„Zilele petrecute cu Sfântul Părinte care venea pe paşii lui Isus şi în locurile Răscumpărării au fost zile minunate. A fost o mare experienţă să-l văd pe acest pelerin care cu atâta credinţă şi veneraţie se întorcea la locurile care au văzut prezenţa lui Cristos, a sfântului Petru şi a Apostolilor”. Aşa începe relatarea părintele Giovanni Battistelli despre pelerinajul jubiliar al lui Ioan Paul al II-lea în Ţara Sfântă (20-26 martie) în anul 2000. Călugărul franciscan, în acea vreme era custode al Ţării Sfinte, şi în acea funcţie l-a însoţit pe Pontiful polonez în mai toate vizitele. La distanţă de 11 ani relatează agenţiei SIR acea călătorie care fără îndoială poate fi considerată ca una din principalele şi cele mai semnificative ale lui Ioan Paul al II-lea. „Papa era deja suferind dar cu atâta forţă şi voinţă venea în aceste locuri trăindu-le personal şi ajutându-ne pe noi, care locuiam chiar acolo, să le percepem în toată semnificaţia lor profundă. Îmi amintesc de emoţia lui în faţa măslinilor din Ghetsemani şi coborârea lui în Grota din Betleem unde fiecare pas era un suspin de iubire”.

Să fie una. „Anunţarea vizitei a fost făcută în ziua sărbătorii sfântului Petru (29 iunie) din anul 1999 când completam Săptămâna de sfinţire a clerului care s-a desfăşurat la Nazaret. Bucuria pentru acea ştire a fost imensă aşa cum pregătirea a fost lungă. Din partea Vaticanului nu au fost puse condiţii deosebite, decât aceea de a-l primi pe Papa ca pe un pelerin şi de a pregăti comunităţile creştine locale, pietrele vii care trăiesc alături de locurile sfinte, pentru acest pelerinaj ca să fie una. Au fost implicate toate categoriile din populaţie, îndeosebi tinerii, care au umplut pe 24 martie muntele Fericirilor. A fost o participare corală care a rămas de neşters”.

Dialogul suferinţei. „Alte fotografii care nu uimesc sunt cele ale vizitei sale la lagărul de refugiaţi din Dheishen, pe lângă Betleem, în teritoriile autonome palestiniene şi la memorialul holocaustului de la Yad Vashem. Două moment profunde de dialog. În primul a lansat refugiaţilor apelul să nu uite niciodată demnitatea că sunt fii ai lui Dumnezeu, în timp ce în al doilea a fost însoţit de câţiva evrei pe care el însuşi i-a salvat în Polonia. Ioan Paul al II-lea a mărturisit mereu şi a împărtăşit suferinţa cu acela care trăieşte în suferinţă. Suferinţa drept cifră a dialogului”.

Om al rugăciunii. „Biletul pus în crăpăturile de la Zidul Plângerii, rugăciunea lui reculeasă în acele clipe au arătat un Papă care trăia profund viaţa divină. Nu întârzia să ceară iertare, dialog şi fraternitate cu persoanele pe care le întâlnea. Şi făcea asta în virtutea unei intense vieţi de rugăciune. Relatările secretarului său, mons. Stanislaw Dziwisz, ni-l prezentau cu capul recules în mâini şi cu multe bilete pentru a aminti toate intenţiile de rugăciune. O neîncetată rugăciune de mijlocire.

Preasfântul Sacrament aproape. „Îmi amintesc că atunci când a ajuns în reşedinţa sa situată la etajul al doilea de la Delegaţia apostolică la Ierusalim, a voit să aibă, aproape de camera sa, capela cu Preasfântul Sacrament, care în schimb fusese prevăzută la parter. A voit să-l urce pe Isus la etajul al doilea şi l-a coborât pe secretarul său, mons. Dziwisz, la etajul întâi. Lumina din capela aceea rămânea aprinsă mult timp după sfârşitul fiecărei zile pentru că Ioan Paul al II-lea petrecea foarte mult timp în reculegere, pregătindu-se astfel pentru ziua următoare. Reuşea să perceapă, în această manieră, semnificaţia divină a fiecărui Loc Sfânt pe care îl vizita şi să-l trăiască în mod intens. În timpul audienţei pe care mi-a acordat-o cu o lună înainte de călătorie, Pontiful mi-a spus că se pregătea pentru sanctuare pentru a retrăi acolo toate acţiunile săvârşite de Cristos”.

Urcarea la Calvar. „La sfârşitul liturghiei pontificale, la Sfântul Mormânt – la 26 martie – Ioan Paul al II-lea trecând prin faţa pietrei ungerii a întrebat, privind în sus, dacă acolo aproape era Calvarul. Anturajul Pontifului a continuat spre ieşire. Mai târziu, în timpul prânzului la nunţiatură, Pontiful m-a chemat pentru a-mi spune că nu a urcat la Calvar. L-am înştiinţat despre cerere pe nunţiu, mons. Pietro Sambi, care mi-a expus întreaga dificultate a acestei cereri, dată fiind şi enorma problemă de securitate. Papa mi-a repetat cererea care a fost acceptată numai atunci când, după o scurtă odihnă de după masă, a spus hotărât: "Nu mă mişc de aici dacă mai întâi nu urcăm la Calvar". Cu mare uimire a celor mulţi prezenţi, Papa s-a întors la Sfântul Mormânt şi a mers la Calvar. Ortodocşii i-au pus la dispoziţie, într-un act foarte gentil, un genuflexor destinat patriarhului greco-ortodox. Ne-a cerut să ne rugăm pentru ca să se poată întoarce în acele Locuri, dar Golgota lui a fost Roma şi Policlinica Gemelli”.

(După agenţia SIR, vineri 29 aprilie 2011)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu