Veni, Sancte Spiritus!

Iubiţi fraţi şi surori,

În celebrarea solemnă a Rusaliilor suntem invitaţi să ne mărturisim credinţa noastră în prezenţa şi în acţiunea Duhului Sfânt şi să invocăm revărsarea lui asupra noastră, asupra Bisericii şi asupra lumii întregi. Aşadar, să ne însuşim, cu intensitate deosebită, invocaţia Bisericii însăşi: Veni, Sancte Spiritus! O invocaţie aşa de simplă şi imediată, dar în acelaşi timp extraordinar de profundă, venită înainte de toate din inima Tatălui pentru prietenii săi; primul şi principalul dar pe care ni l-a dobândit prin învierea şi înălţarea sa la cer.

Despre această rugăciune a lui Cristos ne vorbeşte textul evanghelic de astăzi, care are ca şi context cina de taină. Domnul Isus le-a spus discipolilor săi: „Dacă mă iubiţi, veţi ţine poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un al Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,15-16). Aici ne este dezvăluită inima rugătoare a lui Isus, inima lui filială şi fraternă. Această rugăciune ajunge la apogeul său şi la împlinirea sa pe cruce, unde invocaţia lui Cristos face un tot cu dăruirea totală de sine însuşi, şi astfel, rugăciunea lui devine ca să spunem aşa însuşi sigiliul dăruirii sale în mod deplin din iubire faţă de Tatăl şi faţă de omenire: invocaţia şi dăruirea Duhului se întâlnesc, se întrepătrund, devin o unică realitate. „Şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un al Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna”. În realitate, rugăciunea lui Isus – aceea de la cina de taină şi aceea de pe cruce – este o rugăciune care rămâne şi în cer, unde Cristos şade la dreapta Tatălui. De fapt, Isus îşi trăieşte mereu preoţia ca mijlocire în favoarea poporului lui Dumnezeu şi a omenirii, deci se roagă pentru noi toţi cerându-i Tatălui darul Duhului Sfânt.

Relatarea Rusaliilor în cartea Faptele Apostolilor – am ascultat-o în prima lectură (cf. Fap 2,1-11) – prezintă „noua cursă” a lucrării lui Dumnezeu iniţiată cu învierea lui Cristos, lucrare care îl implică pe om, istoria şi cosmosul. Fiul lui Dumnezeu mort şi înviat şi întors la Tatăl suflă acum asupra omenirii, cu energie inedită, suflul divin, Duhul Sfânt. Şi ce produce această nouă şi puternică auto-comunicare a lui Dumnezeu? Acolo unde sunt sfâşieri şi înstrăinări, ea creează unitate şi înţelegere. Este pornit un proces de reunificare între părţile familiei umane, dezbinate şi risipite; persoanele, adesea reduse la indivizi aflaţi în competiţie sau în conflict între ele, când ajunge la ele Duhul Sfânt, se deschid la experienţa comuniunii, care poate să le implice până acolo încât să facă din ele un nou organism, un nou subiect: Biserica. Acesta este efectul lucrării lui Dumnezeu: unitatea; de aceea, unitatea este semnul de recunoaştere, „cartea de vizită” a Bisericii în decursul istoriei sale universale. Încă de la început, din ziua Rusaliilor, ea vorbeşte toate limbile. Biserica universală precede Bisericile particulare, iar acestea trebuie să se conformeze ei mereu, conform unui criteriu de unitate şi universalitate. Biserica nu rămâne niciodată prizonieră a graniţelor politice, rasiale şi culturale; nu se poate confunda cu statele şi nici măcar cu federaţiile de state, deoarece unitatea ei este de gen diferit şi aspiră să străbată toate frontierele umane.

Din asta, iubiţi fraţi, derivă un criteriu practic de discernământ pentru viaţa creştină: atunci când o persoană, sau o comunitate, se închide în propriul mod de a gândi şi de a acţiona, este semn că s-a îndepărtat de Duhul Sfânt. Drumul creştinilor şi al Bisericilor particulare trebuie să se conformeze mereu cu acela al Bisericii una şi catolică, şi să se armonizeze cu el. Asta nu înseamnă că unitatea creată de Duhul Sfânt este un fel de egalitarism. Dimpotrivă, acesta este mai degrabă modelul de la Babel, adică impunerea unei culturi a unităţii pe care am putea s-o definim „tehnică”. De fapt, Biblia ne spune (cf. Gen 11,1-9) că la Babel toţi vorbeau o singură limbă. În schimb, la Rusalii, apostolii vorbeau limbi diferite în aşa fel încât fiecare să înţeleagă în propriul grai. Unitatea Duhului se manifestă în pluralitatea înţelegerii. Biserica este prin natura ei una şi multiplă, destinată fiind să trăiască vocaţia sa, să fie semn şi instrument de unitate a întregului neam omenesc (cf. Lumen gentium, 1), numai dacă rămâne autonomă de orice stat şi de orice cultură particulară. Mereu şi în orice loc Biserica trebuie să fie cu adevărat catolică şi universală, casa tuturor în care fiecare poate să vină.

Relatarea din Faptele Apostolilor ne oferă şi o altă idee foarte concretă. Universalitatea Bisericii este exprimată de lista de popoare, conform tradiţiei antice: „Parţi, mezi, elamiţi…” etc. Se poate observa aici că sfântul Luca trece de numărul 12, care exprimă deja mereu o universalitate. El priveşte dincolo de orizonturile Asiei şi ale Africii nord-occidentale, şi adaugă alte trei elemente: „romanii”, adică lumea occidentală; „iudeii şi prozeliţii”, cuprinzând în mod nou unitatea dintre Israel şi lume; şi, în sfârşit, „cretani şi arabi”, care reprezintă Occidentul şi Orientul, insulele şi uscatul. Această deschidere de orizonturi confirmă ulterior noutatea lui Cristos în dimensiunea spaţiului uman, a istoriei neamurilor: Duhul Sfânt implică oameni şi popoare şi, prin ei, depăşeşte ziduri şi bariere.

La Rusalii Duhul Sfânt se manifestă ca foc. Flacăra sa a coborât asupra discipolilor adunaţi, s-a aprins în ei şi le-a dăruit noua ardoare a lui Dumnezeu. Se realizează astfel ceea ce a prezis Domnul Isus: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!” (Lc 12,49). Apostolii, împreună cu credincioşii din diferitele comunităţi, au dus această flacără divină până la marginile pământului; astfel au deschis un drum pentru omenire, un drum luminos, şi au colaborat cu Dumnezeu care cu focul său vrea să reînnoiască faţa pământului. Cât de diferit este acest foc de cel al războaielor şi al bombelor! Cât de diferit este incendiul lui Cristos, propagat de Biserică, faţă de cele aprinse de dictatorii din toate epocile, chiar şi din secolul trecut, care lasă în urma lor pământ ars. Focul lui Dumnezeu, focul Duhului Sfânt, este cel al tufişului care arde fără să se consume (cf. Ex 3,2). Este o flacără care arde, dar nu distruge; care, dimpotrivă, arzând face să iasă în evidenţă partea cea mai bună şi cea mai adevărată a omului, ca într-o fuziune face să iasă în evidenţă forma sa interioară, vocaţia sa la adevăr şi la iubire.

Un Părinte al Bisericii, Origene, într-una din omiliile sale despre Ieremia, prezintă o vorbă atribuită lui Isus, care nu este conţinută în Sfintele Scripturi, dar probabil autentică, care spune aşa: „Cine este lângă mine este lângă foc” (Omilie despre Ieremia L, I [III]). De fapt, în Cristos locuieşte plinătatea lui Dumnezeu, care în Biblie este asemănat cu focul. Am văzut puţin mai înainte că flacăra Duhului Sfânt arde dar nu consumă. Şi totuşi ea realizează o transformare, şi de aceea trebuie să consume ceva în om, deşeurile care-l corup şi-l împiedică în relaţiile sale cu Dumnezeu şi cu aproapele. Însă acest efect al focului divin ne înspăimântă, ne este frică să fim „fripţi”, am prefera să rămânem aşa cum suntem. Asta depinde de faptul că de multe ori viaţa noastră este gândită după logica averii, a posesiei şi nedăruirii. Multe persoane cred în Dumnezeu şi admiră figura lui Isus Cristos, însă atunci când li se cere să piardă ceva din ei înşişi, atunci se retrag, le este frică de exigenţele credinţei. Există teama că trebuie să renunţăm la ceva frumos, la ceva de care suntem alipiţi; teama că a-l urma pe Cristos ne privează de libertate, de anumite experienţe, de o parte din noi înşine. Pe de o parte vrem să fim cu Isus, să-l urmăm îndeaproape şi, pe de altă parte, ne este frică de consecinţele pe care le comportă acest lucru.

Iubiţi fraţi şi surori, avem nevoie mereu să auzim de la Domnul Isus ceea ce repeta adesea prietenilor săi: „Nu vă fie frică”. Asemenea lui Simon Petru şi celorlalţi, trebuie să lăsăm ca prezenţa sa şi harul său să transforme inima noastră, mereu supusă slăbiciunilor umane. Trebuie să ştim să recunoaştem că a pierde ceva, ba chiar, pe noi înşine pentru adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul iubirii şi al vieţii, este în realitate a câştiga, a ne regăsi mai deplin. Cine se încredinţează lui Isus experimentează deja în această viaţă pacea şi bucuria inimii, pe care lumea nu le poate da, şi nu le poate nici măcar lua, din moment ce Dumnezeu ni le-a dăruit. Aşadar merită să ne lăsăm atinşi de focul Duhului Sfânt! Durerea pe care ne-o provoacă este necesară pentru transformarea noastră. Este realitatea crucii: nu degeaba în limbajul lui Isus „focul” este mai ales o reprezentare a misterului crucii, fără de care nu există creştinism. De aceea, iluminaţi şi întăriţi de aceste cuvinte de viaţă, să înălţăm invocaţia noastră: Vino, Duhule Sfânt! Aprinde în noi focul iubirii tale! Ştim că aceasta este o rugăciune îndrăzneaţă, cu care cerem să fim atinşi de flacăra lui Dumnezeu; dar ştim mai ales că această flacără – şi numai ea – are puterea de a ne mântui. Nu vrem, pentru a apăra viaţa noastră, să pierdem viaţa veşnică pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască. Avem nevoie de focul Duhului Sfânt, pentru că numai Iubirea răscumpără. Amin.

BENEDICTUS PP. XVI

(Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu)