Stimate Domnule Preşedinte federal,

Domnule Preşedinte al Miniştrilor,

Domnule Primar,

Stimaţi Domni şi Doamne,

Iubiţi Confraţi în slujirea episcopală şi sacerdotală!

Sunt foarte mulţumit de această întâlnire cu voi care sunteţi angajaţi în multiple moduri pentru Biserică şi societate. Acest lucru îmi oferă ocazia plăcută de a vă mulţumi aici personal cu toată inima pentru slujirea voastră şi mărturia voastră ca „mesageri eficienţi ai credinţei în lucrurile sperate” (Lumen gentium, 35), aşa cum defineşte Conciliul al II-lea din Vatican persoanele care, pe baza credinţei, se preocupă asemenea vouă de prezent şi de viitor. În ambientul vostru de lucru apăraţi cu plăcere cauza credinţei voastre şi a Bisericii, lucru care – aşa cum ştim – cu adevărat nu este mereu uşor în timpul actual.

De multe decenii asistăm la o scădere a practicii religioase, constatăm o crescândă distanţare a unei părţi însemnate de botezaţi de viaţa Bisericii. Apare întrebarea: Biserica oare nu trebuie să se schimbe? Oare, în oficiile sale şi în structurile sale, nu trebuie să se adapteze la timpul prezent, pentru a ajunge la persoanele de astăzi care sunt în căutare şi în îndoială?

Fericita Maica Tereza a fost întrebată odată care era, după părerea ei, primul lucru care trebuia schimbat în Biserică. Răspunsul ei a fost: Dumneavoastră sau eu!

Acest mic episod vă face clare două lucruri: pe de o parte, călugăriţa vrea să-i spună interlocutorului că Biserica nu sunt numai ceilalţi, nu numai ierarhia, Papa şi Episcopii: Biserica suntem noi toţi, cei botezaţi. Pe de altă parte, ea porneşte efectiv de la ideea de bază: da, există motiv pentru o schimbare. Există o nevoie de schimbare. Fiecare creştin şi comunitatea în ansamblul ei sunt chemaţi la o convertire continuă.

Cum trebuie să se configureze concret această schimbare? Oare este vorba de o reînnoire aşa cum o realizează de exemplu un proprietar al casei printr-o restructurare sau vopsirea imobilului său? Sau e vorba aici de o corectare, pentru a relua ruta şi a parcurge în mod mai susţinut şi direct un drum? Desigur, acestea şi alte aspecte au importanţă şi aici nu le putem trata pe toate. Însă cât priveşte motivul fundamental al schimbării: el este misiunea apostolică a discipolilor şi a Bisericii înseşi.

De fapt, Biserica trebuie mereu din nou să verifice fidelitatea sa faţă de această misiune. Cele trei Evanghelii sinoptice scot în evidenţă diferite aspecte ale mandatului acestei misiuni: misiunea se bazează înainte de toate pe experienţa personală: „Voi sunteţi martori” (Lc 24,48); se exprimă în relaţii: „Faceţi discipoli toate popoarele” (Mt 28,19); transmite un mesaj universal: „Vestiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Însă din cauza pretenţiilor şi a condiţionările din lume această mărturie este în mod repetat întunecată, sunt înstrăinate relaţiile şi este relativizat mesajul. Dacă după aceea Biserica, aşa cum spune Papa Paul al VI-lea, „caută să se modeleze pe ea însăşi după tipul care i-l propune Cristos, se întâmplă ca Biserica să se distingă profund de ambientul uman, în care ea totuşi trăieşte, sau de care ea se apropie” (Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, 60). Pentru a-şi îndeplini misiunea, ea va trebui să se depărteze încontinuu şi de ambientul său, va trebui, ca să spunem aşa, să fie dezlipită de lume.

De fapt, misiunea Bisericii derivă din misterul lui Dumnezeu unul şi întreit, din misterul iubirii sale creatoare. Şi iubirea nu este numai prezentă în vreun mod în Dumnezeu: El însuşi este iubire, este prin natura sa iubire. Şi iubirea lui Dumnezeu nu vrea să fie izolată în sine, ci după natura sa vrea să se răspândească. În întruparea şi în jertfa Fiului lui Dumnezeu ea a ajuns la umanitate – adică la noi – în mod deosebit şi asta prin faptul că Cristos, Fiul lui Dumnezeu a ieşit, ca să spunem aşa, din sfera dumnezeirii sale, s-a făcut trup şi a devenit om; nu numai pentru a întării lumea în existenţa ei pământească şi ca să fie însoţitorul ei care o lasă aşa cum este, ci pentru a o transforma. Din evenimentul cristologic face parte realitatea incomprehensibilă că – aşa cum spun Părinţii Bisericii – există un sacrum commercium, un schimb între Dumnezeu şi oameni. Sfinţii Părinţi explică aşa: noi nu avem nimic ce i-am putea da lui Dumnezeu, putem doar să punem în faţa Lui păcatul nostru. Şi el îl primeşte, îl asumă ca al său, şi în schimb ni se dă pe sine însuşi şi gloria sa. E vorba de un schimb într-adevăr inegal care se împlineşte în viaţa şi în pătimirea lui Cristos. El se face păcătos, ia păcatul asupra sa, asumă ceea ce este al nostru şi ne dă ceea ce este al său. Însă în dezvoltarea gândirii şi a vieţii în lumina credinţei, după aceea a devenit clar că nu-I dăm numai păcatul, ci El ne-a dat facultatea: din interior ne dă forţa de a-I da şi ceva pozitiv, iubirea noastră, de a-I da umanitatea în sens pozitiv. Desigur, este clar că numai graţie generozităţii lui Dumnezeu, omul, cerşetorul care primeşte bogăţia divină, poate totuşi să-i dea ceva lui Dumnezeu; Dumnezeu ne face suportabil darul, făcându-ne capabili să devenim donatori faţă de el.

Biserica se datorează pe ea însăşi total acestui schimb inegal. Nu are nimic de la ea însăşi în faţa Celui care a întemeiat-o, în aşa fel încât să poată spune: a făcut-o foarte bine! Sensul ei constă în a fi instrument al răscumpărării, în a se lăsa pătrunsă de cuvântul lui Dumnezeu şi în a introduce lumea în unirea de iubire cu Dumnezeu. Biserica se cufundă în atenţia condescendentă a Răscumpărătorului faţă de oameni. Atunci când este cu adevărat ea însăşi, ea este mereu în mişcare, trebuie încontinuu să fie în slujba misiunii pe care a primit-o de la Domnul. Şi pentru aceasta trebuie mereu din nou să se deschidă la preocupările lumii, din care, întocmai, ea însăşi face parte, să se dedice fără rezerve acestor preocupări pentru a continua şi a face prezent schimbul sacru care a început cu Întruparea.

În dezvoltarea istorică a Bisericii se manifestă însă şi o tendinţă contrară: adică aceea a unei Biserici satisfăcute de ea însăşi, care se acomodează în această lume, este autosuficientă şi se adaptează la criteriile lumii. Nu rareori dă astfel organizării şi instituţionalizării o importanţă mai mare decât chemării sale de a fi deschisă spre Dumnezeu şi de a deschide lumea spre aproapele.

Pentru a corespunde adevăratei sale misiuni Biserica trebuie mereu din nou să facă efortul de a dezlipi de această secularizare a ei şi să devină din nou deschisă spre Dumnezeu. Cu asta ea urmează cuvintele lui Isus: „Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume” (In 17,16), şi tocmai aşa El se dăruieşte lumii. Într-un anumit sens, istoria vine în ajutor Bisericii prin diferitele epoci de secularizare care au contribuit în mod esenţial la purificarea ei şi la reforma interioară.

De fapt, secularizările – fie ele exproprierea de bunuri a Bisericii sau ştergerea privilegiilor sau altele asemănătoare – au însemnat de fiecare dată o profundă eliberare a Bisericii de forme de mondenitate: ea se despoaie, ca să spunem aşa, de bogăţia sa pământească şi îmbrăţişează din nou pe deplin sărăcia sa pământească. Cu asta ea împărtăşeşte destinul tribului lui Levi care, conform afirmaţiei din Vechiul Testament, era singurul trib în Israel care nu avea un patrimoniu pământesc, ci, ca parte de moştenire, îl avea exclusiv pe însuşi Dumnezeu, cuvântul său şi semnele sale. Cu acest trib Biserica împărtăşea în acele momente istorice exigenţa unei sărăcii care se deschidea spre lume, pentru a se dezlipi de legăturile sale materiale şi astfel şi acţiunea sa misionară redevenea credibilă.

Exemplele istorice arată că mărturia misionară a unei Biserici dezlipite de lume se evidenţiază în mod mai clar. Eliberată de poverile şi de privilegiile materiale şi politice, Biserica poate să se dedice mai bune şi în mod într-adevăr creştin întregii lumi, poate să fie într-adevăr deschisă la lume. Poate din nou să trăiască mai dezinvolt chemarea sa la slujirea adoraţiei lui Dumnezeu şi la slujirea aproapelui. Datoria misionară, care este legată de adoraţia creştină şi ar trebui să determine structura Bisericii, devine vizibilă în mod mai clar. Biserica se deschide la lume, nu pentru a obţine adeziunea oamenilor pentru o instituţie cu propriile pretenţii de putere, ci pentru a-i face să intre din nou în ei înşişi şi astfel să-i conducă la Cel despre care orice persoană poate spune cu Augustin: El este mai intim mie decât eu însumi (cf. Confesiuni 3,6,11). El, care este infinit mai presus de mine, este totuşi aşa de mult în mine însumi încât este adevărata mea interioritate. Prin acest stil de deschidere a Bisericii la lume este, în acelaşi timp, trasată şi forma în care deschiderea la lume din partea fiecărui creştin se poate realiza în mod eficace şi adecvat.

Aici nu e vorba de a găsi o nouă tactică pentru a relansa Biserica. E vorba mai degrabă de a depune tot ceea ce este numai tactică şi de a căuta sinceritatea deplină, care nu neglijează nici nu reprimă nici un adevăr al zilei noastre de astăzi, ci realizează credinţa pe deplin în ziua de astăzi trăindu-l, întocmai, total în sobrietatea de astăzi, ducând-o la identitatea sa deplină, eliminând din ea ceea ce este numai aparent credinţă, dar într-adevăr este convenţie şi obişnuinţă.

Să mai spunem asta cu alte cuvinte: credinţa creştină este pentru om un scandal mereu şi nu numai în timpul nostru. Că Dumnezeul cel veşnic se preocupă de noi fiinţele umane, ne cunoaşte; că Cel care nu poate fi cuprins a devenit într-un moment determinat, într-un loc determinat unul care poate fi cuprins; că Nemuritorul a pătimit şi a murit pe cruce; că nouă fiinţelor muritoare ne sunt promise învierea şi viaţa veşnică – a crede acestea este pentru oameni desigur o adevărată pretenţie.

Acest scandal care nu poate fi abolit dacă nu se vrea abolirea creştinismului din păcate a fost pus în umbră chiar recent de alte scandaluri dureroase ale vestitorilor credinţei. Se creează o situaţie periculoasă atunci când aceste scandaluri iau locul acelui skandalon primar al Crucii şi astfel în fac inaccesibil, adică atunci când ascund adevărata exigenţă creştină în spatele necorespunderii mesagerilor săi.

Există un motiv în plus pentru a considera că este din nou ora de a găsi adevărata dezlipire de lume, de a elimina curajos ceea ce este lumesc în Biserică. Asta, desigur, nu înseamnă retragerea din lume, dimpotrivă, contrariul. O biserică uşurată de elementele lumeşti este capabilă să comunice oamenilor – celor suferinzi precum şi celor care îi ajută – chiar în cadrul social-caritativ, deosebita forţă vitală a credinţei creştine. „Caritatea nu este pentru Biserică un fel de activitate de asistenţă socială care ar putea fi lăsată şi altora, ci aparţine naturii sale, este expresie la care nu se poate renunţa a însăşi esenţei sale” (Deus caritas est, 25). Desigur, şi operele caritative ale Bisericii trebuie încontinuu să dea atenţie exigenţei unei dezlipiri adecvate de lume pentru a evita ca, în faţa unei crescânde îndepărtări de Biserică, rădăcinile lor să se usuce. Numai raportul profund cu Dumnezeu face posibilă o atenţie deplină faţă de om, aşa cum fără atenţia faţă de aproapele se sărăceşte raportul cu Dumnezeu.

A fi deschişi la evenimentele din lume înseamnă deci pentru Biserica dezlipită de lume să mărturisească, după Evanghelie, cu cuvinte şi fapte aici şi astăzi domnia iubirii lui Dumnezeu. În afară de asta, această misiune trimite dincolo de lumea prezentă: de fapt viaţa prezentă include legătura cu viaţa veşnică. Trăim ca indivizi şi comunitate a Bisericii simplitatea unei mari iubiri care, în lume, este în acelaşi timp lucrul cel mai uşor şi cel mai dificil, pentru că cere nici mai mult nici mai puţin decât dăruirea de noi înşine.

Dragi prieteni, îmi rămâne să implor pentru noi toţi binecuvântarea lui Dumnezeu şi forţa Duhului Sfânt pentru ca să putem, fiecare în domeniul său de acţiune, mereu din nou să recunoaştem şi să mărturisim iubirea lui Dumnezeu şi milostivirea sa. Vă mulţumesc pentru atenţia voastră.

BENEDICTUS PP. XVI

 Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu