Publicăm o scurtă anticipare a unei cărţi dedicată rugăciunii în artă care va fi publicată în octombrie de Libreria Editrice Vaticana.

Nu este greu să ne rugăm, nici nu sunt necesare cunoştinţe specializate. A ne adresa lui Dumnezeu – pentru a mărturisi propriile limite, pentru a cere ajutor, pentru a mulţumi şi a lăuda – este ceva natural pentru fiinţa umană, un impuls spontan în orice femeie şi bărbat, în orice cultură şi civilizaţie, în orice perioadă istorică. Acolo unde circumstanţe potrivnice – necunoaşterea, păcatul, refuzarea unui concept religios determinat sau a oricărei forme de religie – inhibă să ne rugăm, rugăciunea există oricum. Oricine se uită în jur cu atenţie, se deschide la frumuseţea creaţiei, se lasă atins de suferinţa altuia, într-un anumit sens se roagă.

Dincolo de această orientare instinctivă, prin care orice „Eu” uman implică un „Tu” divin, există şi o rugăciune voită şi articulată, pe care omul nu o cunoaşte ci trebuie să o înveţe. „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” îi cereau lui Isus discipolii, afirmând că aşa a făcut Ioan Botezătorul pentru ucenicii săi. Atunci Isus a învăţat formula de rugăciune pe care şi astăzi creştinii o învaţă pe genunchii mamei: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.

Există, vreau să spun, o „artă a rugăciunii” care poate să fie transmisă de la învăţători la discipoli ca şi de la părinţi la copii. Locurile destinate acestei transmiteri sunt de fapt familia, unde cei mici învaţă primele cuvinte şi primele gesturi cu care să se raporteze la Dumnezeu, şi apoi comunitatea compusă din alţi credincioşi – în creştinism, Biserica, considerată tocmaimater et magistra a credinţei. Tradiţia eclezială recunoaşte chiar o „lege a rugăciunii” care are ca scop să dea formă credinţei: este sensul frazei lex orandi, lex credendi care exprimă o idee care dăinuie de la prima creştinătate. Nu e vorba de o normă legală în sens strict, ci de o regulă în slujba creativităţii, deoarece credinţa şi rugăciunea sunt de fapt răspunsuri creative cu care creatura, făcută „după imaginea” Creatorului, se raportează la El graţie imaginaţiei.

Acest mod de a descrie credinţa şi rugăciunea explică importanţa pe care Biserica o atribuie artei. Imaginile puse în faţa ochilor credincioşilor învaţă de fapt să se adreseze lui Dumnezeu, şi însuşi sfântul papă Grigore cel Mare care afirma: „ceea ce scrisul dobândeşte celui care citeşte, pictura furnizează analfabeţilor care o privesc”, insista că toţi credincioşii trebuie să fie conduşi apoi de la visio la adoratio. „Una este a adora o pictură, alta este a învăţa dintr-o scenă reprezentată într-o pictură ce anume să se adore”, a spus el, precizând că „fraternitatea preoţilor este ţinută să-i avertizeze pe credincioşi ca să simtă mâhnire arzătoare în faţa dramei scenei reprezentate şi astfel să se prosterneze cu umilinţă în adoraţie în faţa singurei atotputernice Preasfinte Treimi” (Epistola Sereno episcopo massiliensi, 2, 10). În acelaşi spirit, sfântul Ioan Damaschinul va spune că „frumuseţea şi culoarea imaginilor sunt un stimulent pentru rugăciunea mea. Sunt o sărbătoare pentru ochii mei, aşa cum spectacolul de la ţară stimulează inima mea să dea glorie lui Dumnezeu” (De sacris imaginibus orationes, 1, 27).

În lunga istorie a Bisericii, arta rugăciunii (înţeleasă ca ansamblu de cuvinte şi gesturi cu care credincioşii se adresează lui Dumnezeu) a fost transmisă de fapt şi de arta vizuală şi de arhitectură, care oferă tuturor „un stimulent” şi în orice timp configurează întâlnirea cu Dumnezeu ca „o sărbătoare”. Din generaţie în generaţie, imaginile sacre învaţă apoi comportamentele tipice ale acestei sărbători, prezentând poze şi expresii ale feţei – atitudini şi priviri – în care chiar şi cel care nu crede recunoaşte imediat elanul spiritului. Aceste imagini, în timp ce descriu viaţa de credinţă evidenţiindu-i aspecte deosebite, în practică învaţă să se roage, aşa încât, pentru cel care le vede, „a trăi”, „a crede” şi „a se ruga” par acelaşi lucru.

Să luăm de exemplu celebra Femeie care se roagă găsită în catacombele romane ale lui Priscilla. Reprezintă o femeie creştină din secolul al III-lea cu braţele ridicate în gestul rugăciunii – acelaşi gest pe care un artist din secolul al V-lea îl va atribui lui Isus într-o formă ornamentală de lemn de pe uşile bazilicii Sfânta Sabina pe Aventino. În forma ornamentală subiectul este răstignirea, şi braţele ridicate ale Mântuitorului fac aluzie la oferirea voluntară a vieţii sale pentru păcătoşi, „jertfa de seară” pe Golgota. Şi femeia care se roagă din pictură oferă viaţa: ridică braţele între alte două scene, care o prezintă mai întâi dată în căsătorie şi apoi cu un prunc la gât. Adică, rugăciunea femeii rezumă jertfele obişnuite împreună cu bucuriile vieţii de familie, şi figura ei învăluită şi solemnă în centru exprimă condiţia finală la care aceste jertfe şi aceste bucurii au condus-o – de fapt pictura este un decor de mormânt.

Aceste două opere aparţinând culturii creştine antice sugerează o reflecţie: pe cruce unde dădea viaţa, Isus se ruga, şi orice creştin este chemat să reproducă această rugăciune în propria viaţă. În orice epocă, discipolilor care-i cer: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”, Cristos de fapt învaţă să dăruiască viaţa; arta care provine din această viaţă dăruită şi o descrie – arta creştină – preamăreşte rugăciunea.

 Timothy Verdon

(După L’Osservatore Romano, 22 iulie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu