de Carmen Elena Villa

Preoţi care au descoperit şi cultivat propria vocaţie în timpul unui război, oameni care au dat la spate o viaţă dedicată viciilor, oameni care şi-au descoperit vocaţia într-o criză de credinţă sau în timpul unei boli...

Acestea au fost mărturiile împărtăşite de câţiva preoţi în faţa a mii de persoane prezente miercuri după-amiază în Aula Paul al VI-lea la o întâlnire cu tema: „Preoţi astăzi”, cu ocazia închiderii Anului Sfintei Preoţii.

Întâlnirea a fost promovată de Mişcarea Focolarelor şi de mişcarea Shoenstatt, în colaborare cu Reînnoirea Carismatică Catolică Internaţională şi alte mişcări ecleziale din Europa şi America Latină. A fost susţinută şi de Congregaţia pentru Cler.

Evenimentul a început la ora 16. Coreografii, cântece, video despre vocaţia preotului şi câteva fragmente din discursurile Papei Benedict al XVI-lea în acest An al Sfintei Preoţii au însoţit întâlnirea.

În acest ambient de credinţă şi rugăciunea erau prezenţi mii de preoţi, veniţi de pe cele cinci continente, cu căşti pentru traducerea simultană, dispuşi să asculte mărturiile a zeci de preoţi care au mărturisit cum le-a atins Dumnezeu inima şi îi încurajează să fie fideli acestei chemări.

Prezentăm în continuare câteva dintre aceste mărturii, traduse de pr. Cristinel Fodor.

Episcopul Joseph Grech (Sandhurst - Australia)
Mai mult decât operatori sociali.

[…]

N-am construit nicio biserică în viața mea. N-am construit nicio şcoală. Dintr-un punct de vedere fizic, nu am construit nimic vreodată. Toată viaţa mea ca preot a fost mai degrabă cu lumea.

[…]

Suntem chemaţi să-l ducem pe Isus lumii, să ajutăm lumea să se apropie tot mai mult de Dumnezeul nostru. Vocaţia noastră, chemarea noastră, este aceea de a duce mireasa, Biserica, poporul, la Mire, la Isus, nu la noi.

 […]

Toată slujirea mea pastorală a fost sprijinită şi încurajată de aceasta. Ori de câte ori am celebrat Euharistia, era într-adevăr o experienţă a prezenţei lui Isus Cristos acolo. Ori de câte ori am celebrat sacramentul Spovezii, ori de câte ori am celebrat sacramentul Botezului, iar astăzi ca episcop, Mirul, orice lucru pe care îl fac, ştiu, nu cu mintea ci în adâncul inimii mele, că Isus Cristos este acolo, şi dacă Isus Cristos este acolo, El atinge lumea aşa cum a făcut când era încă viu în pământul lui Israel.

 […]

Acum, acest lucru influenţează și asupra predicii mele. Știu că mulți dintre noi preoții uneori suntem preocupați de ce vom spune. N-ar trebui niciodată, niciodată, niciodată să considerăm predica drept ceva scontat. Trebuie să studiem, să citim, să fim bine informați, dar mai ales avem nevoie de viața noastră de rugăciune pentru că atunci când vorbești despre Isus Cristos și despre legătura lui cu viața mea astăzi, acest lucru trebuie să se nască din propria noastră experiență personală.

 […]

Atunci când lumea te aude vorbind despre Isus și te vede desfășurându-ți ministeriul, știe că Isus pentru tine nu este o realitate închipuită ci că tu l-ai întâlnit, el este cel mai bun prieten al tău, el este acolo și te vindecă, te însuflețește, te încurajează, te iartă, așa cum spunea apostolul Paul în Scrisoarea sa către Galateni capitolul 2, versetul 20: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.Ce afirmaţie extraordinară!

Brendan Purcell (Irlanda)
Iubiţi şi Chemaţi
O nouă şi mai profundă alegere a celibatului, după un moment de criză.

Am fost hirotonit preot în 1967. Din cei 30 de colegi ai mei 10 au părăsit preoţia pe parcursul primilor 5 ani.

Au început să se clatine şi temeliile mele. Aveam 28 de ani. În timpul unui curs de limbă germană în Berlinul de Est, m-am îndrăgostit de o tânără, fost lider comunist, foarte sigură pe sine. În povestirea aceasta o voi numi Marta.

S-a născut o prietenie profundă. Fără voia mea, m-am trezit într-o relaţie foarte antrenantă pentru mine din punct de vedere emotiv, chiar dacă – o credeţi sau nu – a rămas o relaţie care nu s-a exprimat niciodată în gesturi de gingăşie sau altceva. Dar ne scriam mult şi ne întâlneam. Mi-au trebuit 3 ani – şi trebuie să spun cu marele ajutor al Martei – să accept că trebuie să întrerup această relaţie.

Atunci când am hotărât să nu ne mai vedem, am întrebat-o: „care este secretul vieţii tale?” Pur şi simplu mi-a răspuns: „îl iubesc pe Isus, mai ales când Isus s-a făcut ateu!”. Eu care credeam că ştiu totul, nu mai auzisem vreodată o afirmaţie de acest gen.

Marta mi-a povestit că părinţii săi au divorţat când ea avea 15 ani. De atunci se întreba: „Pentru ce? Pentru ce există durere în lume, în viaţa mea?”. O colegă la universitate i-a spus: „Numele Dumnezeului nostru este «Pentru ce?»”. Imediat Marta a exclamat: „dacă numele Dumnezeului tău este «Pentru ce?», el este Acela pe care îl caut de ani de zile”. Cu timpul a descoperit că Isus pe cruce strigase: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?”; Isus, Omul-Dumnezeu, s-a simţit „fără Dumnezeu” pentru a fi aproape de ea.

În această lumină mi-a explicat că pierzându-ne unul pe celălalt, vom fi mai profund uniţi: exact ca Isus, care a fost mai profund unit cu Tatăl, atunci când a avut impresia că „pierde” relaţia cu Tatăl.

În felul acesta Marta m-a ajutat să fac o a doua alegere a lui Dumnezeu. Isus îmi cerea: „mă iubeşti?”. De atunci, am înţeles că a fi preot vrea să spună mai întâi de toate a iubi, a fi transparent, a nu te sprijini  pe un status sau o poziţie socială.

În aceşti ani atât de dificili pentru Biserica din Irlanda, mi se cere adesea să vorbesc la televiziune. Înainte de orice interviu îmi spun: „nu trebuie să înving. Trebuie numai să iubesc”.
Atunci când cu câtva timp în urmă a ieşit primul raport al guvernului despre abuzurile sexuale ale preoţilor şi călugărilor mi s-a cerut să intervin într-un program radio foarte urmărit. Am căutat să mă pun în pielea copiilor abuzaţi: în loc să spun „priviţi, eu n-am făcut nimic rău, toate acestea nu mă privesc”, am vorbit despre ruşine şi despre consternare, luând asupra mea vina celorlalţi. Una dintre victime participa la acelaşi program. Moderatorul i-a cerut părerea. Aşteptam un atac dur împotriva mea. După o lungă pauză mi-a spus: „Face bine să auzi un preot vorbind astfel”.  

Helmut Kappes (Germania)
«De ce noaptea era atât de lungă?»
Cu ajutorul comunităţii sale un preot depăşeşte alcoolismul

Aş vrea să împărtăşesc cu voi, cum după decenii de suferinţă, am reuşit să înving alcoolismul.
Am început să beau în primii ani de preoţie. Aveam senzaţia că alcoolul în mici cantităţi m-ar ajuta să înfrunt mai bine situaţii dificile. Ca urmare aceste situaţii de stres au crescut: nu reuşeam să duc greutatea muncii prea mari. Toţi aşteptau mult de la mine, iar eu, cu un simţ al datoriei uneori exagerat, sfârşeam pradă deziluziilor şi singurătăţii.

Tot mai mult problema mea a devenit evidentă şi în parohie.

În ianuarie 1996 persoana care mă ajută în casă a cerut ajutor persoanei care în dieceză se ocupa de oameni ca mine: persoane cu probleme de dependenţă.

În colocviul cu el, am negat cu putere că aş fi avut dificultăţi cu alcoolul şi am spus că vreau să mă descurc singur.

Mi s-a permis, dar sub control. După două săptămâni a trebuit să recunosc că am băut din nou.

Trebuia să încep obligatoriu o terapie. Am informat în primul rând întregul Consiliu Pastoral. Mi-au spus: “contează pe noi, suntem cu tine pe acest drum. Te vom susţine şi în faţa comunităţii.”

Am spus-o credincioşilor în timpul Liturghiei: “Sufăr de alcoolism”, am mărturisit. “Am decis să întreprind o terapie. Vă cer să mă însoţiţi cu rugăciunea voastră”.

Lumea s-a arătat surprinsă, dar a reacţionat cu stimă.
În săptămânile următoare am învăţat să accept situaţia şi să ştiu să o gestionez. Diferite colocvii m-au făcut să înţeleg cât este de important să ascult ceea ce este în adâncul sufletului meu, îndeosebi am învăţat să am încredere, încredere în acel Dumnezeu care îmi spune: “Eu pun legea mea în inima ta. Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

După opt săptămâni terapia se terminase: de atunci reuşesc să trăiesc fără alcool. A fost darul unei vieţi noi. Lucrez tot timpul în pastorală şi mă simt sprijinit de comunitate. Împreună am crescut foarte mult.

Astăzi mă întreb: de ce nu am avut curajul să fac acest pas deja mult înainte? Sau cum spune iezuitul Aimé Duval: “De ce noaptea era atât de lungă?”.

Mário Spaki (Secretarul Comisiei Prezbiterale din Brazilia)
“Piatră peste piatră: forţa comuniunii”
Cu aportul tuturor se încheie lucrările la catedrala unei dieceze rămasă neterminată timp de 25 de ani.

Vă invit să veniți cu mine în Brazilia, în dieceza de Ponta Grossa. Acum 30 de ani s-a început construirea noii catedrale, dar a rămas neterminată. Lipsesc 460.000 de dolari.
Noul episcop ne spune durerea sa. Cere să-i prezentăm propuneri.

Întorcându-ne acasă, ne vine ideea să dăm viaţă unui proiect de evanghelizare care să trezească o comuniune lunară a bunurilor. Vrem să ajungem la toate familiile, să descoperim împreună cu ele ceea ce suntem graţie Euharistiei: un singur trup.

Vorbim despre aceasta cu episcopul, apoi cu preoţii. La început sunt sceptici, dar se conving. “Această idee vine de la Duhul Sfânt”, spune un preot în vârstă.

Câte doi-trei vizităm cele 43 de parohii. Vorbim despre Biserica-comuniune. Îi întrebăm pe laici cine este gata să-şi viziteze proprii vecini, pentru a le propune să pună deoparte banii pe care i-ar fi cheltuit pe lucruri superflue, ca şi contribuţie pentru catedrală.

Suma poate să fie şi minimă, deoarece chiar şi cei mai săraci pot participa. În concret este vorba de a aduce un pliant şi de a explica sensul acestei iniţiative, dar îndeosebi de a crea relaţii noi.

Primirea merge dincolo de orice previziune. Din martie până în decembrie, mai mult de 6.000 de laici merg în fiecare lună la vecinii lor pentru a continua un dialog şi a aduna contribuţia, rod al “economiei evanghelice”. Mesajul comuniunii ajunge la cei care locuiesc la etajul 20 al unui zgârie-nori şi la cel care stă la 20 de Km distanţă de un telefon.

Mii şi mii de catolici se trezesc. “În orice familie – mărturiseşte o doamnă – am petrecut circa 40 de minute. Este atâta nevoie de a fi ascultaţi şi de a şti să asculţi... ce bucurie pentru mine să-mi cunosc vecinii!”.

Pretutindeni se observă entuziasm, ardoare, astfel că dieceza numai este aceeaşi. “Această comuniune valorează mai mult decât banii – spune episcopul !”

În numai 10 luni adunam aproape 500.000 de dolari. Acţiunea se încheie cu celebrarea în catedrală. Este umplută în mod neînchipuit în timp ce afară o mulţime urmăreşte celebrarea printr-un ecran imens. “Dumnezeu a trecut printre noi”, spune lumea iar un preot zicea: “Este prima dată când catedrala s-a umplut de săraci!”.

Imre Kiss e Istvan Kopasz (Ungaria)
Fără familie?
După comunism, provocarea individualismului.

Prezentatorul: Imre Kiss, Dumneavoastră sunteţi vicar general şi paroh în dieceza de  Szeged-Csanád. Care este situaţia clerului în Ungaria?

Imre Kiss: Complexă. După căderea comunismului a fost o mare relansare a pastoralei: cu tinerii, cu familiile, în şcoli. Dar nu eram obişnuiţi să lucrăm împreună. Un anumit individualism, lipsă de încredere, de ajutor reciproc. Totodată şi foarte multă muncă. Renaşterea ordinelor religioase precum şi dezvoltarea mişcărilor ecleziale au adus un nou stil, noi metode, un nou spirit. Dar mai este şi influenţa societăţii de consum. Lipsesc vocaţiile şi nu întotdeauna sunt solide. Mulţi după unul, doi, trei ani, părăsesc ministeriul.

Prezentatorul: Istvan Kopasz, Dumneavoastră aţi fost paroh precum şi formator în seminar. Ca preot de vârstă medie, cum vă descurcaţi în această situaţie?

 Istvan Kopasz: Ca să spun adevărul, după câțiva ani eram foarte dezamăgit și ispitit și eu să părăsesc preoția. Norocul meu că am găsit alături alți preoți cu care s-a născut o relație profundă. Dacă unul dintre noi este în dificultate, ne ajutăm ca adevărați frați, chiar și economic. Petrecem împreună vacanțele, în grupuri de 10-15. Nu este numai odihnă, ci un moment care ne conduce mai mult în Dumnezeu. Vedem atâția confrați de-ai noștri care trec printr-un moment greu: în relația cu episcopul, datorită conflictelor în parohie sau pentru că se naște vreo legătură afectivă. Căutăm să fim aproape de ei și în acest mod s-au rezolvat multe probleme.

Prezentatorul: Vreo inițiativă mai deosebită?

Imre Kiss:  Duminica seara, după cum se știe, este un moment crucial. După ce ne-am dăruit toată ziua, ne întoarcem obosiți în casele noastre parohiale, adesea goale, și se simte mai mult singurătatea. „Să formăm o familie!”, a spus acum 15 ani un prieten de-al nostru preot la Budapesta. Şi a început să invite la cina de duminică preoţi din parohiile apropiate. La început eram 4. Încet - încet  s-au adăugat alţii. Acum sunt vreo 20 şi parohienii sunt cei care au grijă de hrană. Exemplul a făcut şcoală iar acum şi în alte oraşe au început să se întâlnească. Cinează, recită împreună Vesperele, împărtăşesc experienţe bucuroase şi dureroase, îşi povestesc unde au experimentat prezenţa lui Dumnezeu. Unii dintre acei preoţi erau în criză. Astăzi sunt mulţumiţi ba chiar adevăraţi misionari.

Dante Sementilli e Franco Quattrociocchi
“A face casă” preoţilor



Prezentatorul: Să trecem la părintele Dante şi părintele Franco. Voi veniţi din Frosinone, aproape de Roma. Dante, ce ţi-aminteşti din anii de formare?

Dante: Am fost pregătiţi să stăm în picioare fiecare de unul singur în parohia sa. Dar era dezorientare: Beatles, fuste scurte, secularism; între preoţi, căderi continue de la celibat, certuri din cauza banilor...

După ce am terminat studiile am preferat să aştept mai mult de un an înainte de hirotonire...

Prezentatorul: Până la urmă ai fost hirotonit. Cum a mers?

Dante:  După 9 luni fără nicio misiune, episcopul m-a chemat să-mi spună că nu ştia ce poate să-mi ofere. Am alergat în biserică. După o oră de adoraţie, am scris pe o foaie: “chiar dacă nu-mi voi putea exercita niciodată ministeriul, pentru mine nu contează deloc. L-am ales pe Dumnezeu şi acest lucru îmi este de ajuns”.

Prezentatorul: Părintele Franco la un moment dat v-aţi aflat în aceeaşi parohie.

Franco: Era în 1975. Vine Dante şi îmi propune să încercăm o viaţă comunitară între preoţi. Abia îmi aranjasem un mic apartament... în dimineaţa următoare la Liturghie, Evanghelia spunea: “Cine nu lasă tată, mamă, .... nu poate fi ucenicul meu”.
Am fost împreună 7 ani, cu posibilitatea de a ne îmbunătăţi relaţiile noastre, caracterele noastre, atât de diferite. Eram învăluiţi de Iubirea lui Dumnezeu. S-au apropiat tineri care apoi au ales calea preoţiei. Şi-am găzduit mulţi seminarişti şi preoţi studenţi la Roma.

Prezentatorul: Şi după acei şapte ani?

Dante: Au fost diferite transferuri până când, în 2002, ne-am trezit din nou împreună. S-a adăugat părintele Natale, un preot bătrân, singur. Dorea să-şi termine zilele trăind împreună cu noi. L-am primit şi valorizat cât mai mult posibil. La sfârşit, timp de un an am dormit pe un mic pat, alături de patul său, pentru a-l ajuta, a-l spăla, chiar şi la ora trei noaptea, în timp ce în aceleaşi luni mama mea era îngrijită într-o casă de bătrâne. Acum amândoi sunt în cer, dar pentru noi aventura continuă.

László Pósa (Serbia)
Celule vii care dau mărturie despre Dumnezeu
Preoţi şi laici în parohie: coresponsabili.

Prezentatorul: László Pósa trăieşte în Serbia, unde jumătate dintre locuitori este de origine sârbă şi de credinţă ortodoxă, în timp ce ceilalţi sunt catolici, de provenienţă ungară, croată, slovacă, rutenă, cehă, şi germană. Cum faci să ţii unite în parohie persoane atât de diferite?


László Pósa: Încă de tânăr preot am avut o mare dorinţă: să fac să se experimenteze Biserica vie, aşa cum a gândit-o Conciliul: ca semn şi instrument al unităţii. De aceea caut să trezesc mai ales mici celule care iradiază Evanghelia. Nu urmez metode deosebite. Mă sforţez să primesc şi să ascult cu profunzime persoanele, să-l văd şi să-l iubesc pe Isus în ele.

Prezentatorul: Vreun exemplu?

László Pósa: Într-o zi mă cheamă un cuplu tânăr. S-au certat serios. Timp de o oră ascult acuzele lor reciproce. Timp de o altă oră povestesc experienţele mele de Evanghelie trăită. Au început să zâmbească. “În seara aceasta dumneavoastră aţi salvat o căsătorie – îmi spune soţia - . În camera de alături sunt gata deja valizele, dar acum rămân”. De la ei s-a născut un grup care trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Se dedică pastoralei familiale şi au salvat mai multe căsnicii.

Altă dată se prezintă o doamnă: “Aş vrea să fac ceva pentru persoanele handicapate mintal!” “Te asigur de tot sprijinul meu!”, îi răspund. Începe cu cinci persoane, apoi cu zece, apoi cu douăzeci. Pe parcursul anilor, s-a format o frumoasă comunitate de “Credinţă şi Lumină” cu o mare răspândire în dieceză.

O doamnă nepracticantă este pradă depresiei: are soţul şomer, mama bătrână bolnavă grav, doi copii adolescenţi indiferenţi. O sfătuiesc să facă parte din comunitatea necatecumenală. În scurt timp, Cuvântul lui Dumnezeu o transformă într-o persoană radioasă, curajoasă, inventivă. Astăzi este responsabilă a comunităţii, se îngrijeşte de alţii şi a găsit soluţii pentru dificultăţile din familie.

Prezentatorul: Cum continui toate aceste relaţii?

László Pósa: Nu sunt singur. Suntem o reţea de persoane. La începutul oricărei luni vedem cum să continuăm evanghelizarea: cum să susţinem grupurile deja existente (sunt vreo 20), cum să formăm noi grupuri, cum să deschidem căi spre familii şi spre tineri. Totul se naşte din persoane care au început să trăiască intens Evanghelia. Persoanele cele mai diferite sunt atrase de aceste mici grupuri în care se experimentează prezenţa vie a lui Isus. Pe unii îi căutăm noi, alţii vin spontan, aduşi de Duhul Sfânt, ca în prima comunitate de la Ierusalim: “Domnul în fiecare zi adăuga la comunitate pe cei care erau mântuiţi” (cf. Fapte 2,48).

Dacă ar trebui să spun totul într-un cuvânt: în oboseala de a crea comunităţile, Isus este cel care face Biserica.

Kurt Faulhaber (Germania)
“Acţiunea lui Dumnezeu în comunitatea noastră”

Etapă după etapă, o parohie îşi prezintă experienţa sa cu Dumnezeu

Ceva îmi atinge mâna. Şi se ascunde. O fetiţă de trei ani. Delia. Cere o liturghie pentru copii. Foarte curând mama sa se pune în mişcare. Împreună cu alte familii. Ani de zile animează liturghii pentru familii. Creşte relaţia dintre ele. Şi cresc în credinţă. Între lacrimi  şi frica de moarte – provocate de o tumoare la sân. Am putut sărbători vindecarea! Cât de mult eram recunoscători lui Dumnezeu!

Mica sămânţă de muştar, despre care a vorbit Papa Benedict, în acest caz a fost degeţelul unei fetiţe. Prin intermediul lui, Dumnezeu a mişcat multe lucruri. Persoane de toate vârstele s-au unit cu acele familii şi în centru erau copiii. Împreună sunt izvor de iradiere în mijlocul celorlalţi. Iau iniţiative. Îşi asumă responsabilităţi. Sunt răsadniţa lui Dumnezeu în comunitatea noastră.

Noi – câţiva preoţi – am adunat criterii pentru a descoperi viaţa care se naşte din Dumnezeu. Unde face Dumnezeu să crească ceva? Atunci când ne întâlnim fiecare vorbeşte despre aceasta. La fel ca în Faptele Apostolilor: „Au povestit tot ceea ce Dumnezeu a realizat prin ei” (15,4).

Viaţa, atunci când este autentică, creşte mereu imperceptibil şi lent. Cum să mergem pe urmele lui Dumnezeu? Le-am pus alb pe negru: cuvinte, simboluri, nume, date – ca urme. Şi s-a delineat o cale.

Privind-o împreună, tot mai mult am constatat: episoade din viaţă care se repetă, se transmit, se întăresc. Şi se întrevede un ghid ascuns. Calea parcursă până aici descoperă următorii paşi. Din episoade de viaţă devin procese de viaţă, din procese de viaţă, un curent de viaţă.
Atunci când ne întâlnim pentru împărtăşirea fraternă, fiecare aduce sul cu sine foaia proprie. Într-o zi unul dintre noi exclamă: “dar acesta este un sul al Scripturii!”. Nu numai datorită aspectului extern. Dar mult mai mult pentru conţinut. Aproape ca în Evanghelii, ca în Profeţi. Istoria mântuirii în mica noastră lume, azi; Cu chipuri cunoscute şi istorii trăite de noi. Cu nume de persoane din comunitatea noastră.

De două ori Dumnezeu a scris cuvinte puternic contrare. Aveam un program al nostru pentru Anul Paulin. Dar Dumnezeu a permis să se aprindă dezbaterea cu privire la Conciliu (cf. Fap 15,2) şi în felul acesta ne-a adunat în jurul lui Paul şi al „aggiornamento-ului” său proiectat spre cultura lumii păgâne. În mod similar Dumnezeu ne-a condus la rădăcinile Anului Sfintei Preoţii. Săptămână de săptămână ne-a pus în faţa abuzurilor. Şi în felul acesta cere şi deliniază şi astăzi şi acum o profundă şi durabilă reînnoire a preoţilor. Sulul Scripturii ne ajută să descifrăm ceea ce Dumnezeu scrie în inimile noastre (cf. 2Cor 3, 2-3).

Ruedi Beck (Elveţia)
… şi voi toţi sunteţi fraţi
Viaţa unei parohii în context multietnic, în Basel

Ca tânăr preot eram fascinat de idealul lui Isus: un singur Tată... şi toţi fraţi (cf. Mt 23, 8-9). Astăzi sunt paroh în Basel, într-un cartier unde trăiesc persoane din peste 150 de naţiuni, între ei mai mult de 1000 de refugiaţi clandestini. În timpul iernii anului 2005, zi de zi băteau la uşa casei parohiale, flămânzi şi îngheţaţi. Puţin mai înainte statul elveţian emanase o lege foarte rigidă cu privire la imigraţie. Ce era de făcut? Isus a spus: “Am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare” (Cf. Mt 25). Împreună cu colaboratoarele şi colaboratorii mei am pregătit mâncare caldă pentru ei  şi am amenajat o locuinţă pentru cei mai dezavantajaţi.

Foarte curând ne-am trezit într-un contrast deschis cu legea. Au urmat luni dificile în care am riscat chiar şi închisoarea. În sfârşit tribunalul mi-a dat dreptate iar legea a fost puţin îmblânzită. În acele luni s-a născut o adevărată comunitate între refugiaţi, iar împreună cu administraţia oraşului s-a instaurat o bună colaborare. Tot mai mult parohienii noştri elveţieni şi-au deschis inima persoanelor de alte naţionalităţi.

Dar fantezia lui Dumnezeu este infinită. În timpul Zilei Mondiale a Tineretului din 2005, cunoaştem în faţa domului din Koln un părinte carmelitan din India. Ca urmare se naşte la noi un mic Carmel cu trei preoţi indieni. De acum echipa noastră pastorală este internaţională: câţiva elveţieni, o nemţoaică, trei indieni, o călugăriţă italo-australiană, un bosniac, o doamnă jamaicană şi în curând va sosi un preot nigerian.

Graţie unităţii dintre toţi, imposibilul devine posibil: în fiecare duminică avem liturghia şi în engleză şi un prânz cu circa 100 de refugiaţi; în 2008 am făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă cu 160 de persoane din 20 de naţiuni, între care 40 de copii; în mici comunităţi creştine la fiecare 2 săptămâni se adună medici, şomeri, refugiaţi, etc.; la distribuirea săptămânală a hranei pentru cei săraci, colaborează şi musulmani. Mulţi consideră parohia noastră ca un exemplu pentru integrarea dintre diferitele naţionalităţi. Dar lucrul cel mai frumos este că în ea se experimentează Biserica ca şi Familie a lui Dumnezeu.