Dialogul lui Benedict al XVI-lea cu preoţii în timpul privegherii de rugăciune pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii

Celibatul confirmă da-ul căsătoriei cu da-ul său spus lumii viitoare şi Euharistia este contrariul clericalismului. Publicăm textul integral al dialogului dintre Papa şi preoţi în timpul privegherii de rugăciune desfăşurată în seara zilei de joi 10 iunie, în piaţa Sfântul Petru, la încheierea Anului Sfintei Preoţii.

America

Preafericite Părinte, sunt preotul José Eduardo Oliveira y Silva şi vin din America, mai precis din Brazilia. Cea mai mare parte dintre noi cei prezenţi sunt angajaţi în pastoraţia directă, în parohie, şi nu numai cu o comunitate, ci uneori suntem de acum parohi ai mai multor parohii, sau ai unor comunităţi deosebit de extinse. Cu toată bunăvoinţa încercăm să venim în întâmpinarea necesităţilor unei societăţi foarte schimbate, care nu mai este în întregime creştină, dar ne dăm seama că „activitatea” noastră nu e suficientă. Încotro să mergem, Sanctitate? În ce direcţie?

Dragi prieteni, înainte de toate aş vrea să exprim marea mea bucurie pentru că aici sunt adunaţi preoţi din toate părţile lumii, în bucuria vocaţiei noastre şi în disponibilitatea de a-l sluji cu toate puterile pe Domnul, în acest timp al nostru. Referitor la întrebare: sunt foarte conştient că astăzi este foarte dificil a fi paroh, mai ales în ţările cu o creştinătate veche; parohiile devin tot mai extinse, unităţi pastorale… este imposibil a-i cunoaşte pe toţi, este imposibil a face toate lucrările care s-ar aştepta de la un paroh. Şi astfel, realmente, ne întrebăm încotro să mergem, cum aţi spus dumneavoastră. Dar înainte de toate aş vrea să spun: ştiu că există atâţia parohi în lume care îşi dau realmente toată forţa lor pentru evanghelizare, pentru prezenţa Domnului şi a Sacramentelor sale, şi acestor parohi fideli, care lucrează cu toate forţele vieţii lor, ale faptului că suntem pasionaţi pentru Cristos, aş vrea să spun un mare „mulţumesc”, în acest moment. Am spus că nu este posibil să se facă tot ceea ce se doreşte, tot ceea ce poate că ar trebui să se facă, pentru că forţele noastre sunt limitate şi situaţiile sunt dificile într-o societate tot mai diversificată, mai complicată. Eu cred că, mai ales, este important ca să poată vedea credincioşii că acest preot nu face numai un „job”, ore de muncă, şi apoi este liber şi trăieşte numai pentru el însuşi, ci că este un om pasionat de Cristos, care poartă în el focul iubirii lui Cristos. Dacă credincioşii văd că este plin de bucuria Domnului, înţeleg şi că nu poate să facă totul, acceptă limitele şi-l ajută pe paroh. Acesta mi se pare punctul cel mai important: ca să se poate vedea şi simţi că parohul se simte realmente un chemat al Domnului; este un chemat de Domnul; este plin de iubirea Domnului şi a oamenilor. Dacă acest lucru există, se înţelege şi se poate şi vedea imposibilitatea de a face totul. Deci, a fi plini de bucuria Evangheliei cu toată fiinţa noastră este prima condiţie. Apoi trebuie să se facă alegerile, să se aibă priorităţile, să se vadă cât este posibil şi cât este imposibil. Aş spune că cele trei priorităţi le cunoaştem: sunt cele trei coloane ale faptului de a fi preoţi. Prima, Euharistia, Sacramentele: a face posibilă şi prezentă Euharistia, mai ales duminicală, pe cât posibil, pentru toţi, şi a o celebra în aşa fel încât să devină realmente act vizibil de iubire a Domnului faţă de noi. Apoi, vestirea Cuvântului în toate dimensiunile: de la dialogul personal până la omilie. Al treilea punct este „caritas”, iubirea lui Cristos: a fi prezenţi pentru cei suferinzi, pentru cei mici, pentru copii, pentru persoanele aflate în dificultate, pentru cei marginalizaţi; a face realmente prezentă iubirea Bunului Păstor. Şi apoi, o prioritate foarte importantă este şi relaţia personală cu Cristos. În Breviar, la 4 noiembrie, citim cu text frumos din sfântul Carol Borromeu, mare păstor, care s-a dăruit cu adevărat pe sine însuşi, şi care ne spune nouă, tuturor preoţilor: „Nu-ţi neglija sufletul tău: dacă propriul tău suflet este neglijat, nici celorlalţi nu poţi să le dai ceea ce ai vrea. Deci, şi pentru tine însuţi, pentru sufletul tău, trebuie să ai timp”, sau, cu alte cuvinte, relaţia cu Cristos, colocviul personal cu Cristos este o prioritate pastorală fundamentală, este condiţie pentru munca noastră pentru alţii! Şi rugăciunea nu este ceva marginal: este tocmai „profesia” preotului să se roage, chiar şi ca reprezentant al oamenilor care nu ştiu să se roage sau nu găsesc timpul pentru a se ruga. Rugăciunea personală, mai ales Rugăciunea Orelor, este hrană fundamentală pentru sufletul nostru, pentru acţiunea noastră. Şi, în sfârşit, a recunoaşte limitele noastre, a ne deschide şi la această umilinţă. Să ne amintim de o scenă din Marcu, capitolul 6, unde discipolii sunt „stresaţi”, vor să facă totul, şi Domnul spune: „Să plecăm; odihniţi-vă un pic” (cf. Mc 6,31). Şi aceasta este muncă – aş spune – pastorală: a găsi şi a avea umilinţa, curajul de a ne odihni. Deci, cred că pasiunea pentru Domnul, iubirea Domnului, me arată priorităţile, alegerile, ne ajută să găsim drumul. Domnul ne va ajuta. Mulţumesc vouă tuturor!

Africa

Sanctitate, sunt Mathias Agnero şi vin din Africa, mai precis din Coasta de Fildeş. Dumneavoastră sunteţi un Papă-teolog, în timp ce noi, atunci când reuşim, poate mai citim vreo carte de teologie pentru formare. Totuşi, ni se pare că s-a creat o fractură între teologie şi doctrină şi, mai multă încă, între teologie şi spiritualitate. Simţim această necesitate chiar în slujirea pastorală. Uneori teologia nu pare să-l aibă pe Dumnezeu în centru şi pe Isus Cristos ca prim „loc teologic”, ci pare în schimb să aibă gusturile şi tendinţele răspândite; şi consecinţa este proliferarea opiniilor subiective care permit introducerea, chiar şi în Biserică, a unei gândiri necatolice. Cum să nu ne dezorientăm în viaţa noastră şi în slujirea noastră, când lumea e cea care judecă credinţa şi nu viceversa? Ne simţim „descentraţi”!

Mulţumesc. Dumneavoastră atingeţi o problemă foarte dificilă şi dureroasă. Există realmente o teologie care vrea mai ales să fie academică, să apară ştiinţifică şi uită realitatea vitală, prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa lui printre noi, vorbirea lui astăzi, nu numai în trecut. Deja sfântul Bonaventura deosebit două forme de teologie, în timpul său; a spus: există o teologie care vine din aroganţa raţiunii, care vrea să domine totul, îl face transformă pe Dumnezeu din subiect în obiect pe care noi îl studiem, în timp ce ar trebui să fie subiect care ne vorbeşte şi ne conduce”. Există realmente acest abuz al teologiei, care este aroganţă a raţiunii şi nu hrăneşte credinţa, ci întunecă prezenţa lui Dumnezeu în lume. Apoi, există o teologie care vrea să cunoască mai mult din iubire faţă de cel iubit, este stimulată de iubire şi condusă de iubire, vrea să-l cunoască mai mult pe cel iubit. Şi aceasta este adevărata teologie, care vine din iubirea lui Dumnezeu, a lui Cristos şi vrea să intre mai profund în comuniune cu Cristos. În realitate, tentaţiile sunt mari astăzi; mai ales, se impune aşa-numita „viziune modernă a lumii” (Bultmann, „modernes Weltbild”), care devine criteriul a ceea ce ar fi posibil sau imposibil. Şi astfel, tocmai cu acest criteriu că totul este ca întotdeauna, că toate evenimentele istorice sunt de acelaşi gen, se exclude tocmai noutatea Evangheliei, se exclude intrarea năvalnică a lui Dumnezeu, adevărata noutate care este bucuria credinţei noastre. Ce-i de făcut? Eu aş spune înainte de toate teologilor: aveţi curaj. Şi aş vrea să spun un mare mulţumesc şi atâtor teologi care fac o muncă bună. Există abuzurile, ştim asta, însă în toate părţile lumii există atâţia teologi care trăiesc cu adevărat din Cuvântul lui Dumnezeu, se hrănesc din meditaţie, trăiesc credinţa Bisericii şi vor să ajute aşa încât credinţa să fie prezentă în timpul nostru. Acestor teologi aş vrea să spun un mare „mulţumesc”. Şi aş spune teologilor în general: „nu vă fie frică de această fantomă a ştiinţificităţii!”. Eu urmez teologia din anul 1946; am început să studiez teologia în ianuarie 1946, deci am trăit aproape trei generaţii de teologi, şi pot spune: ipotezele care în acel timp, şi apoi în anii Şaizeci şi Optzeci erau cele mai noi, absolut ştiinţifice, absolut aproape dogmatice, între timp s-au învechit şi nu mai au valoare! Multe din ele apar aproape ridicole. Deci, a avea curajul de a rezista în faţa aparentei ştiinţificităţi, de a nu ne supune tuturor ipotezelor momentului, ci de a gândi realmente pornind de la marea credinţă a Bisericii, care este prezentă în toate timpurile şi ne deschide accesul spre adevăr. Şi, mai ales, să nu credem că raţiunea pozitivistă, care exclude transcendentul – care nu poate fi accesibil – este adevărata raţiune! Această raţiune slabă, care prezintă numai lucrurile experimentabile, este realmente o raţiune insuficientă. Noi teologii trebuie să folosim raţiunea mare, care este deschisă la măreţia lui Dumnezeu. Trebuie să avem curajul de a merge dincolo de pozitivism în privinţa rădăcinilor fiinţei. Acest lucru mi se pare de mare importanţă. Deci, trebuie să avem curajul raţiunii mari, ample, să avem umilinţa de a nu ne supune tuturor ipotezelor momentului, să trăim din marea credinţa a Bisericii din toate timpurile. Nu există o majoritate împotriva majorităţii sfinţilor: adevărata majoritate sunt sfinţii în Biserică şi după sfinţi trebuie să ne orientăm! Apoi, seminariştilor şi preoţilor spun acelaşi lucru: gândiţi-vă că Sfânta Scriptură nu este o Carte izolată: este vie în comunitatea vie a Bisericii, care este acelaşi subiect în toate secolele şi garantează prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu. Domnul ne-a dat Biserica precum subiect viu, cu structura Episcopilor în comuniune cu Papa, şi această mare realitate a Episcopilor în comuniune cu Papa garantează mărturia adevărului permanent. Să avem încredere în acest Magisteriu permanent al comuniunii Episcopilor cu Papa, care ne reprezintă prezenţa Cuvântului. Şi apoi, să avem încredere şi în viaţa Bisericii şi, mai ales, trebuie să fim critici. Desigur formarea teologică – acest lucru aş vrea să-l spun seminariştilor – este foarte importantă. În timpul nostru trebuie să cunoaştem bine Sfânta Scriptură, chiar şi împotriva atacurilor sectelor; trebuie să fim realmente prieteni ai Cuvântului. Trebuie să cunoaştem şi curentele din timpul nostru pentru a răspunde în mod raţional, pentru a putea da – aşa cum spune sfântul Petru – „cont de credinţa noastră”. Formarea este foarte importantă. Însă trebuie să fim şi critici: criteriul credinţei este criteriul cu care trebuie văzuţi şi teologii şi teologiile. Papa Ioan Paul al II-lea ne-a dăruit un criteriu absolut sigur în Catehismul Bisericii Catolice: aici vedem sinteza credinţei noastre, şi acest Catehism este într-adevăr criteriul pentru a vedea unde merge o teologie acceptabilă sau inacceptabilă. Deci, recomand citirea, studierea acestui text, şi astfel putem merge înainte cu o teologie critică în sensul pozitiv, adică o teologie critică împotriva tendinţelor modei şi deschisă la adevăratele noutăţi, la profunzimea inepuizabilă a Cuvântului lui Dumnezeu, care se revelează nou în toate timpurile, chiar şi în timpul nostru.

Europa

Sfinte Părinte, sunt preotul Karol MIklosko şi vin din Europa, mai precis din Slovacia, şi sunt misionar în Rusia. Atunci când celebrez Sfânta Liturghie mă găsesc pe mine însumi şi înţeleg că acolo întâlnesc identitatea mea şi rădăcina şi energia slujirii mele. Sacrificiul Crucii mi-l dezvăluie pe Bunul Păstor care dă totul pentru turmă, pentru fiecare oaie, şi atunci când spun: „Acesta este trupul meu… acesta este sângele meu” jertfit şi vărsat pentru voi, atunci înţeleg frumuseţea celibatului şi a ascultării, pe care le-am promis în momentul hirotonirii. Chiar cu dificultăţile naturale, celibatul mi se pare ceva clar, privind la Cristos, însă sunt năucit când citesc atâtea critici lumeşti la adresa acestui dar. Vă cer cu umilinţă, Sfinte Părinte, să ne luminaţi cu privire la profunzimea şi cu privire la sensul autentic al celibatului ecleziastic.

Mulţumesc pentru cele două părţi ale întrebării dumneavoastră. Prima, unde arătaţi fundamentul permanent şi vital al celibatului nostru; a doua care arată toate dificultăţile în care ne aflăm în timpul nostru. Este importantă prima parte, adică: centrul vieţii noastre trebuie să fie realmente celebrarea zilnică a Sfintei Euharistii; şi aici sunt centrale cuvintele consacrării: „Acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu”; adică: vorbim „in persona Christi”. Cristos ne permite să folosim „eu-l” său, vorbim în „eu-l” lui Cristos, Cristos ne „trage în el” şi ne permite să ne unime, ne uneşte cu „eu-l” său. Şi astfel, prin această acţiune, prin acest fapt că El ne „trage” în el însuşi, în aşa fel încât „eu-l” nostru devine unit cu al său, realizează permanenţa, unicitatea Preoţiei sale; astfel El este realmente mereu unicul Preot, şi totuşi foarte prezent în lume, pentru că ne „trage” pe noi în el însuşi şi astfel face prezentă misiunea sa preoţească. Asta înseamnă că suntem „traşi” în Dumnezeul lui Cristos: este această unire cu „eu-l” său care se realizează în cuvintele consacrării. Şi în acel „eu te dezleg” – pentru că nimeni dintre noi n-ar putea să dezlege de păcate – este „eu-l” lui Cristos, al lui Dumnezeu, care singur poate să dezlege. Această unificare a „eu-lui” său cu al nostru implică faptul că suntem „traşi” şi în realitatea sa de Înviat, mergem înainte spre viaţa deplină a învierii, despre care Isus le vorbeşte saduceilor în Matei, capitolul 22: este o viaţă „nouă”, în care deja suntem dincolo de căsătorie (cf. Mt 22,23-32). Este important ca să ne lăsăm mereu din nou pătrunşi de această identificare a „eu-lui” lui Cristos cu noi, de acest a fi „traşi afară” spre lumea învierii. În acest sens, celibatul este o anticipare. Transcendem timpul acesta şi mergem înainte, şi astfel ne „tragem” pe noi înşine şi timpul nostru spre lumea învierii, spre noutatea lui Cristos, spre viaţa nouă şi adevărată. Deci, celibatul este o anticipare făcută posibilă de harul Domnului care ne „trage” la el spre lumea învierii; ne invită mereu din nou să ne transcendem pe noi înşine, acest prezent, spre adevăratul prezent al viitorului, care devine prezent astăzi. Şi aici suntem la un punct foarte important. O mare problemă a creştinătăţii din lumea de astăzi este că nu se mai gândeşte la viitorul lui Dumnezeu: pare suficient numai prezentul din lumea aceasta. Vrem să avem numai lumea aceasta, să trăim numai în lumea aceasta. Astfel închidem porţile în faţa adevăratei măreţii a existenţei noastre. Sensul celibatului ca anticipare a viitorului este tocmai a deschide aceste porţi, a face mai mare lumea, a arăta realitatea viitorului care trebuie trăit de noi deja ca prezent. Deci a trăi astfel într-o mărturie a credinţei: credem realmente că Dumnezeu există, că Dumnezeu intră în viaţa mea, că pot să întemeiez viaţa mea pe Cristos, pe viaţa viitoare. Şi cunoaştem acum criticile lumeşti despre care dumneavoastră aţi vorbit. Este adevărat că pentru lumea agnostică, lumea în care Dumnezeu nu are loc, celibatul este un mare scandal, pentru că arată tocmai că Dumnezeu este considerat şi trăit ca realitate. Cu viaţa escatologică a celibatului, lumea viitoare a lui Dumnezeu intră în realităţile timpului nostru. Şi acest lucru ar trebui să dispară! Într-un anumit sens, poate să surprindă această critică permanentă împotriva celibatului, într-un timp în care devine tot mai la modă ca oamenii să nu se căsătorească. Însă această ne-căsătorire este ceva total, fundamental diferit de celibat, pentru că ne-căsătorirea este bazată pe voinţa de a trăi numai pentru sine, de a nu accepta nici o legătură definitivă, de a avea viaţa în orice moment într-o autonomie deplină, a decide în orice moment ce-i de făcut, ce este de luat de la viaţă; deci un „nu” spus legăturii, un „nu” spus definitivităţii, un a avea viaţa numai pentru sine. În timp ce celibatul este tocmai contrariul: este un „da” definitiv, înseamnă a ne lăsa luaţi în mână de Dumnezeu, a ne dărui în mâinile Domnului, în „eu-l” său, deci este un act de fidelitate şi de încredere, un act care presupune şi fidelitatea căsătoriei; este tocmai contrariul acestui „nu”, al acestei autonomii care nu vrea să se oblige, care nu vrea să intre într-o legătură; este tocmai „da-ul” definitiv care presupune, confirmă „da-ul” definitiv de la căsătorie. Şi această căsătorie este forma biblică, forma naturală a faptului de a fi bărbat şi femeie, fundament al marii culturi creştine, al marilor culturi ale lumii. Şi dacă dispare asta, va fi distrusă rădăcina culturii noastre. De aceea, celibatul confirmă „da-ul” de la căsătorie cu „da-ul” său spus lumii viitoare, şi astfel vrem să mergem înainte şi să facem prezent acest scandal al unei credinţe care pune toată existenţa pe Dumnezeu. Ştim că alături de acest mare scandal, pe care lumea nu vrea să-l vadă, există şi scandalurile secundare ale insuficienţelor noastre, ale păcatelor noastre, care întunecă adevărul şi marele scandal, şi fac să se gândească: „Deci, nu trăiesc realmente pe fundamentul lui Dumnezeu!”. Însă există atâta fidelitate! Celibatul, tocmai criticile arată asta, este un mare semn al credinţei, al prezenţei lui Dumnezeu în lume. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne ajute să devenim liberi de scandalurile secundare, pentru ca să facă prezent marele scandal al credinţei noastre: încrederea, forţa vieţii noastre, care se întemeiază în Dumnezeu şi în Cristos Isus!

Asia

Sfinte Părinte, sunt preotul Atsushi Yamashita şi vin din Asia, mai precis din Japonia. Modelul preoţesc pe care Sanctitatea Voastră ni l-a propus în acest An, Parohul de Ars, are în centrul existenţei şi al slujirii Euharistia, Pocăinţa sacramentală şi personală şi iubirea faţă de cult, celebrat cu vrednicie. Am în ochi semnele sărăciei austere a sfântului Ioan Maria Vianney şi în acelaşi timp ale pasiunii lui faţă de lucrurile preţioase pentru cult. Cum să trăim aceste dimensiuni fundamentale ale existenţei noastre preoţeşti, fără a cădea în clericalism sau într-o înstrăinare faţă de realitate, pe care lumea astăzi nu ni le permite?

Mulţumesc. Deci, întrebarea este cum să trăim centralitatea Euharistiei fără a ne pierde într-o viaţă pur cultuală, străini de viaţa de fiecare zi a celorlalte persoane. Ştim că clericalismul este o tentaţie a preoţilor în toate secolele, chiar şi astăzi; cu atât mai importat este să găsim modul adevărat de a trăi Euharistia, care nu este o închidere faţă de lume, ci tocmai deschiderea faţă de necesităţile lumii. Trebuie să ţinem cont că în Euharistie se realizează această mare dramă a lui Dumnezeu care iese din el însuşi, lasă – aşa cum spune Scrisoarea către Filipeni – propria sa glorie, iese şi coboară până acolo încât devine unul dintre noi şi coboară până la moartea pe Cruce (cf. Fil 2). Aventura iubirii lui Dumnezeu, care se lasă , se abandonează pe el însuşi pentru a fi cu noi – şi acest lucru devine prezent în Euharistie; marele act, marea aventură a iubirii lui Dumnezeu este umilinţa lui Dumnezeu care ni se dăruieşte nouă. În acest sens Euharistia trebuie considerată ca intrare în acest drum al lui Dumnezeu. Sfântul Augustin spune, în De Civitate Dei, cartea X: „Hoc est sacrificium Christianorum: multi unum corpus in Christo”, adică: sacrificiul creştinilor este faptul de a fi uniţi de iubirea lui Cristos în unitatea unicului trup al lui Cristos. Sacrificiul constă tocmai în a ieşi din noi, în a ne lăsa atraşi în împărtăşirea cu unica pâine, cu unicul Trup, şi astfel a intra în marea aventură a iubirii lui Dumnezeu. Aşa trebuie să celebrăm, să trăim, să medităm mereu Euharistia, ca această şcoală a eliberării de „eu-l” meu: intrarea în unica pâine, care este pâine a tuturor, care ne uneşte în unicul Trup al lui Cristos. Deci, Euharistia este, în sine, un act de iubire, ne obligă la această realitate a iubirii faţă de alţii: că sacrificiul lui Cristos este comuniunea tuturor în Trupul său. Deci, în acest fel trebuie să învăţăm Euharistia, care apoi este tocmai contrariul clericalismului, al închiderii în noi înşine. Să ne gândim şi la Maica Tereza, cu adevărat exemplul mare în acest secol, în acest timp, al unei iubiri care se lasă pe sine însăşi, care lasă orice tip de clericalism, de înstrăinare faţă de lume, care merge la cei mai marginalizaţi, la cei mai săraci, la persoanele care sunt aproape de moarte şi se dăruieşte total iubirii faţă de săraci, faţă de marginalizaţi. Însă Maica Tereza care ne-a dăruit acest exemplu, comunitatea care merge pe urmele ei, presupunea mereu ca primă condiţie a unei case a ei prezenţa tabernacolului. Fără prezenţa iubirii lui Dumnezeu care se dăruieşte n-ar fi fost posibil să realizeze acel apostolat, n-ar fi fost posibil să trăiască în acea abandonarea de ei înşişi; numai inserându-se în această abandonare de sine în Dumnezeu, în această aventură a lui Dumnezeu, în această umilinţă a lui Dumnezeu, puteau şi pot să îndeplinească astăzi acest mare act de iubire, această deschidere faţă de toţi. În acest sens, aş spune: a trăi Euharistia în sensul său originar, în adevărata sa profunzime, este o şcoală de viaţă, este cea mai sigură ocrotire împotriva oricărei tentaţii de clericalism.

Oceania

Preafericite Părinte, sunt preotul Anthony Denton şi vin din Oceania, din Australia. În seara aceasta aici suntem foarte mulţi preoţi. Însă ştim că seminariile noastre nu sunt pline şi că, în viitor, în diferite părţi ale lumii, ne aşteaptă o scădere a numărului, chiar bruscă. Ce-i de făcut într-adevăr eficient pentru vocaţii? Cum să propunem viaţa noastră, în ceea ce există mare şi frumos în ea, unui tânăr din timpul nostru?

Mulţumesc. Realmente dumneavoastră atingeţi din nou o problemă mare şi dureroasă din timpul nostru: lipsa de vocaţii, din cauza căreia Biserici locale sunt în pericol să se ofilească, pentru că lipseşte Cuvântul vieţii, lipseşte prezenţa sacramentului Euharistiei şi a celorlalte sacramente. Ce-i de făcut? Tentaţia este mare: să luăm noi înşine în mână problema, să transformăm preoţia – sacramentul lui Cristos, faptul de a fi ales de El – într-o profesie normală, într-un 8„job” care are orele sale, şi în rest unul aparţine numai sieşi; şi astfel făcând-o ca o oricare altă vocaţie: a o face accesibilă şi uşoară. Însă aceasta este o tentaţie, care nu rezolvă problema. Mă face să mă gândesc la istoria lui Saul, regele lui Israel, care înainte de bătălia împotriva filistenilor îl aşteaptă pe Samuel pentru necesara jertfă adusă lui Dumnezeu. Şi atunci când Samuel, în momentul aşteptat, nu vine, el însuşi îndeplineşte jertfa, deşi nu era preot (cf. 1Sam 13); el crede că astfel rezolvă problema, pe care desigur n-o rezolvă, pentru că dacă ia în mână el însuşi ceea ce nu poate face, se face pe sine însuşi Dumnezeu, sau aproape Dumnezeu, şi nu poate să se aştepte ca lucrurile să meargă realmente în modul lui Dumnezeu. Tot aşa, şi noi, dacă am desfăşura numai o profesie ca alţii, renunţând la sacralitate, la noutate, la diversitatea sacramentului pe care-l dă numai Dumnezeu, care poate veni numai din vocaţia lui şi nu din „activitatea” noastră, nu vom rezolva nimic. Cu atât mai mult trebuie – aşa cum ne invită Domnul – să-l rugăm pe Dumnezeu, să batem la uşă, la inima lui Dumnezeu, pentru ca să ne dea vocaţii; să ne rugăm cu mare insistenţă, cu mare determinare, chiar cu mare convingere, pentru că Dumnezeu nu se închide în faţa unei rugăciuni insistente, permanente, încrezătoare, chiar dacă se lasă aşteptat, ca în cazul lui Saul, dincolo de timpurile pe care noi le-am prevăzut. Acest lucru mi se pare primul punct: a-i încuraja pe credincioşi să aibă această umilinţă, această încredere, acest curaj de a se ruga cu insistenţă pentru vocaţii, de a bate la inima lui Dumnezeu pentru ca să ne dea preoţi. În afară de asta aş spune probabil trei puncte. Primul: fiecare dintre noi ar trebui să facă posibilul pentru a trăi propria preoţie în aşa manieră încât să fie convingător, în aşa manieră încât tinerii să poată spune: aceasta este o adevărată vocaţie, aşa se poate trăi, aşa se face un lucru esenţial pentru lume. Cred că nimeni dintre noi n-ar fi devenit preot dacă n-ar fi cunoscut preoţi convingători în care ardea focul iubirii lui Cristos. Deci, acesta este primul punct: să încercăm să fim noi înşine preoţi convingători. Al doilea punct este că trebuie să invităm, aşa cum am spus deja, la iniţiativa rugăciunii, la a avea această umilinţă, această încredere de a vorbi cu Dumnezeu cu forţă, cu hotărâre. Al treilea punct: a avea curajul de a vorbi cu tinerii dacă pot să creadă că Dumnezeu îi cheamă, pentru că adesea un cuvânt uman este necesar pentru a deschide ascultarea faţă de vocaţia divină; a vorbi cu tinerii şi mai ales a-i ajuta să găsească un context vital în care să poată trăi. Lumea de astăzi este de aşa natură încât aproape că apare exclusă formarea unei vocaţii preoţeşti; tinerii au nevoie de locuri în care se trăieşte credinţa, în care apare frumuseţea credinţei, în care apare că acesta este un model de viaţă, modelul de viaţă, deci a-i ajuta să găsească mişcări, sau parohia – comunitatea în parohie – sau alte contexte unde realmente să fie înconjuraţi de credinţă, de iubirea lui Dumnezeu, deci să poată fi deschişi pentru ca vocaţia lui Dumnezeu să vină şi să-i ajute. De altfel, să-i mulţumim Domnului pentru toţi seminariştii din timpul nostru, pentru preoţii tineri şi să ne rugăm. Domnul ne va ajuta! Mulţumesc vouă tuturor!

(După L’Osservatore Romano, 13 iunie 2010)