Interviu luat lui Stefano Fontana, autor al unei cărţi despre această temă

De Antonio Gaspari

„Sunt sigur că există încă undeva un loc pentru Dumnezeu în lume!”. Este ceea ce se citeşte în cartea „Perioada Papei incomod” scrisă de Stefano Fontana şi publicată de Cantagalli în colaborare şi cu contribuţia Fundaţiei „Magna Charta”.

Stefano Fontana este director la Observatorului internaţional Cardinal Van Thuan despre Doctrina Socială a Bisericii, Consultant al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii şi director al săptămânalului diecezan din Trieste „Vita Nuova”.

În premisa la volum Fontana explică faptul că „Perioada Papei incomod” adună 100 de etape ale unui catolicism postideologic, sunt trei ani de articole publicate în ziarul online „L’Occidentale” de la răpirea părintelui Giancarlo Bossi în Filipine la problema preoţilor pedofili, până la Curtea Neamurilor, referendumul despre minarete şi admisibilitatea lui burqa.

„Dar nu este o recitire la modă”, subliniază autorul, care precizează: „Eu sunt încă un catolic care îl ascultă pe Papa”.

Fontana mărturiseşte: „Nu m-au pasionat niciodată mesianismele fără Dumnezeu şi noile religii ale ecologismului, pacifismului, a lumii a treia şi a descreşterii au multe idolatrii. Îndrăgesc puţinele 'principii nenegociabile' care, din când în când, mă obligă să spun da da sau nu nu, fără complicaţii şi mii de distincţii”.

„Şi atunci când nu ajung să înţeleg până la capăt cum sunt unele lucruri complexe – precizează autorul – privesc la ce îmi spune Biserica, şi am încredere. Nu sunt un catolic adult, simt nevoia să fiu condus. Cred că Evanghelia valorează mai mult decât Constituţia”.

După Fontana, „în chipul lui Cristos omul se oglindeşte, se vede mai bine pe sine însuşi şi găseşte confirmarea umanităţii religiei creştine. Biserica slujeşte lumea, dar tocmai pentru aceasta trebuie s-o ajute să vadă până la capăt propriul ei adevăr, şi nu poate face asta fără a arăta adevărului lui Cristos”.

Agenţia Zenit l-a intervievat.

Pentru ce acest Papă este incomod?

Fontana: Au fost scrise multe cărţi, în aceste ultime luni, pentru a încerca să se explice pentru ce acest Papă este incomod. Ele au scos în evidenţă diferite motivaţii. Motivul principal, după părerea mea, este însă acesta: reafirmând că creştinismul este religia adevărată, acest Papă a provocat două consecinţe explozive: prima a fost că a interpelat lumea să-şi pună întrebări cu privire la propriul adevăr; a doua a fost că a pretins un rol public pentru religia creştină. Este vorba de două cereri exigente pe care multe sectoare, atât din lume cât şi din Biserică, le acceptă cu greu şi pe care adesea le combat în mod deschis.

A prezenta creştinismul ca adevăr comportă faptul că lumea, dacă acceptă în mod laic provocare şi nu o înlătură în mod fideist sau ideologic, este chemată să reanalizeze propriul adevăr, ba chiar tema adevărului ca atare, după ce mii de filozofii au spus, şi continuă să spună, că adevărul nu există. Acest lucru înseamnă o mare trudă şi de aceea Papa este incomod. Apoi a cere lumii să recunoască creştinismului un rol public deoarece este purtătorul unui adevăr indispensabil pentru convieţuirea socială, a cere pentru Dumnezeu un loc în lume, se izbeşte de o viziune consolidată despre convieţuirea socială şi politică lipsită de fundamente absolute.

A reconverti o mentalitate atât de răspândită este greu şi dureros şi pentru aceasta Papa este incomod. Incomod şi în cadrul Bisericii, pentru că cele două puncte pe care tocmai le-am amintit au fost însuşite şi de mulţi catolici. Benedict al XVI-lea predică două lucruri: că Dumnezeu este iubire şi că Dumnezeu este adevăr. El este incomod mai ales din cauza celei de-a doua afirmaţii. De fapt, lumea acceptă într-un fel ca creştinismul să vestească un adevăr propus cu iubire, dar nu acceptă ca să propună o iubire care să respecte adevărul.

Care sunt temele şi argumentele propuse de Benedict al XVI-lea care se ciocnesc mai mult cu 'modele' care par să prevaleze în lume?

Fontana: Să ne gândim de exemplu la toate aşa-numitele „principii nenegociabile”. Ele sunt combătute – repet, nu numai în lume ci şi în Biserică – din două motive care ne duc din nou la ceea ce v-am spus mai sus, răspunzând la prima întrebare. Primul motiv este că societatea actuală consideră că nu există nimic „nenegociabil”, adică nimic adevărat sau fals, bun sau rău, în mod absolut. Al doilea motiv este că pentru a exista principii „nenegociabile” trebuie să existe un loc pentru Dumnezeu în lume. Fără Dumnezeu totul este negociabil. Pentru acest motiv „principiile nenegociabile” ale vieţii, familiei, libertăţii de educaţie devin încontinuu terenuri de „incomoditate” ale acestui Papă.

Apoi, desigur, există motive mai specifice. De exemplu tema liturgiei, sau cea a evaluării Conciliului al II-lea din Vatican, cea a folosirii prezervativului în lupta împotriva SIDA sau a femeilor-preot. Însă, până la urmă, toate aceste teme mai specifice pot fă orientate la cele pe care le-am expus mai sus. Logica lumii ar vrea să împiedice logica Bisericii de a exista şi ar vrea ca şi ea să se uniformizeze cu logica lumii. Există egalitate de drepturi între oameni? Atunci de ce o femeie nu are dreptul de a deveni preot? Există dreptul la libertate? Şi atunci de ce nu s-ar putea procrea aşa cum se vrea? Democraţia nu este o valoare? Şi atunci pentru ce nu poate fi o democraţie liturgică cu fiecare comunitate care îşi inventează propria sa liturgie? După cum se vede lumea nu acceptă ca religia creştină să exprime un adevăr şi ar vrea să extindă la ea adevărul lumii. Însă Papa spune tocmai contrarul. Nu pentru a nega adevărurile naturale, ci pentru a spune că dacă sunt private de lumina supranaturalului şi ele se pierd pe drum. Deci este comprehensibil că acest Papă, chiar cu suavitatea care-l distinge, atinge toţi nervii descoperiţi ai lumii şi chiar ai atâtor sectoare ale Bisericii.

Este foarte răspândită ideea că Biserica catolică este moralistă şi cumsecade, dar în carte dumneavoastră susţineţi o altă idee despre Biserică. Ne-o puteţi ilustra?

Fontana: Atât moralismul cât şi cumsecădenia nu ţin cont de adevăr, care, aşa cum am spus deja, este mesajul principal al acestui Papă. Să imaginează adesea o Biserică numai caritate fără adevăr, numai pastoraţie fără doctrină. Dar nu este aşa. E suficient ca unul să vorbească despre „etică” şi imediat catolicii îl susţin. Să nu ne grăbim… despre ce etică e vorba? Ce antropologie se află în spatele acelor propuneri? Cu privire la principiile nenegociabile ce părere există? Acelaşi lucru trebuie spus pentru dezvoltare, pentru pace, pentru salvgardarea ambientului. Adesea e vorba de forme de solidaritate fără adevăr, deci inumane. Chiar în aceste zile sunt angajat să contrastez compatibilitatea dintre teza descreşterii a lui Serge Latouche şi ceea ce spune Caritas in veritate. E vorba de două moduri complet diferite de a trata problema, însă pentru mulţi catolici descreşterea şi după dezvoltarea sunt în mod autentic creştine numai pentru că vorbesc despre dreptate, despre egalitate şi despre sobrietate. Mergând mai în profunzime se vede că nu este aşa. Lumea trebuie iubită, dar tocmai pentru că trebuie iubită trebuie chemată din nou la propriul adevăr. Cumsecădenia este o iubire fără adevăr, care însă nu este iubire ci instrumentalizare a celuilalt, adică moralism.

Dumneavoastră susţineţi că Evanghelia singură nu este suficientă pentru a face să se înţeleagă importanţa revoluţionară a creştinismului. Dumneavoastră susţineţi validitatea învăţăturilor magisteriului şi necesitatea dimensiunii publice a Bisericii. Ne puteţi explica de ce?

Fontana: „Evanghelia este suficientă” este un slogan folosit frecvent de unii catolici. Însă se ştie că Evanghelia (sau Cuvântul) este inseparabilă de Tradiţie (care, între altele, a anticipat din punct de vedere cronologic Evanghelia scrisă) şi de Magisteriul Bisericii. Cele trei dimensiuni formează unica realitate a lui depositum fidei, acela în care cred catolicii. Toate trei au o semnificaţie cristologică: a crede în Isus Cristos înseamnă a crede în unitatea indisolubilă a celor trei dimensiuni. Atunci când se face apel la spiritul Evangheliei împotriva Bisericii, sau când se face apel la personaje profetice care însă spun în mod sistematic lucruri contrare celor învăţate de Papa, sau când se recurge la un spirit al Conciliului în contrast cu ceea ce Biserica învaţă despre Conciliu nu se respectă adevărul Bisericii şi se face imposibilă o prezenţă publică a religiei catolice. În mod inevitabil aceasta este privatizată şi spiritualizată şi nu poate exprima în mod adecvat ajutorul pe care poate şi trebuie să-l dea la construirea comunităţii sociale şi politice.

(După Zenit, 21 martie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu