Actualitatea sfântului Iosif

 

de Tarcisio Stramare

 

„Este singur că figura lui Iosif capătă o actualitate reînnoită pentru Biserica din timpul nostru, în raport cu noul mileniu creştin”. Aşa afirmă Ioan Paul al II-lea în Exortaţia apostolică Redemptoris custos, unde aminteşte de Christifideles laici în contextul decretului Quemadmodum Deus (1870) cu care Pius al IX-lea „se punea pe el însuşi şi pe toţi credincioşii sub patronajul preaputernic al sfântului patriarh Iosif”. Ioan Paul al II-lea considera că situaţia Bisericii şi a societăţii nu era mai puţin gravă actualmente decât „în acele timpuri foarte triste”: „Acest patronaj trebuie să fie invocat şi încă este necesar pentru Biserică nu numai împotriva pericolelor care apar, ci şi mai ales pentru alinarea reînnoitei sale angajări de evanghelizare a lumii şi de reevanghelizare în acele ţări şi naţiuni unde religia şi viaţa creştină (…) sunt puse la grea încercare” (nr. 29). Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, instituit de Benedict al XVI-lea la 21 septembrie 2010, la douăzeci de ani de la Redemptoris custos, cu motu proprio Ubicumque et semper, este în linia continuităţii.

Mijloacele de comunicare socială ne informează zilnic cu privire la turbulenţele grave care zguduie omenirea şi cu privire la suferinţele Bisericii, care îi compromit dezvoltarea, demonstrând că şi astăzi avem numeroase motive ca să ne rugăm sfântului Iosif. Actualitatea reînnoită a sfântului se extinde de la intervenţia de apărare spre exterior la lucrarea internă de revigorare.

Toată exortaţia apostolică Redemptoris custos este focalizată pe economia mântuirii, a cărui „slujitor” singular a fost sfântul Iosif, împreună cu Maria. Aşa l-a prezentat predica apostolică, mărturisită în evanghelii acolo unde ele descriu „începuturile răscumpărării”, adică „misterele vieţii ascunse a lui Isus”, aceleaşi mistere pe care Biserica le retrăieşte în ciclul anual al celebrării sale liturgice. Iosif a fost slujitor fidel al acestor mistere „prin exercitarea paternităţii sale” (nr. 8).

Faptul că se intenţionează să se evidenţieze mai ales slujirea sfântului Iosif apare deja în titlul exortaţiei apostolice. De fapt, Custos nu vrea să-i pună în umbră paternitatea, a cărei autenticitate chiar o apără în mod expres documentul, cât mai ales vrea să-i sublinieze funcţia, care este aceea a slujirii, aşa cum de altfel trebuie să fie pentru orice paternitate. Deja acesta este un avertisment clar pentru acei părinţi care astăzi îşi arogă dreptul de a stăpâni asupra vieţii copiilor ca şi cum ar fi un produs al lor. Viaţa omului este în mâinile lui Dumnezeu, căruia titlul de Tată îi aparţine în mod absolut (cf. Mt23,9).

Sfântul Iosif a fost cel care a experimentat în mod singular ministerialitatea acestei paternităţi: exclus de la generare din cauza originii divine a Fiului, el a asumat, totuşi, angajamentele cele mai oneroase ale paternităţii, adică primirea şi educaţia copiilor, elemente care fac parte, împreună cu generarea, din natura paternităţii umane, aşa cum învaţă sfântul Toma. Deja Origene scria: „Deşi nimic nu a dedicat în generarea lui, Iosif i-a dedicat slujirea şi iubirea. Pentru această slujire fidelă a lui Scriptura i-a acordat numele de "tată"”.

Ioan Paul al II-lea consideră paternitatea sfântului Iosif întocmai ca o slujire, de care slăbiciunea omenităţii lui Isus avea nevoie mai ales în perioada vieţii sale ascunse – „păzitor al Răscumpărătorului” şi „slujitor al mântuirii”. Ei bine, acest profil al sfântului este acelaşi care trebuie să califice şi să definească Biserica. În faţa actualei răspândite crize de „identitate”, care nu a scutit-o nici pe ea, tocmai „reconsiderarea participării soţului Mariei în această privinţă va permite Bisericii să regăsească încontinuu propria identitate” (nr. 1).

Dacă deja calificativul de păzitor este semnificativ pentru a desemna funcţia paternităţii umane, cu atât mai mult este semnificativ dacă acesta are ca termen nu un simplu om ci pe Răscumpărătorul. De fapt, figura şi rolul sfântului Iosif ar fi putut să fie exaltate cu titlul de „Tatăl Cuvântului” sau „Tată al lui Dumnezeu”, expresii prezente deja în liturgie, sau cu expresia mai familiară şi pe larg răspândită în imnul latin Salve, pater Salvatoris; salve, custos Redemptoris. Deci pentru ce să nu alegem în îmbinarea acestor două titluri pe cel de Pater Salvatoris, care ar fi fost mai elogiativ? Desigur pentru că „păzitor” se adapta mai bine la stilul documentului pontifical, care vrea să-l prezinte pe sfântul Iosif ca „slujitor al mântuirii”.

Şi atunci întrebarea este alta: de ce Ioan Paul al II-lea a voit să-l prezinte pe sfântul Iosif ca „slujitor al mântuirii”, deşi i-a exaltat şi i-a valorizat paternitatea? Răspunsul trebuie căutat în alegerea fundamentală a magisteriului său, care este tema răscumpărării. Deoarece răscumpărarea omenirii este demonstrarea iubirii lui Dumnezeu faţă de „chipul său” (Gen 1,27), asumat de însuşi Fiul său la întrupare, cu toţi trebuie să fie părtaşi de ea. Papa adresează exortaţia sa întregii Biserici, amintindu-i care este identitatea ei şi propunându-i un model concret, întocmai pe sfântul Iosif.

Afirmaţia lui Ioan Paul al II-lea, conform căreia trebuie „să crească în toţi devoţiunea faţă de Patronul Bisericii universale”, are ca finalitate creşterea „iubirii faţă de Răscumpărătorul, pe care el l-a slujit în mod exemplar”. Tocmai acest „l-a slujit” este profilul figurii sfântului Iosif, prezentat mereu în evanghelii ca executant atent şi fidel al poruncilor lui Dumnezeu transmise lui de un înger în vis. Sfântul Toma trasează acest profil cu două cuvinte: „slujitor şi păzitor”. Se înţelege aşadar de ce la invocaţia patronării Biserica trebuie să asocieze în mod coerent necesitatea de a-l imita pe patronul ei, „un exemplu care depăşeşte fiecare stare de viaţă şi se propune întregii comunităţi creştine, oricare ar fi condiţia şi îndatoririle fiecărui credincios în ea”.

 

(După L’Osservatore Romano, 19 martie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu