Fiul tunetului

De Juan Manuel de Prada

Oare cum a fost Iacob, fiul lui Zebedeu şi a Salomeei, căruia evangheliştii îi atribuie mereu un loc de referinţă în listele celor doisprezece, şi pe care însuşi Isus l-a voit alături, împreună cu Petru şi cu fratele său Ioan, în câteva momente mai semnificative ale existenţei sale pământeşti? Fără îndoială, trebuia să fie un om impetuos şi aprig, înclinat spre supărare, pe care ni-l imaginăm mâniindu-se tare atunci când, după o zi dură pe lacul Tiberiadei, se întorcea cu mâinile goale la Betsaida. De mai multe ori, mâniat, poate că a adresat blesteme peştilor reticenţi să cadă în năvoadele lui; de mai multe ori poate că i-a ameninţat că va porunci să coboare peste ei „focul din cer”, care era focul pe care voia să-l coboare şi împotriva samaritenilor neospitalieri când, după Schimbarea la Faţă, Isus îl trimite înainte, împreună cu fratele său Ioan, să caute un loc unde să-şi petreacă noaptea. Putem să ni-l imaginăm pe Iacob, epuizat şi înfometat, spunând vrute şi nevrute despre samariteni, şi pe Isus care-l ceartă spunând: „nu exagera, fiu al tunetului, nu exagera…”. Pentru că aşa, „fii ai tunetului” îi numea Isus pe Iacob şi pe Ioan, demonstrând că fiii lui Zebedeu erau oameni fermi şi mai puţin blânzi.

Însă ceva dreptate avea Iacob să aibă o asemenea înfuriere. Cum îndrăzneau samaritenii aceia mizerabili să refuze masă şi casă unui om care tocmai văzuse trupul lui Cristos strălucind de lumină şi plin de bucurie şi de frumuseţe pe muntele Tabor? Domnul nu săvârşise acea Schimbare la Faţă în faţa mulţimilor, şi nici măcar în faţa celor doisprezece, ci numai în prezenţa lui Petru, a lui Ioan şi a lui. Cu şase zile înainte, Isus stabilise la Cezareea primatul lui Petru; cu şase zile înainte, Isus anunţase Pătimirea sa şi spusese Apostolilor că, pentru a se mântui, trebuiau „să se lepede de ei înşişi” şi să ia crucea. Şi, dat fiind faptul că revelaţia i-a tulburat probabil pe sărmanii Apostoli, Cristos ia trei dintre ei, şi pentru a face mai uşor şi suportabil scandalul Pătimirii, le permite lor să întrevadă gloria divină, ca un „fulger” premonitor al Învierii. Iacob îl văzuse pe învăţătorul său în timp ce discuta cu Ilie şi cu Moise; şi chiar dacă nu înţelesese foarte bine despre ce vorbeau, Isus îi poruncise să nu povestească nimănui înainte ca „Fiul Omului să învie din morţi”. Deci Iacob ştie că Isus va învia; ştie că i-a fost dat darul de a întrevedea acea glorie care se apropie… dar nu a înţeles semnificaţia minunii la care tocmai a asistat, nu a înţeles că fără cruce nu există Înviere. Putem să ni-l imaginăm în timp ce şuşoteşte cu fratele său: „Isus ne-a destăinuit că va învia din morţi. Şi Isus a voit ca tu şi eu să vedem cu anticipaţie gloria lui. Deci avem dreptul ca să ne fie rezervat un loc privilegiat în gloria lui, unul la dreapta şi celălalt la stânga tronului său”. Şi iată că fiii tunetului merg în comisie pentru a reclama acest drept.

Evanghelia după Matei – spre deosebire de cea după Marcu – introduce în acest episod o precizare plină de gust şi plauzibilă din punct de vedere psihologic. Rezultă că fiii bătăioşi ai lui Zebedeu, fraţii care tună, recurg la mama lor Salomeea pentru ca să fie intermediară între ei şi Isus! Şi mama e cea care îi cere lui Isus ca acei doi fii ai săi să aibă un loc privilegiat în Împărăţie: unul la dreapta lui şi celălalt la stânga lui, ca favoriţi sau adulatori într-o curte de palat. Nu putem să nu ni-l imaginăm aici pe Isus care izbucneşte în râs. „Deci aşa – probabil s-a gândit el – fraţii mereu gata să vorbească şi să se înfurie! Au barbă, dar se ascund în spatele mamei pentru ca ambiţiile lor să fie mai puţin impertinente, pentru ca apetitul lor după onoruri să fie temperat, îmblânzit, înfrumuseţat de grija maternă”. Iacob şi Ioan acţionează ca postulanţi manevratori în căutarea unei recomandări, care în loc să prezinte în mod deschis propria candidatură recurg la intermediari; şi se ştie că nu există intermediar mai bun decât propria mamă, care este persoana care mai bine şi cu sentiment mai mare scoate în evidenţă calităţile postulantului, înduioşind inima celui care are autoritatea pentru a da funcţii şi a distribui recompense. Însă fiilor bătăuşi ai lui Zebedeu de data aceasta subterfugiul nu foloseşte la nimic: „cine vrea să fie mare printre voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie cel dintâi dintre voi să fie sclavul tuturor. Căci şi Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.

Şi în cazul în care încă nu le este clar în ce consta faptul de a fi „sclavul tuturor”, Isus îi alege din nou pe „fiii tunetului”, împreună cu Petru, pentru ca să asiste la rugăciunea lui de agonie în grădina Ghetsemani. Isus se face ascultător până la moarte; şi, văzându-l umilit şi suferind, până la urmă Iacob va putea să înţeleagă că gloria pe care a putut s-o întrevadă pe muntele Tabor nu se dobândeşte stând cuibăriţi pe un tron, ci pironiţi pe un lemn. Iacob este de acum gata să înţeleagă acel lung discurs cu care Isus îşi luase rămas bun de la discipolii săi: „Un slujitor nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi”. Şi este chiar gata să înţeleagă cele două forme cele mai înspăimântătoare de persecuţie: mai întâi persecuţia dinăuntru („vă vor alunga din sinagogi”) şi apoi cea din afară („vine ceasul în care oricine vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu”). Ceea ce Isus a prezis s-a împlinit: toţi Apostolii au fost alungaţi din sinagogă şi apoi au murit martiri, cu singura excepţie a lui Ioan, fratele lui Iacob, care a murit bătrân şi într-un pat, chiar dacă desigur şi el a fost martir, deoarece în timpurile lui Diocleţian l-au aruncat într-un recipient plin cu ulei clocotit, din care a ieşit în mod miraculos neatins, şi apoi a fost condamnat să lucreze în minierele din Patmos, care erau un supliciu mai rău decât moartea. Iacob, celălalt fiu al tunetului, a fost decapitat din porunca lui Irod Agripa, pe la anul 40, la Ierusalim, unde a început să predice Evanghelia imediat după înălţarea la cer a lui Cristos. Fiul tunetului atunci nu i-a blestemat pe călăii săi, nici nu i-a ameninţat cu „focul din cer”, şi nu a pretins nici măcar în momentul morţii un loc privilegiat alături de tron; înţelesese că pentru a se bucura de gloria aceea pe care Cristos îi permisese s-o întrevadă pe vârful muntelui Tabor trebuia să să-şi dea „viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.

Nu ştim cu certitudine absolută dacă Iacob a venit în Spania. Totuşi, Tradiţia aşa ne învaţă din timpuri imemoriale; şi Tradiţia spune adevărul, pentru că nu a existat niciodată un popor aşa de impetuos şi în acelaşi timp aşa de suferind ca poporul spaniol. Şi acest zel care, corectat la şcoala suferinţei, nu se risipeşte în lăudăroşenii şi asalturi bruşte zadarnice, dar care ştie să devină răbdător în adversităţi, noi spaniolii l-am putut învăţa numai de la acel fiu al tunetului care a contemplat cu anticipaţie gloria lui Cristos şi care, la sfârşit, a învăţat că pentru a dobândi gloria trebuie mai întâi să golească paharul durerii.

(După L’Osservatore Romano, 25 iulie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu