune: „Vedeţi, Petru doarme, Iuda este treaz”. Acesta este un lucru care ne face să gândim: somnolenţa celor buni. Papa Pius al XI-lea a spus: „problema mare a timpului nostru nu sunt forţele negative, este somnolenţa celor buni”. „Vegheaţi”: să medităm acest lucru şi să ne gândim că Domnul în Grădina Măslinilor de două ori le-a spus apostolilor săi: „Vegheaţi!”, iar ei dorm. „Vegheaţi”, ne spune nouă; să încercăm să nu dormim în acest timp, ci să fim realmente gata pentru voinţa lui Dumnezeu şi pentru prezenţa Cuvântului său, a Împărăţiei sale.

„Vegheaţi asupra voastră” (v. 28): şi acesta este un cuvânt adresat prezbiterilor din toate timpurile. Există un activism bine intenţionat, dar în care unul uită propriul suflet, propria viaţă spirituală, propria rămânere cu Cristos. Sfântul Carol Borromeu, în lectura din Breviarul din comemorarea sa liturgică, ne spune, în fiecare an din nou: nu poţi să fii un bun slujitor pentru alţii dacă neglijezi sufletul tău. „Vegheaţi asupra voastră”: să fim atenţi şi la viaţa noastră spirituală, la rămânerea noastră cu Cristos. Aşa cum am spus de atâtea ori: a ne ruga şi a medita Cuvântul lui Dumnezeu nu este timp pierdut pentru îngrijirea sufletelor, ci este condiţie pentru ca să putem fi realmente în contact cu Domnul şi astfel să vorbim altora la prima mână despre Domnul. „Vegheaţi asupra voastră şi asupra întregii turme peste care Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu” (v. 28). Aici două cuvinte sunt importante. În primul rând: „Duhul Sfânt v-a pus”; adică, preoţia nu este o realitate în care unul găseşte o ocupaţie, o profesie utilă, frumoasă, care îi place şi pe care şi-o alege. Nu! Suntem constituiţi de Duhul Sfânt. Numai Dumnezeu ne poate face preoţi, numai Dumnezeu poate să-i aleagă pe preoţii săi şi, dacă suntem aleşi, suntem aleşi de El. Aici apare clar caracterul sacramental al prezbiteratului şi al preoţiei, care nu este o profesie ce trebuie să fie desfăşurată pentru că unul trebuie să administreze lucrurile, trebuie şi să predice. Nu este un lucru pe care îl facem noi, pur şi simplu. Este o alegere a Duhului Sfânt şi în această voinţă a Duhului Sfânt, voinţă a lui Dumnezeu, trăim şi încercăm tot mai mult să n e lăsăm prinşi în mâini de Duhul Sfânt, de Domnul însuşi. În al doilea rând: „v-a pus supraveghetori ca să păstoriţi”. Cuvântul care aici, în traducerea românească, sună „supraveghetori” este în greacă „episkopos”. Sfântul Paul le vorbeşte prezbiterilor, dar aici îi numeşte „episkopoi”. Putem spune că, în evoluţia realităţii Bisericii, cele două slujiri încă nu erau clar împărţite şi distincte, sunt încă desigur unica preoţie a lui Cristos şi ei, prezbiterii, sunt şi „episkopoi”. Cuvântul „prezbiter” vine mai ales din tradiţia ebraică, unde era în vigoare sistemul „bătrânilor”, al „prezbiterilor”, în timp ce cuvântul „episkopos” a fost creat – sau găsit – în cadrul Bisericii de către păgâni, şi vine din limbajul administraţiei romane. „Episkopoi” sunt aceia care supraveghează, care au o responsabilitate administrativă în supravegherea mersului lucrurilor. Creştinii au ales acest cuvânt în ambientul păgâno-creştin pentru a exprima funcţia prezbiterului, a preotului, dar desigur aceasta a schimbat imediat semnificaţia cuvântului. Cuvântul „episkopoi” a fost imediat identificat cu cuvântul „păstori”. Adică, a supraveghea înseamnă „a păstori”, a face munca păstorului: în realitate acesta a devenit imediat „poimainein”, „a păstori” Biserica lui Dumnezeu; este gândit în sensul acestei responsabilităţi faţă de alţii, al acestei iubiri faţă de turma lui Dumnezeu. Şi să nu uităm că, în vechiul Orient, „păstor” era titlul regilor: ei sunt păstorii turmei, care este poporul. După aceea, regele-Cristos transformă în interior – fiind adevăratul rege – acest concept. Este Păstorul care se face miel, păstorul care se lasă ucis pentru alţii, pentru a-i apăra împotriva lupului; păstorul a cărui primă semnificaţie este a iubi această turmă şi astfel a da viaţă, a hrăni, a ocroti. Probabil acestea sunt cele două concepte centrale pentru această funcţie a „păstorului”: să hrănească făcând cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai prin cuvinte, ci mărturisindu-l prin voinţa lui Dumnezeu; şi să ocrotească prin rugăciune, prin toată angajarea propriei vieţi. Păstori, cealaltă semnificaţie pe care au perceput-o Părinţii în cuvântul creştin „episkopoi” este: unul care supraveghează nu ca un birocrat, ci ca unul care vede din punctul de vedere al lui Dumnezeu, merge spre înălţimea lui Dumnezeu şi în lumina lui Dumnezeu vede această comunitate mică a Bisericii. Acest lucru este important şi pentru un păstor al Bisericii, pentru un preot, un „episkopos”: ca să vadă din punctul de vedere al lui Dumnezeu, să încerce să vadă de sus, în criteriul lui Dumnezeu şi nu după propriile preferinţe, ci aşa cum judecă Dumnezeu. Să vadă de la această înălţime a lui Dumnezeu şi aşa să iubească împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

„Ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care şi-a dobândit-o prin sângele propriului Fiu” (v. 28). Aici găsim un cuvânt central despre Biserică. Biserica nu este o organizaţie care s-a format treptat; Biserica s-a născut în Cruce. Fiul a dobândit Biserica în Cruce şi nu numai Biserica din acel moment, ci Biserica din toate timpurile. A dobândit cu sângele său această porţiune a poporului, a lumii, pentru Dumnezeu. Şi acest lucru mi se pare că trebuie să ne facă să ne gândim. Cristos, Dumnezeu a creat Biserica, noua Evă, prin sângele său. Aşa ne iubeşte şi ne-a iubit, şi acest lucru este adevărat în orice moment. Şi acest lucru trebuie să ne facă să înţelegem şi că Biserica este un dar; să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu; să avem bucuria că aparţinem Bisericii. Desigur, există mereu şi aspecte negative, dificile, dar în fond trebuie să rămână asta: este un dar foarte frumos că pot să trăiesc în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica pe care Domnul şi-a dobândit-o prin sângele său. A fi chemaţi să cunoaştem realmente chipul lui Dumnezeu, să cunoaştem voinţa lui, să cunoaştem Harul lui, să cunoaştem această iubire supremă, acest Har care ne conduce şi ne ţine de mână. Fericire că suntem Biserică, bucurie că suntem Biserică. Mi se pare că trebuie să reînvăţăm asta. Frica de triumfalism ne-a făcut probabil să uităm un pic că este frumos să fim în Biserică, şi că acest lucru nu este triumfalism, ci este umilinţă, să fim recunoscători pentru darul Domnului.

Urmează imediat şi că această Biserică este mereu nu numai dar al lui Dumnezeu şi divină ci şi foarte umană: „Vor intra printre voi lupi hrăpăreţi” (v. 29). Biserica este mereu ameninţată, există mereu pericolul, opoziţia diavolului care  nu acceptă ca în omenire să fie prezent acest nou Popor al lui Dumnezeu, ca să existe prezenţa lui Dumnezeu într-o comunitate vie. Deci nu trebuie să ne uimească faptul că există mereu dificultate, că există mereu pălămidă în ogorul Bisericii. Aşa a fost mereu şi aşa va fi mereu. Dar trebuie să fim conştienţi, cu bucurie, că adevărul este mai puternic decât minciuna, iubirea este mai puternică decât ura, Dumnezeu este mai puternic decât toate forţele potrivnice Lui. Şi cu această bucurie, cu această certitudine interioară să luăm drumul nostru inter consolationes Dei et persecutiones mundi, spune Conciliul al II-lea din Vatican (cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 8): printre consolările lui Dumnezeu şi persecuţiile lumii.

Şi acum penultimul verset. În acest moment nu aş vrea să mai intru în detalii: la sfârşit apare un element important al Bisericii, al faptului de a fi creştini. „V-am arătat în toate privinţele că muncind astfel trebuie să-i ajutaţi pe cei slabi, amintindu-vă de cuvintele Domnului Isus. Căci el spunea: 'Este mai mare fericire a da decât a primi'” (v. 35). Opţiunea preferenţială faţă de cei săraci, iubirea faţă de cei slabi este fundamentală pentru Biserică, este fundamentală pentru slujirea fiecăruia dintre noi: a fi atenţi cu mare iubire faţă de cei slabi, chiar dacă poate nu sunt simpatici, sunt dificili. Dar ei aşteaptă caritatea noastră, iubirea noastră, şi Dumnezeu aşteaptă această iubire a noastră. În comuniune cu Cristos suntem chemaţi să ajutăm cu iubirea noastră, cu faptele noastre, pe cei care sunt cei slabi.

În sfârşit, ultimul verset: „După ce a spus acestea, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi” (v. 36). La sfârşit, discursul devine rugăciune şi Paul s-a îngenuncheat. Sfântul Luca ne aminteşte că şi Domnul în Grădina Măslinilor se ruga în genunchi, şi ne spune că şi sfântul Ştefan, în momentul martiriului, s-a îngenuncheat pentru a se ruga. A ne ruga în genunchi înseamnă a adora măreţia lui Dumnezeu în slăbiciunea noastră, recunoscători că Domnul ne iubeşte chiar în slăbiciunea noastră. În spatele acestui lucru apare cuvântul sfântului Paul în Scrisoarea către Filipeni, care este transformarea cristologică a unui cuvânt al profetului Isaia, care spune, în capitolul 45, că toată lumea, cerul, pământul şi ceea ce este sub pământ, se va îngenunchea în faţa Dumnezeului lui Israel (cf. Is 45,23). Şi sfântul Paul concretizează: Cristos a coborât din cer la cruce, ascultarea ultimă. Şi în acest moment se realizează acest cuvânt al Profetului: în faţa lui Cristos răstignit întregul cosmos, cerurile, pământul şi ceea ce este sub pământ, se îngenunchează (cf. Fil 2,10-11). El este realmente expresia adevăratei măreţii a lui Dumnezeu. Umilinţa lui Dumnezeu, iubirea până la cruce, ne demonstrează cine este Dumnezeu. În faţa Lui noi suntem în genunchi, adorând. A fi îngenuncheaţi nu mai este expresie de servitute, ci tocmai a libertăţii pe care ne-o dă iubirea lui Dumnezeu, bucuria că suntem răscumpăraţi, că suntem împreună, cu cerul şi pământul, cu întregul cosmos, adorându-l pe Cristos, că suntem uniţi cu Cristos şi astfel suntem răscumpăraţi.

Discursul sfântului Paul se termină în rugăciune. Şi discursurile noastre trebuie să se termine în rugăciune. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să fim tot mai pătrunşi de Cuvântul Său, tot mai mult martori şi nu numai învăţători, să fim tot mai mult preoţi, păstori, „episkopoi”, a dică aceia care văd cu Dumnezeu şi fac slujirea Evangheliei lui Dumnezeu, slujirea Evangheliei Harului.

BENEDICTUS PP. XVI

 Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu