A fost prezentat la Roma un film apărut în Spania la 4 iunie şi care, relatând viaţa unui preot obişnuit, care se bucură de un succes neaşteptat. A fost „un om care a ajuns la inima oamenilor şi care a stimulat la trăirea unei vieţi pline de sens”, a declarat regizorul într-un interviu acordat ziarului „Avvenire” din 22 iunie. Şi din film reiese că la Madrid şapte persoane din zece „apreciază figura preotului”. Reluăm comentariul publicat în cotidianul „Abc” din 12 iunie.

De Juan Manuel de Prada

Săptămâna trecută apărea numai în câteva săli din Madrid, ignorat de cea mai mare parte a mass-mediei, filmul lui Juan Manuel Cotelo „Ultimul pisc”. În timp ce scriu aceste rânduri sunt deja mai mult de şaizeci de cinematografe care proiectează sau urmează să proiecteze acest film, la cererea, via internet, a mii de persoane anonime, şi numărul lor creşte zi de zi.
Ce ne relatează Ultimul pisc? În aparenţă, viaţa unui preot, Pablo Dominguez, evocată de rude şi prieteni; un preot mort în mod tragic în floarea vârstei, în timp ce cobora de pe muntele Moncayo; un preot care-i cucerea pe toţi cei pe care-i întâlnea pe drumul său cu generozitatea lui, înţelepciunea lui, bucuria lui de a trăi; un preot cult, strălucitori, fascinant, decan al Facultăţii de Teologie „Sfântul Damasus”, care cu siguranţă ar fi ajuns la cele mai înalte demnităţi ecleziastice dacă nu se prăbuşea în timp ce practica alpinismul. Mărturisesc că ideea de a înghiţi un fel de hagiografie despre un „preot extraordinar” mă deranja un pic; mai ales pentru că preoţii care-mi plac sunt cei obişnuiţi. Astfel am mers să văd filmul cu mare îndărătnicie.

Dar am descoperit imediat că tema secretă din Ultimul pisc erau tocmai aceşti „preoţi obişnuiţi” care mie îmi plac mult; şi, chiar mai mult, misterul vocaţiei lor, care într-o zi i-a obligat să părăsească toate. „Eu nu-mi mai aparţin”, a spus Pablo Dominguez în ziua hirotonirii sale, aşa cum ne este relatat într-o scenă din film; despre acest a nu-şi mai aparţine, despre sensul dăruirii sacerdotale – lui Cristos, aproapelui – ne vorbeşte, în definitiv, Ultimul pisc. Filmul descrie figura unui preot vesel, generos, cu un entuziasm foarte contagios, care glumeşte despre el însuşi, tocmai pentru că ia foarte în serios vocaţia sa.

Şi treptat ce este schiţată figura lui Pablo Dominguez, descoperim că este un preot aşa de „obişnuit” ca mulţi alţi preoţi pe care am avut norocul să-i cunoaştem şi pe care îl fac extraordinar nu atât calităţile sale, cât mai ales îndrăzneala cu care se dăruieşte Celui căruia îi aparţine. Ultimul pisc s-ar fi putut mulţumi cu evocarea preotului carismatic; în schimb Cotelo a voit să aprofundeze semnificaţia şi raţiunea acestei carisme. Şi atunci filmul său devine scandalos pentru mentalitatea contemporană, deoarece vorbeşte despre supranaturalul care intră năvalnic în viaţa unui preot „obişnuit”, vorbeşte despre sacrul care se cuibăreşte în mod euharistic în inima umană, lărgind orizonturile unei întregi vieţi.

Ultimul pisc este riscat, deoarece îndrăzneşte să aducă omagiu figurii unui preot – şi, prin intermediul lui, atâtor preoţi buni – într-o perioadă căreia îi place să-i răstignească. Este îndârjită, pentru că îndrăzneşte să combată murdăria locurilor obişnuite şi a prejudecăţilor care circulă în jurul preoţiei. Este posedată de o respiraţie epică ce nu rămâne în simpla emotivitate, dar care îndrăzneşte să pătrundă în însăşi inima vocaţiei sacerdotale. Şi este un film care înduioşează, care mişcă, care rămâne cuibărit în amintirea spectatorului, aşa cum sacrul se cuibăreşte în inimi şi lărgeşte orizonturile unei vieţi întregi.

(Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu)