Rubrica de teologie liturgică îngrijită de pr. Mauro Gagliardi

De Juan José Silvestre^*

Încă de la începuturile Bisericii, se întâlnesc mărturii care arată cum Celebrarea Euharistică cere în mod necesar o pregătire prealabilă, nu numai din partea preotului celebrant, ci a întregului popor credincios (cf. J.A. Jungmann, Missarum sollemnia, pag. 227). În această privinţă, afirmă Guardini: „După părerea mea viaţa liturgică începe cu tăcerea. Fără ea totul apare inutil şi zadarnic […]. Tema tăcerii este foarte serioasă, foarte importantă şi din păcate foarte neglijată. Tăcerea este prima premisă a oricărei acţiuni sacre” (Testamentul lui Isus, pag. 33).

Institutio Generalis Missalis Romani (IGMR) în editio typica tertia include pentru prima dată la nr. 45 o referinţă la ceea ce precede celebrarea: „E lucru vrednic de laudă să se păstreze tăcerea chiar şi înainte de celebrare în biserică, în sacristie şi în locurile vecine acestora, pentru ca toţi să se pregătească cu evlavie, aşa cum se cuvine, pentru a celebra cele sfinte”.

De aceea, se cuvine ca toţi să respecte tăcerea: fie celebrantul, care în acest moment pregătitor trebuie să-şi amintească din nou că este la dispoziţia Celui care „a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2Cor 5,15); fie credincioşii care, înainte ca să înceapă celebrarea, trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu Domnul lor. Cristos nu îi convoacă numai pentru a le vorbi despre viitoarea sa Pătimire, Moarte şi Înviere; chiar şi misterul său pascal devine realmente prezent la Sfânta Liturghie, pentru ca să poată fi părtaş de El.

În această linie, notează Catehismul Bisericii Catolice: „Adunarea trebuie să se pregătească pentru a-l întâlni pe Domnul său, să fie un popor bine dispus. Această pregătire a inimilor este lucrare comună a Duhului Sfânt şi a adunării, îndeosebi a slujitorilor săi. Harul Duhului Sfânt încearcă să trezească credinţa, convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de viaţă nouă pe care ea are rolul să le aducă ulterior” (nr. 1098).

În acest context de pregătire pentru celebrare, slujitorii au un rol de care nu se poate face abstracţie şi tăcerea ocupă un loc proeminent. Tăcerea care nu este o simplă pauză, în care ne asaltează mii de gânduri şi dorinţe, ci acea reculegere care ne dă pace interioară, care ne permite să reluăm respiraţia şi care dezvăluie ceea ce este adevărat. Însă pentru ce tăcerea este parte a celebrării? În primul rând pentru că ea favorizează climatul de rugăciune care trebuie să caracterizeze orice acţiune liturgică. Celebrarea este rugăciune, dialog cu Dumnezeu, şi tăcerea este locul privilegiat al revelaţiei lui Dumnezeu. Rămânerea în deşert, şi tăcerea care în mod spontan este evocată de această imagine, marchează toată relaţia dintre Israel şi Domnul său. Sacristia şi naosul bisericii, în momentele care preced celebrarea, ar trebui să fie acel loc pustiu în care Isus se retrage înainte de evenimentele cele mai importante. Deşertul este locul de tăcere, al singurătăţii; el presupune o îndepărtare, părăsirea pentru un moment a ocupaţiilor zilnice, a zgomotului, a superficialităţii.

Aşa cum amintea cardinalul Ratzinger, predicând exerciţiile spirituale lui Ioan Paul al II-lea, „toate lucrurile mari încep în deşert, în tăcere, în sărăcie. Nu se poate participa la misiunea lui Isus, la misiunea Evangheliei, fără participare la experienţa deşertului, a sărăciei sale, a foamei sale […]. Să-i cerem Domnului să ne conducă, să ne facă să găsim acea tăcere profundă în care locuieşte cuvântul său” (Drumul pascal, pag. 10).

În al doilea rând, prezenţa tăcerii în acţiunea liturgică se datorează faptului că întâlnirea cu Dumnezeu devine posibilă şi chiar cere un spirit de convertire continuă, care trebuie să caracterizeze viaţa oricărui credincios. De aceea tăcerea este ambientul adecvat pentru ca acest proces de transformare să aibă loc. de fapt, „nu se poate aştepta o participare activă la liturgia euharistică dacă se apropie de ea în mod superficial, fără a se întreba înainte cu privire la propria viaţă. Această dispoziţie interioară o favorizează, de exemplu, reculegerea şi tăcerea, cel puţin câteva clipe înainte de începutul liturgiei, postul şi, atunci când este necesar, spovada sacramentală” (Benedict al XVI-lea, Sacramentum caritatis, nr. 55).

Ca întotdeauna, trebuie „să ne oglindim” în Isus: El caută tăcerea pentru a intra în dialog cu Tatăl său: „Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Mc 1,35). Pentru aceasta, „trebuie să mărturisim că toţi avem nevoie de această tăcere încărcată de prezenţă adorată” (Ioan Paul al II-lea, Orientale lumen, nr. 16). Arer nevoie de ea orice individ, preot sau credincios laic, care adesea nu reuşeşte să facă tăcere de frică să nu se întâlnească pe el însuşi, să nu se descopere, să nu simtă golul care se transformă în întrebare de sens. Are nevoie de ea şi comunitatea adunată, pentru a şti să lase spaţiu prezenţei lui Dumnezeu, evitând astfel să se celebreze pe ea însăşi. Într-o societate care trăieşte în mod tot mai frenetic, adesea asurzită de zgomote şi dispersată în efemer, este de importanţă vitală a redescoperi valoarea tăcerii.

Tăcerea sacră ar trebui să fie respectată şi la sfârşitul celebrării. Aşa cum aminteşte IGMR tot la nr. 45, tăcerea după împărtăşanie favorizează rugăciunea interioară de laudă şi de implorare. Şi apare logic ca aceeaşi tăcere care precede şi pregăteşte Liturghia să conducă la tăcerea care mulţumeşte şi prelungeşte în fapte ceea ce s-a trăit în ea. Se înţelege atunci de ce sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer ne aminteşte: „Iubirea faţă de Cristos, care se oferă pentru noi, ne face să găsim, la sfârşitul Liturghiei, câteva minute pentru o mulţumire personală, intimă, care să prelungească în tăcerea inimii acţiunea de mulţumire a Euharistiei. […] Dacă se trăieşte bine Liturghia, cum este posibil după aceea, tot restul zilei, să nu se aibă gândul în Dumnezeu, să nu se vrea rămânerea în prezenţa lui pentru a lucra aşa cum El lucra şi a iubi aşa cum El iubea?” (Este Isus care trece, nr. 92 şi 154).

____________

^* Pr. Juan José Silvestre este profesor de liturgie la Universitatea Pontificală „Sfânta Cruce” şi consultant al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, precum şi al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte.

(După Zenit, 23 martie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu