de Robert P. Imbelli

În anul 2001, în solemnitatea Epifaniei Domnului, Ioan Paul al II-lea a publicat magnifica reflecţie despre experienţa Bisericii care tocmai celebrase marele jubileu al anului 2000. Însă scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte nu a fost numai o privire în urmă cu recunoştinţă, ci şi o privire înainte cu speranţă. În mod original şi incisiv a pus persoana lui Isus în centrul recunoştinţei şi speranţei Bisericii.

Capitolul al treilea este intitulat „A porni din nou de la Cristos” şi declară cu francheţe: „În mod cert, nu ne seduce perspectiva naivă că, în faţa marilor provocări ale timpului nostru, ar putea fi o formulă magică. Nu, nu o formulă magică ne va mântui, ci o persoană, şi certitudinea pe care ne-o inspiră: Eu sunt cu voi!” (nr. 29). Un imperativ urgent a apărut din această convingere fericită. Ioan Paul al II-lea insistă asupra faptului că trebuie „pusă programarea pastorală sub semnul sfinţeniei” şi îndeamnă întregul popor al lui Dumnezeu să „redescopere valoarea programatică” din capitolul al cincilea din Lumen gentium, dedicat chemării universale la sfinţenie. Această misiune nu revine numai câtorva în Biserică, ci tuturor celor care au fost botezaţi în moartea şi în viaţa cea nouă a lui Isus Cristos.

După nouă ani, într-o altă mare solemnitate a Domnului, Preasfânta Inimă a lui Isus, Benedict al XVI-lea a rostit o omilie care a repetat, în multe moduri, îndemnul predecesorului său. Deşi este centrată clar pe darul Preoţiei, deoarece Biserica încheie Anul Sfintei Preoţii, ea se referă în realitate la întregul popor al lui Dumnezeu.

Foarte oportun în solemnitatea Preasfintei Inimi, Pontiful s-a referit încă o dată la un text din Noul Testament cu care are o afinitate specială: descrierea ioanee a coastei străpunse a lui Cristos, din care curg sânge şi apă (cf. In 19,34). Benedict al XVI-lea, cu mulţi părinţi ai Bisericii, susţine că această scenă reprezintă sacramentele Botezului şi Euharistiei, izvor de viaţă nouă în Biserică. Papa a afirmat cu cuvinte care amintesc de Novo millennio ineunte: „Fiecare creştin şi fiecare preot ar trebui, pornind de la Cristos, să devină izvor care comunică viaţă altora. Noi ar trebui să dăruim apa vieţii unei lumi însetate”.

În cei nouă ani trecuţi între scrisoarea lui Ioan Paul al II-lea şi omilia lui Benedict al XVI-lea au existat nenumărate mărturii de sfinţenie şi dedicare din partea laicilor creştini şi a preoţilor. Din păcate, a existat şi revelarea abuzurilor teribile comise de cel care a fost chemat să fie slujitor al evangheliei. Nu este deloc plăcut să se recunoască faptul că în deceniile trecute, în toată societatea, a izbucnit o epidemie de abuzuri. Biserica este chemată de Domnul să fie lumină a lumii, nu să se adauge la întunericul său.

Pentru acest motiv, omilia Papei Benedict oferă o perspectivă de importanţă fundamentală şi îndeamnă Biserica la un discernământ mai profund. Deşi este desigur importantă examinarea condiţiilor psihologice şi sociologice care au promovat şi permis abuzarea minorilor, este imperativ să se recunoască faptul că sunt în acţiune şi alţi factori. În textul său, Benedict al XVI-lea celebrează cu bucurie „îndrăzneala” lui Dumnezeu, care doreşte să fie prezent în lume prin medierea umană. Cu toate acestea, avertizează şi cu vigoare împotriva opoziţiei feroce a „duşmanului” faţă de tot ceea ce este mai sacru.

Evangheliile descriu începutul ministerului lui Isus ca tulburat de ispitirile Satanei. Este ca şi cum diavolul s-ar fi aşezat pe scena botezului Domnului şi percepe ameninţarea unicului Sfânt, chemat să lupte împotriva împărăţiei Satanei. Ceea ce nu i-a reuşit cu Cristos, el continuă să încerce împotriva creştinilor. De fapt, duşmanul este literalmente anti-Cristos, opus la tot ceea ce este al Domnului. Răspunde la „îndrăzneala” lui Cristos asaltând ceea ce este mai aproape de inima lui Isus: nevinovăţia copiilor şi sfinţenia Euharistiei.

În faţa opoziţiei duşmanului, Biserica trebuie să se angajeze din nou pe calea pascală a Domnului său, care este mereu cale de iubire în adevăr: caritas in veritate. Aşa cum a afirmat Papa în omilie: „Nu e vorba de iubire când se tolerează comportamente nevrednice de viaţa preoţească”. Printre paşii promişi de Papa Benedict pentru a preveni în viitor scandalul abuzării este necesitatea de a întreprinde un discernământ mai atent al aptitudinii la vocaţia ministerială şi de a oferi un sprijin mai bun pentru a înfrunta provocările actuale ale slujirii preoţeşti.

În această privinţă Novo millennio ineunte oferă idei preţioase cu privire la „structurile de comuniune” în Biserică. Aceste structuri sunt necesare tocmai pentru a oferi vehicule pentru a exprima acea spiritualitate de comuniune care este viaţa Bisericii. De fapt, Ioan Paul al II-lea a scris: „Noul secol va trebui să ne vadă mai angajaţi ca oricând pentru a valoriza şi dezvolta acele locuri şi instrumente care, conform marilor directive ale Conciliului al II-lea din Vatican, folosesc pentru a asigura şi garanta comuniunea” (nr. 44). Pentru acest scop este fundamentală angajarea generoasă pentru consultări şi dialogul.

Discernământul spiritual, care revine autorităţii legitime, nu este ameninţat, ci îmbunătăţit de angajarea într-o consultare serioasă. Aici Ioan Paul al II-lea face referinţă la Regula sfântului Benedict (îndrăgită şi de Benedict al XVI-lea): „În acest scop trebuie să ne însuşim vechea înţelepciune, care, fără să aducă nici un prejudiciu rolului de autoritate al păstorilor, ştia să-i încurajeze la cea mai mare ascultare a întregului popor al lui Dumnezeu. Este semnificativ ceea ce sfântul Benedict amintea abatelui mănăstirii, invitându-l să-i consulte pe cei mai tineri: «Deseori unuia mai tânăr îi inspiră Domnul o părere mai bună» (Regula, III, 3)” (Novo millennio ineunte, nr. 45). Duşmanul omenirii este diá-bolos, care sfâşie şi urăşte comuniunea, Euharistia este sým-bolos: marele sacrament de comuniune care creează Biserica, semper amanda et purificanda.

(După L’Osservatore Romano, 16 iunie 2010)