Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să vă prezint figura unui sfânt Învăţător al Bisericii căruia îi suntem foarte datori, pentru că a fost un eminent teolog moralist şi un maestru de viaţă spirituală pentru toţi, mai ales pentru oamenii simpli. Este autorul cuvintelor şi muzicii uneia din cântările de Crăciun cele mai populare din Italia şi nu numai: Tu scendi dalle stelle (Tu te cobori din ceruri).
Aparţinând unei nobile şi bogate familii napolitane, Alfons Maria de Liguori s-a născut în anul 1696. Înzestrat cu deosebite calităţi intelectuale, la numai 16 ani a obţinut doctoratul în drept civil şi canonic. Era avocatul cel mai strălucit din forul din Napoli: timp de opt ani a învins toate cauzele pe care le-a apărat. Totuşi, în sufletul său însetat de Dumnezeu şi doritor de perfecţiune, Domnul îl conducea să înţeleagă că alta era vocaţia la care îl chema. De fapt, în anul 1723, indignat datorită corupţiei şi nedreptăţii care bântuiau în ambientul din tribunal, a părăsit profesia sa - şi o dată cu ea bogăţia şi succesul - şi a decis să devină preot, în pofida opoziţiei tatălui. A avut profesori foarte buni, care l-au introdus la studiul Sfintei Scripturi, al Istoriei Bisericii şi al misticii. A dobândit o vastă cultură teologică, pe care a folosit-o atunci când, după câţiva ani, a început opera sa de scriitor.
A fost hirotonit preot în anul 1726 şi s-a legat, pentru exercitarea slujirii, de Congregaţia diecezană a Misiunilor Apostolice. Alfons a început o acţiune de evanghelizare şi de cateheză printre păturile cele mai umile ale societăţii napolitane, cărora îi plăcea să le predice, şi pe care îi instruia cu privire la adevărurile fundamentale ale credinţei. Nu puţine din aceste persoane, sărace şi modeste, cărora el se adresa, foarte des erau dedate viciilor şi săvârşeau acţiuni criminale. Cu răbdare le învăţa să se roage, încurajându-le să-şi îmbunătăţească modul lor de a trăi. Alfons a obţinut rezultate foarte bune: în cartierele cele mai sărace ale oraşului se înmulţeau grupuri de persoane care, seara, se adunau în casele private şi în ateliere, pentru a se ruga şi pentru a medita cuvântul lui Dumnezeu, sub conducerea câtorva cateheţi formaţi de Alfons şi de alţi preoţi, care vizitau în mod obişnuit aceste grupuri de credincioşi. Atunci când, prin dorinţa arhiepiscopului de Napoli, aceste reuniuni au fost ţinute în capelele din oraş, au luat numele de "capele serale". Ele au fost o adevărată sursă de educaţie morală, de însănătoşire socială, de ajutor reciproc între săraci: furturile, duelurile, prostituţia au ajuns aproape să dispară.
Deşi contextul social şi religios al epocii sfântului Alfons era mult diferit de al nostru, "capelele serale" apar ca un model de acţiune misionară din care ne putem inspira şi astăzi pentru o "nouă evanghelizare", îndeosebi a celor mai săraci, şi pentru a construi o convieţuire umană mai dreaptă, fraternă şi solidară. Preoţilor le este încredinţată o misiune de slujire spirituală, în timp ce laici bine formaţi pot să fie animatori creştini eficienţi, autentică plămadă evanghelică în sânul societăţii.
După ce s-a gândit să plece pentru a evangheliza popoarele păgâne, Alfons, la vârsta de 35 de ani, a intrat în contact cu ţăranii şi păstorii din regiunile interne ale Regatului de Napoli şi, uimit de ignoranţa lor religioasă şi de starea de abandonare în care se aflau, a decis să lase capitala şi să se dedice acestor persoane, care erau sărace din punct de vedere spiritual şi material. În anul 1732 a întemeiat Congregaţia călugărească a Preasfântului Răscumpărător, pe care a pus-o sub ocrotirea episcopului Tommaso Falcoia, şi a cărui superior a devenit el însuşi după aceea. Aceşti călugări, conduşi de Alfons, au fost nişte autentici misionari itineranţi, care ajungeau şi în satele cele mai îndepărtate îndemnând la convertire şi la perseverenţă în viaţa creştină mai ales prin intermediul rugăciunii. Şi astăzi Redemptoriştii, răspândiţi în atâtea ţări din lume, cu noi forme de apostolat, continuă această misiune de evanghelizare. La ei mă gândesc cu recunoştinţă, îndemnându-i să fie mereu fideli faţă de exemplul sfântului lor întemeietor.
Stimat pentru bunătatea sa şi pentru zelul său pastoral, în anul 1762 Alfons a fost numit episcop de Sfânta Agata a Goţilor, slujire pe care, ca urmare a bolilor de care era chinuit, a părăsit-o în anul 1775, prin concesia papei Pius al VI-lea. Acelaşi pontif, în anul 1787, aflând vestea despre moartea lui, care a avut loc după multe suferinţe, a exclamat: "Era un sfânt!". Şi nu greşea: Alfons a fost canonizat în anul 1839, iar în anul 1871 a fost declarat Învăţător al Bisericii. Acest titlu i se potriveşte din mai multe motive. Înainte de toate, pentru că a propus o bogată învăţătură de teologie morală, care exprimă în mod adecvat învăţătura catolică, până acolo încât a fost proclamat de papa Pius al XII-lea "Patron al tuturor duhovnicilor şi moraliştilor". În timpurile lui, se răspândise o interpretare foarte rigoristă a vieţii morale şi din cauza mentalităţii janseniste care, în loc să alimenteze încrederea şi speranţa în milostivirea lui Dumnezeu, accentua frica şi prezenta un chip al lui Dumnezeu aspru şi sever, foarte departe de cel revelat nouă de Isus. Sfântul Alfons, mai ales în opera sa principală intitulată Teologia Morală, propune o sinteză echilibrată şi convingătoare între exigenţele legii lui Dumnezeu, sculptată în inimile noastre, revelată pe deplin de Cristos şi interpretată cu autoritate de Biserică, şi dinamismele conştiinţei şi libertăţii omului, care tocmai în adeziunea la adevăr şi la bine permit maturizarea şi realizarea persoanei. Alfons le recomanda păstorilor de suflete şi duhovnicilor să fie fideli faţă de învăţătura morală catolică, asumând, în acelaşi timp, o atitudine caritabilă, înţelegătoare, dulce pentru ca penitenţii să se poată simţi însoţiţi, susţinuţi, încurajaţi în drumul lor de credinţă şi de viaţă creştină. Sfântul Alfons nu înceta niciodată să repete că preoţii sunt un semn vizibil al milostivirii infinite a lui Dumnezeu, care iartă şi luminează mintea şi inima păcătosului pentru ca să se convertească şi să-şi schimbe viaţa. În epoca noastră, în care există semne clare de pierdere a conştiinţei morale şi - trebuie s-o recunoaştem - de o anumită lipsă de stimă faţă de sacramentul Spovezii, învăţătura sfântului Alfons este încă de mare actualitate.
Împreună cu operele de teologie, sfântul Alfons a compus foarte multe alte scrieri, destinate formării religioase a poporului. Stilul este simplu şi plăcut. Citite şi traduse în numeroase limbi, operele sfântului Alfons au contribuit la plăsmuirea spiritualităţii populare din ultimele două secole. Unele din ele sunt texte care trebuie citite cu mare profit şi astăzi, cum ar fi Maximele veşnice, Gloriile Mariei, Practica de a-l iubi pe Isus Cristos, operă - aceasta din urmă - care reprezintă sinteza gândirii sale şi capodopera sa. El insistă mult asupra necesităţii rugăciunii, care permite deschiderea la harul divin pentru a împlini zilnic voinţa lui Dumnezeu şi a dobândi propria sfinţire. Referitor la rugăciune, el scrie: "Dumnezeu nu refuză nimănui harul rugăciunii, cu care se obţine ajutorul de a învinge orice concupiscenţă şi orice ispită. Şi spun, şi răspund şi voi răspunde mereu, până voi avea viaţă, că toată mântuirea noastră se află în rugăciune". De aici vestita lui axiomă: "Cine se roagă se mântuieşte" (Del gran mezzo della preghiera e opuscoli affini. Opere ascetiche II, Roma 1962, pag. 171). Îmi revine în minte, în acest sens, îndemnul predecesorului meu, Venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea: "Comunităţile noastre creştine trebuie să devină «şcoli de rugăciune»... Aşadar este nevoie ca educaţia la rugăciune să de vină un punct important al oricărei programări pastorale" (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 33, 34).
Printre formele de rugăciune sfătuite cu insistenţă de sfântul Alfons iese în evidenţă vizita la Preasfântul Sacrament sau, cum am spune astăzi, adoraţia, scurtă sau prelungită, personală sau comunitară, în faţa Euharistiei. "Cu siguranţă - scrie Alfons - între toate devoţiunile aceasta de a-l adora pe Isus sacramentat este prima după sacramente, cea mai îndrăgită de Dumnezeu şi cea mai utilă pentru noi... O, ce frumos deliciu a sta în faţa unui altar cu credinţă... şi a-i prezenta propriile nevoi, aşa cum face un prieten faţă de un alt prieten cu care are toată confidenţa!" (Vizite la Preasfântul Sacrament şi la Preasfânta Fecioară Maria pentru fiecare zi din lună. Introducere). Spiritualitatea alfonsiană este de fapt în mod eminent cristologică, centrată pe Cristos şi pe Evanghelia sa. Meditarea misterului Întrupării şi al Pătimirii Domnului sunt frecvent obiect al predicii lui. De fapt, în aceste evenimente Răscumpărarea este oferită tuturor oamenilor "din belşug". Şi tocmai pentru că este cristologică, evlavia alfonsiană este şi în mod elegant mariană. Foarte mare cinstitor al Mariei, el îi ilustrează rolul în istoria mântuirii: Asociată a răscumpărării şi Mijlocitoare de har, Mamă, Avocată şi Regină. În afară de asta, sfântul Alfons afirmă că devoţiunea către Maria ne va fi de mare mângâiere în momentul morţii noastre. El era convins că meditaţia despre destinul nostru veşnic, despre chemarea noastră de a participa pentru totdeauna la fericirea lui Dumnezeu, precum şi despre posibilitatea tragică a osândirii, contribuie la trăirea cu seninătate şi angajare şi la înfruntarea realităţii morţii păstrând mereu încredere deplină în bunătatea lui Dumnezeu.
Sfântul Alfons Maria de Liguori este un exemplu de păstor zelos, care a cucerit sufletele predicând Evanghelia şi administrând Sacramentele, unit cu un mod de a acţiona marcat de o bunătate suavă şi blândă, care se năştea din raportul intens cu Dumnezeu, care este Bunătatea infinită. A avut o viziune în mod realist optimistă despre resursele de bine pe care Domnul le dăruieşte fiecărui om şi a dat importanţă afectelor şi sentimentelor inimii, precum şi minţii, pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.
În concluzie, aş vrea să amintesc că sfântul nostru, asemenea sfântului Francisc de Sales - despre care am vorbit în urmă cu câteva săptămâni - insistă în a spune că sfinţenia este accesibilă oricărui creştin: "Călugăr ca un călugăr, secularul ca secular, preotul ca preot, cel căsătorit ca un căsătorit, comerciantul ca un comerciant, soldatul ca soldat, şi tot aşa vorbind despre orice altă stare" (Pratica di amare Gesu Cristo. Opere ascetiche I, Roma 1933, p. 79). Să-i mulţumim Domnului pentru că el, cu providenţa sa, ridică sfinţi şi învăţători în locuri şi timpuri diferite, care vorbesc acelaşi limbaj pentru a ne invita să creştem în credinţă şi să trăim cu iubire şi cu bucurie existenţa noastră creştină în acţiunile simple de fiecare zi, pentru a merge pe drumul sfinţeniei, pe drumul spre Dumnezeu şi spre adevărata bucurie. Mulţumesc.