Zece ani de asimetrie

De Alain Besançon

Atunci când fiul meu, în acea zi de 11 septembrie 2001, m-a informat de ceea ce se întâmpla la New York eu, incredul, am telefonat imediat bătrânului meu maestru Marc Raeff, profesor la Columbia University, european prin formare. Prima sa reacţia a fost: „It’s too much. Este o scenă de grand-guignol (scenă macabră, n.t.”. Voia să spună: să menţinem sângele rece, să dăm importanţa justă acestui eveniment neverosimil, să nu-l supraevaluăm. După o săptămână a trebuit să merg la Chicago pentru a participa la o întâlnire. Am găsit ţara paralizată. Existau steaguri peste tot, o orgie de naţionalism, un climat de mobilizare patriotică generală şi în acelaşi timp un soi de panică. Jumătate dintre cei invitaţi la acel congres au găsit o scuză: le era frică să ia avionul. Se poate înţelege emoţia sau se poate critica această over reaction. Au trecut zece ani. Ground Zero este tot fără zgârie-nori. Mari decizii au fost luate în numele a trei concepte formulate în acel moment şi acceptate fără o adevărată dezbatere. Primul este war against terrorism. Terorismul era un fenomen detestabil, care până în acel moment dusese la acţiuni punctuale efectuate de serviciile de poliţie, de serviciile de informaţii, de grupuri specializate bine informate cu privire la ambientele periculoase, care acţionau cu discreţie şi în secret. Desigur cu toţii au fost doborâţi de acel atentat spectaculos destinat să tulbure întreaga lume. Însă conceptul de „război” nu este potrivit. Din totdeauna război înseamnă o anumită simetrie în conflict, o anumită cunoaştere reciprocă a părţilor implicate. În acest caz un stat raţional şi modern, susţinut de societatea care l-a creat, se află în faţa unei imensităţi impalpabile de grupuri nu bine definite, a căror legătură reală cu societăţi care se cunosc şi mai puţin se cunoaşte rău. Aşa cum cerea opinia publică şi pentru că trebuia reacţionat la acea zi de 11 septembrie, Statele Unite au intrat în două războaie. În Afganistan şi în Irak au avut experienţa pe care o trăise deja Franţa în Algeria, aceea în care victoria militară se obţine prin invazia masivă şi tehnic incotestabilă, dar care nu duce la nimic. Victoria – pentru a-l parafraza pe sfântul Augustin – este „liniştea ordinii”. Suntem foarte departe de asta. Asimetria iese în evidenţă printre soldaţii superechipaţi, înzestraţi cu arme high tech şi o populaţie enigmatică, indiferentă, în mod ascuns ostilă, care îi priveşte ca şi cum ar fi marţieni. Şi care totuşi produce combatanţi capabili să facă să explodeze bombe, să terorizeze cu atentate orbeşte, gata să moară şi să se sinucidă.

Asimetria nu a făcut altceva decât să se agraveze în zece ani. Societăţile noastre democratice nu mai suportă moartea soldaţilor lor, chiar dacă sunt voluntari şi antrenaţi minunat. Primul război mondial a dus la moartea a zeci de milioane de tineri. Actualmente, în toate ţările dezvoltate moartea în război este văzută ca un scandal. Deci se ridică nivelul de rafinament tehnic, se recrutează armate mercenare, roboţii înlocuiesc elicopterele vulnerabile. În acelaşi timp acest gen de conflicte asimetrice obligă la săvârşirea de acţiuni murdare care rănesc conştiinţa şi discreditează respectarea drepturilor omului din partea noastră. Fără a uita că, dacă din partea noastră există foarte puţini morţi, de cealaltă parte există mulţi, şi aceasta este o asimetrie care loveşte.

Al doilea concept este implement democracy. Este scopul acestui război deoarece este foarte necesar ca un război să aibă un scop, fără de care democraţiile nu-l întreprind. Ce înseamnă, în linii mari, democraţia? Un regim reprezentativ supus regulii dreptului. Deci un regim asemănător cu ale noastre. Regimurile noastre sunt numite de către istorici Noi Regimuri, în contrast cu Vechile Regimuri pe care au fost ridicate. Ştim că au folosit secole întregi pentru a se constitui în cadrul unei civilizaţii foarte precise, cea a Europei, catolice şi protestante, transplantate apoi în America de Nord.

Fără acest fundament istoric „democraţia” este un cuvânt gol, sau mai degrabă o mască ce ascunde ceva diferit, uneori contrariul său. Implement democracy: este posibilă acolo unde fundamentul este cel din lumea orientală sau africană? Americanii citează uneori cazul Germaniei în anul 1945. Comparaţia nu ţine. Germania era o porţiune glorioasă din civilizaţia europeană. După oribilul episod nazist, a reluat evoluţia sa naturală şi a acceptat şi mai bine democraţia întrucât o dorea de un secol. Acelaşi lucru se poate spune despre Polonia care rămăsese europeană sub glaciaţiunea sovietică. Pentru a înţelege toate acestea political science nu este suficientă. Este nevoie de istorie.

Al treilea concept, nation building, este prelungirea celui de-al doilea. Însă naţiunea este şi o creaţie a istoriei. O adunare de clanuri şi de triburi sub un stat creat din plantă sănătoasă nu este asimilabilă unei naţiuni. În locul său prosperă naţionalismul, care se poate lipsi de naţiune şi care înseamnă mai ales ură faţă de America şi faţă de aliaţii săi. Nu ştim încă dacă eforturile făcute pentru a înzestra Africa şi Orientul Mijlociu cu state naţionale sănătoase şi demne vor aduce roade durabile.

Aceste trei concepte au determinat un nou sistem de alianţe. Din cauza celui dintâi şi în perspectiva celorlalte două, a fost necesar să se accepte ajutorul aliaţilor democratici numai prin cuvinte – care au plătit scump sprijinul lor – şi să se susţină îndelung guverne corupte şi dictatoriale considerate adversare terorismului. Nu ştim la ce va duce căderea lor. Este prudent să sperăm că noii conducători, a căror „primăvară” o salutăm, să aibă voinţa de implement democracy, sau capacitatea de a face să înainteze nation building?

Pământul a continuat să se învârtă în aceşti zece ani aducându-ne o maree de noi probleme, de noi provocări care se acumulează fără ca aceea din 11 septembrie să fi fost cu adevărat tratată. Un exemplu: ştim mai bine ce este islamul? Putem răspunde la această întrebare între mii de alte întrebări: terorismul islamic este în ruptură cu această religie care se proclamă o religie de iubire, de toleranţă şi de pace? Se aseamănă cu întrebarea pusă de Sfântul Părinte în discursul său de la Regensburg. I s-a răspuns?

(După L’Osservatore Romano, 11 septembrie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu