Rubrica de teologie liturgică îngrijită de pr. Mauro Gagliardi

 De Juan José Silvestre^*

 „Atunci când lectorul a terminat, cel responsabil cu un discurs ne avertizează şi ne îndeamnă să imităm aceste exemple bune. Apoi cu toţii împreună ne ridicăm în picioare şi înălţăm rugăciune fie pentru noi înşine… fie pentru alţii… După ce s-au terminat rugăciunile, ne salutăm unul pe altul cu un sărut” (Iustin, Apologia I, 65; 67, citat în: CBC, nr. 1345). Aceste cuvinte ale sfântului Iustin, scris prin jurul anului 155, prezintă pentru prima dată semnul de pace în timpul Sfintei Liturghii.

Un prim aspect care atrage atenţia, citind această mărturie foarte veche, este momentul în care are loc acest gest în cadrul celebrării: la încheierea Liturgiei Cuvântului şi înainte de prezentarea darurilor. Un al doilea punct pe care-l putem evidenţia este modul în care el este realizat: „Ne salutăm unul pe altul cu un sărut”. Această expresie ne leagă imediat cu diferite texte din Noul Testament, în care se vorbeşte despre salutul reciproc prin sărutarea sfântă, sărutarea de iubire (cf. printre altele: Rom 16,16; 1Cor 16,20; 2Tes 5,26; 1Pt 5,14). De fapt, timp de mai multe secole modul de a oferi pacea a fost osculum, sărutarea. Ea era schimbată între credincioşi de acelaşi sex, fiind excluşi catecumenii – conform avertismentului din Tradiţia Apostolică –. În acest mod se desfăşura aşadar schimbul păcii între credincioşi în Biserica antică. Mai târziu, pacea va porni de la celebrant şi se va transmite după ordinea ierarhică (aşa pare atestat deja în Ordo Romanus I). În secolul al IX-lea, celebrantul sărută altarul, ca semn al păcii comunicată de Cristos, şi o transmite diaconului; de la acesta trece la subdiacon şi după aceea şi-o schimbă şi unii membri ai clerului. În anumite ocazii, unii credincioşi îl săruta „purtătorul păcii”, despre care vom vorbi mai târziu.

Nu este clar nici pentru studioşi în ce moment sărutarea a fost înlocuită cu îmbrăţişarea, dar pare sigur că în toate liturgiile, occidentale şi orientale, se observă un proces de stilizare a gestului în sine. Cât priveşte liturgia latină, sărutarea pe gură – atestată în nenumărate documente până la Pontificalul lui Patrizio Piccolomini († 1496) şi Johannes Burckardt († 1506) – se alternează cu sărutarea pe umăr, care se întâlneşte uneori în secolul al X-lea şi în Pontificalul lui Durand, de la sfârşitul secolului al XIII-lea. În ultimul deceniu al secolului al XV-lea, se introduce şi sărutarea pe obraz. Un ultim inel din acest proces de stilizare a gestului de pace se întâlneşte în secolul al XIV-lea, în care unele liturghiere, de exemplu cel de Bayeux, menţionează prescripţia de a dărui pacea printr-un instrument anume, „osculatorium”. Acest instrument de transmitere a păcii era uneori o patenă, alteori un evangheliar, dar mai frecvent o „tabula pacis”.

În Liturghierul sfântului Pius al V-lea, şi îndeosebi în Ritus servandus in celebratione Missae (X, 3 [1962]) se găseşte instituţionalizarea lui „osculatorium”: „… dacă urmează să dăruiască pacea, [preotul] sărută altarul în mijloc şi instrumentul păcii pe care i l-a dat slujitorul care stă îngenuncheat la dreapta sa, adică de partea Epistolei, şi spune: "Pacea să fie cu tine". Slujitorul răspunde: "Şi cu duhul tău". Dacă nu ar fi cine să primească cu instrumentul în acest mod pacea de la celebrant, pacea nu se dăruieşte…”. În ce priveşte Liturghia solemnă, slujitorii – spune Liturghierul din 1570 – apropie reciproc obrazul stâng, fără a se atinge, îmbrăţişându-se la o anumită distanţă. Aşa cum preciza în mod concret Sfânta Congregaţie a Riturilor, această îmbrăţişare consistă în faptul că „diaconul pune braţele sale sub braţele celebrantului” (SRC 2915, 7, Tuden., 23 mai 1846, t. 2, pag. 337).

În editio typica tertia a Liturghierului Roman (2008), este lăsat liber modul de a se oferi pacea şi se delegă Conferinţelor Episcopale facultatea de a stabili „modul de a îndeplini acest gest de pace conform caracterului şi obiceiurilor fiecărui popor” (IGMR nr. 82, cf. nr. 390). Însă se aminteşte că e bine „ca fiecare să dăruiască pacea numai celui care este mai aproape de el, în mod sobru” (IGMR, nr. 82). Celebrantul poate dărui pacea slujitorilor, rămânând în prezbiter. Acelaşi lucru îl va face în cazul în care vrea să dăruiască pacea unora dintre credincioşi (cf. Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Redemptionis Sacramentum, nr. 72).

Benedict al XVI-lea aminteşte că „nu ia nimic din înalta valoare a gestului sobrietatea necesară să menţină un climat potrivit pentru celebrare, de exemplul făcând în aşa fel să limiteze oferirea păcii celui care este mai aproape” (Sacramentum caritatis, nr. 49). Această precizare este foarte oportună, pentru că trebuie amintit că pacea creştină îşi are izvorul său în Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos (cf. In 14,27); 16,33; Rom 1,7; Ef 2,14; Fil 4,7; Col 3,15, etc.). Termenul pace trebuie înţeles drept compendiu al oricărui bine, dar mesianic prin excelenţă şi rod al Duhului Sfânt.

Este sigur că gestul de pace are şi o clară dimensiune orizontală, pe care o observam deja în sfântul Iustin; însă încă din timpuri foarte vechi se găseşte în el o puternică dimensiune verticală. Nu este o simplă pace umană deja cucerită, sau la care se poate ajunge prin prietenie sau solidaritate. În schimb este vorba despre pacea lui Cristos înviat – a Lui care este pacea noastră – comunicată prin Duhul său, artizanul păcii din inima fiecăruia dintre credincioşi în Biserică. În realitate, nu poate să fie pace care să nu-şi aibă originea în Treime. „Adunarea liturgică primeşte propria unitate de la "comuniunea Duhului Sfânt" care îi reuneşte pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. Ea depăşeşte afinităţile umane, rasiale, culturale şi sociale” (CBC, nr. 1097).

Ar fi de dorit ca să ne întoarcem din nou la intuiţiile câtorva protagonişti ai mişcării liturgice: recuperarea gestului de pace între credincioşi, care însă nu provine decât de la Dumnezeu însuşi, aşa cum simbolizează sărutarea altarului şi ordinea ierarhică în transmiterea ei. Astfel Pius Parsch amintea: „Sărutarea de pace este mai ales un sublim simbol al comuniunii credincioşilor între ei şi cu Cristos. De vreme ce sărutarea de pace provine de la altar, care îl reprezintă pe Cristos, prin urmare Cristos e cel care îi sărută pe cei care participă la Sfânta Jertfă; şi această sărutare se transmite de la unul la altul făcând din toţi credincioşii o unitate intimă care îl încorporează pe Cristos” (Sigamos la Santa Misa, L. Gili, Barcelona 1954, pag. 128). Şi Romano Guardini insista asupra necesităţii transmiterii „per ordinem” a ritului păcii, aşa cum prescria Liturghierul din 1570, pentru că acest lucru permite să se sublinieze că în liturgie verticalitatea se suprapune orizontalităţii: ceea ce ne menţine uniţi cu alţii este prezenţa lui Dumnezeu” (cf. Romano Guardini, El espíritu de la liturgia, Cuadernos Phase 100, Barcelona 1999, pag. 34).

 _____________

^* Pr. Juan José Silvestre este profesor de liturgie la Universitatea Pontificală „Sfânta Cruce” şi consultant al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, precum şi a Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte.

(După Zenit, 4 mai 2011)