Motivaţia permanentă a bucuriei creştine

Să ne întoarcem încă o dată la încheierea Evangheliei lui Luca. Isus i-a dus pe ai săi la Betania, ni se spune. „ridicându-şi mâinile i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer” (24,50 şi urm.). Isus pleacă binecuvântând. Binecuvântând pleacă şi în binecuvântare El rămâne. Mâinile lui rămân întinse asupra acestei lumi. Mâinile lui Cristos care binecuvântează sunt ca un acoperiş care ne protejează. Dar sunt în acelaşi timp un gest de deschidere care rupe lumea pentru să pătrundă cerul în ea şi să poată deveni acolo o prezenţă. În gestul mâinilor care binecuvântează se exprimă raportul durabil al lui Isus cu discipolii săi, cu lumea. În plecarea lui El vine pentru a ne ridica mai presus de noi înşine şi a deschide lumea la Dumnezeu. În credinţă ştim că Isus, binecuvântând, ţine mâinile sale întinse peste noi. Aceasta este motivaţia permanentă a bucuriei creştine.

* * *

Mai mult decât o carte: este o mărturie emoţionantă, fascinantă şi eliberatoare

De Marc Ouellet

Deşi este aşa de densă, această carte se citeşte în întregime fără întreruperi. Parcurgându-i cele nouă capitole şi perspectivele finale, cititorul este transportat pe cărări stâncoase spre întâlnirea captivantă cu Isus, o figură familiară care se revelează şi mai apropiată în omenitatea sa decât în divinitatea sa. După ce s-a terminat citirea, s-ar voi să se continue dialogul, nu numai cu autorul ci cu Acela despre care el vorbeşte. Isus din Nazaret este mai mult decât o carte, este o mărturie emoţionantă, fascinantă, eliberatoare. Cât interes va trezi printre experţi şi printre credincioşi!

În afară de interesul unei cărţi despre Isus, este cartea papei care se prezintă în umilinţă la forul exegeţilor, pentru a se confrunta cu ei cu privire la metodele şi la rezultatele cercetărilor lor. Scopul Sfântului Părinte este acela de a merge împreună cu ei mai departe, în strictă rigoare ştiinţifică, desigur, dar şi în credinţa în Duhul Sfânt care înţelege profunzimile lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură. În acest for, schimburile rodnice predomină mult asupra accentelor critice, şi acest lucru contribuie la faptul de a face mai bine cunoscută şi recunoscută contribuţia esenţială a exegeţilor.

Oare nu trebuie scoasă mare speranţă din această apropiere între exegeza riguroasă a textelor biblice şi interpretarea teologică a Sfintei Scripturi? Eu nu pot decât să văd în această carte aurora unei noi ere a exegezei, o promiţătoare eră de exegeză teologică.

Papa dialoghează în primul rând cu exegeza germană, dar nu ignoră autori importanţi care aparţin zonelor lingvistice francofonă, anglofonă şi latină. Excelează în găsirea problemelor esenţiale şi a nodurilor decisive, constrângându-se să evite discuţiile despre detalii şi disputele de şcoală care ar prejudicia propunerea sa, care este aceea de „a-l găsi pe Isus cel real”, nu pe „Isus cel istoric” propriu al filonului dominant al exegezei critice, ci pe „Isus cel din Evanghelii” ascultat în comuniune cu discipolii lui Isus din orice timp, şi astfel „să ajungă şi la certitudinea figurii cu adevărat istorice a lui Isus”.

Această formulare a obiectivului său manifestă interesul metodologic al cărţii. Papa înfruntă în mod practic şi exemplar completarea teologică dorită de Exortaţia Apostolică Verbum Domini pentru dezvoltarea exegezei. Nimic nu stimulează mai mult decât exemplul dat şi decât rezultatele obţinute. Isus din Nazaret oferă o bază magnifică pentru un dialog rodnic nu numai între exegeţi, ci şi între păstori, teologi şi exegeţi! Înainte de a ilustra cu câteva exemple rezultatele acestei exegeze a lui Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, adaug încă o observaţie cu privire la metodă. Autorul se străduieşte să aplice în mare profunzime cele trei criterii de interpretare formulate la Conciliul al II-lea din Vatican de Constituţia despre Revelaţia Divină Dei Verbum: a ţine cont de unitatea Sfintei Scripturi, de ansamblul Tradiţiei Bisericii şi a respecta analogia credinţei. Ca bun pedagog care ne-a obişnuit cu omiliile sale mistagogice, demne de sfântul Leon cel Mare, Benedict al XVI-lea, pornind de la figura – centrală şi unică – a lui Isus, arată plinătatea de sens care provine din Sfânta Scriptură „interpretată în lumina aceluiaşi Duh prin care a fost scrisă” (Dei Verbum, 12).

Chiar dacă autorul se exclude să ofere o învăţătură oficială a Bisericii, este uşor de imaginat că autoritatea sa ştiinţifică şi preluarea în profunzime a anumitor probleme disputate vor fi de mare ajutor pentru a întări credinţa multora. În afară de asta, vor folosi pentru a face să înainteze dezbateri rămase îngropate în nisip din cauza prejudecăţilor raţionaliste şi pozitiviste care au denaturat prestigiul exegezei moderne şi contemporane. Între apariţia primului volum în aprilie 2007 şi aceea a celui de-al doilea în acest Post Mare 2011, un mare număr de evenimente fericite dar şi de experienţe neplăcute a marcat viaţa Bisericii şi a lumii. Se pune întrebarea cum de a reuşit Papa să scrie această operă foarte personală şi foarte angajantă, a cărei actualitate a temei şi curaj al proiectului sar în ochii oricui s-ar interesa de creştinism. Ca teolog şi ca păstor, am senzaţia că trăiesc un moment istoric de mare însemnătate teologică şi pastorală. Este ca şi cum în mijlocul valurilor care agită barca Bisericii, Petru ar fi prins încă o dată mâna Domnului care ne vine în întâmpinare pe apă, pentru a ne salva (cf. Mt 14,22-33).

Spuse fiind ceea ce priveşte caracterul istoric, teologic şi pastoral al evenimentului, să venim la conţinutul cărţii pe care aş vrea să-l rezum doar în linii mari în jurul câtorva probleme cruciale. Înainte de toate problema fundamentului istoric al creştinismului care străbate cele două volume ale operei; apoi problema mesianismului lui Isus, urmată de aceea a ispăşirii păcatelor din partea Răscumpărătorului, care constituie o problemă pentru mulţi teologi; în acelaşi mod problema preoţiei lui Cristos în raport cu Regalitatea sa şi cu Sacrificiul său care îmbracă atâta importanţă pentru concepţia catolică despre preoţie şi despre Sfânta Euharistie; în sfârşit problema învierii lui Isus, raportul ei cu corporeitatea şi legătura ei cu întemeierea Bisericii.

Nu trebuie spus că lista nu este exhaustivă şi mulţi vor găsi alte probleme mai interesante, de exemplu comentariul discursului escatologic al lui Isus sau şi al rugăciunii sacerdotale din In 17. Eu identific problemele expuse aici ca noduri care trebuie desfăcute în exegeză precum şi în teologie, cu scopul de a conduce din nou credinţa credincioşilor la Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu, înţeles în toată forţa sa şi coerenţa sa, în pofida condiţionărilor teologice şi culturale care uneori împiedică accesul la sensul profund al Scripturii.

Problema fundamentului istoric al creştinismului în angajează pe Joseph Ratzinger încă din anii formării sale şi ai primei predări ca profesor, aşa cum apare din volumul său Introducere la creştinism (Einführung in das Christentum), publicat în urmă cu peste patruzeci de ani, şi care a avut în acea vreme un impact însemnat asupra auditorilor şi cititorilor. Din moment ce creştinismul este religia Cuvântului întrupat în istorie, pentru Biserică este indispensabil să rămână la faptele şi la evenimentele reale, tocmai pentru că ele conţin „mistere” pe care teologia trebuie să le aprofundeze folosind chei de interpretare care aparţin domeniului credinţei.

În acest al doilea volum care tratează despre evenimentele centrale ale pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, autorul mărturiseşte că misiunea este deosebit de delicată. Exegeza sa interpretează faptele reale în manieră analogă cu tratatul despre „misterele vieţii lui Isus” al sfântului Toma de Aquino, „condus de hermeneutica credinţei, dar ţinând cont în acelaşi timp şi în mod responsabil de raţiunea istorică, în mod necesar conţinută în această credinţă însăşi” (9).

Sub această lumină, se înţelege interesul Papei faţă de exegeza istorico-critică pe care el o cunoaşte bine şi din care scoate ceea ce este mai bun pentru a aprofunda evenimentele de la Ultima Cină, semnificaţia rugăciunii din Ghetsemani, cronologia pătimirii şi îndeosebi urmele istorice ale învierii.

Nu ezită să scoată în evidenţă în trecere lipsa de deschidere a unei exegeze exercitată în mod prea exclusiv după „raţiune”, însă principala sa intenţie rămâne aceea de a face lumină în mod teologic asupra faptelor din Noul Testament cu ajutorul Vechiului Testament şi viceversa, în mod analog dar mai riguros faţă de interpretarea tipologică a Părinţilor Bisericii. Legătura creştinismului cu ebraismul apare întărită de această exegeză care se înrădăcinează în istoria lui Israel preluată în orientarea sa spre Cristos. Iată aşadar, de exemplu, că rugăciunea sacerdotală a lui Isus, care pare prin excelenţă o meditaţie teologică, capătă în el o dimensiune complet nouă graţie interpretării sale luminată de tradiţia ebraică a lui Yom Kippur.

Un al doilea nod se referă la mesianismul lui Isus. Anumiţi exegeţi moderni au făcut din Isus un revoluţionar, un maestru de morală, un profet escatologic, un rabbi idealist, un nebun al lui Dumnezeu, un mesia într-un fel după imaginea interpretului său influenţat de ideologiile dominante.

Expunerea lui Benedict al XVI-lea cu privire la acest punct este răspândită şi bine înrădăcinată în tradiţia ebraică. El se inserează în continuitatea acestei tradiţii care uneşte religiosul şi politicul, dar subliniind la ce punct Isus realizează ruptura între cele două domenii. Isus declară în faţa Sinedriului că este Mesia, dar nu fără a clarifica natura exclusiv religioasă a propriului mesianism. Pe de altă parte, pentru acest motiv este condamnat ca unul care spune blasfemii, deoarece s-a identificat cu „Fiul omului care vine pe norii cerului”. Papa expune cu putere şi claritate dimensiunile regală şi sacerdotală ale acestui mesianism, al cărui sens este acela de a instaura cultul nou, adoraţia în Duh şi în Adevăr, care implică întreaga existenţă, personală şi comunitară, ca o ofrandă de iubire pentru glorificarea lui Dumnezeu în trup. Un al treilea nod care trebuie desfăcut se referă la sensul răscumpărării şi la locul care trebuie sau nu să-l ocupe în ea ispăşirea păcatelor. Papa înfruntă obiecţiile moderne aduse acestei învăţături tradiţionale. Un Dumnezeu care cere o ispăşire infinită nu este oare un Dumnezeu crud a cărui imagine este incompatibilă cu concepţia noastră despre un Dumnezeu milostiv? Cum se conciliază mentalităţile noastre moderne sensibile faţă de autonomia persoanelor cu ideea unei ispăşiri vicarie din partea lui Cristos? Aceste noduri sunt deosebit de greu de desfăcut.

Autorul reia aceste întrebări de mai multe ori, la diferite nivele, şi arată că milostivirea şi dreptatea merg în acelaşi pas în cadrul Alianţei voită de Dumnezeu. Un Dumnezeu care ar ierta totul fără a se preocupa de răspunsul pe care trebuie să-l dea creatura sa ar fi luat în serios Alianţa şi mai ales răul oribil care înveninează istoria lumii? „Dumnezeu însuşi "bea potirul" a tot ceea ce este teribil şi astfel restabileşte dreptul prin măreţia iubirii sale care, prin suferinţă, transformă întunericul” (258-259).

Aceste probleme sunt puse şi rezolvate într-un sens care invită la reflecţie şi în primul rând la convertire. De fapt nu se poate vedea clar în aceste probleme din urmă rămânând neutri sau la distanţă. Trebuie investite în ele propria libertate pentru a descoperi sensul profund al Alianţei care pe bună dreptate angajează libertatea oricărei persoane. Concluzia Sfântului Părinte este peremptorie: „Misterul ispăşirii nu trebuie să fie sacrificat niciunui raţionalism infatuat” (267).

Un al patrulea nod se referă la Preoţia lui Cristos. Conform categoriilor ecleziale din ziua de astăzi, Isus era un laic investit cu o vocaţie profetică. Nu aparţinea aristocraţiei sacerdotale de la Templu şi trăia la marginea acestei instituţii fundamentale a poporului lui Israel. Acest fapt i-a indus pe mulţi interpreţi să considere figura lui Isus ca total străină şi fără nici un raport cu preoţia. Benedict al XVI-lea corectează această interpretare sprijinindu-se trainic pe Scrisoarea către Evrei care vorbeşte pe larg despre Preoţia lui Cristos, şi a cărei doctrină se armonizează bine cu teologia sfântului Ioan şi a sfântului Paul. Papa răspunde pe larg la obiecţiile istorice şi critice arătând coerenţa preoţiei noi a lui Isus cu noul cult pe care el a venit să-l stabilească pe pământ ascultând de voinţa Tatălui. Comentariul rugăciunii sacerdotale a lui Isus este de o mare profunzime şi îl conduce pe cititor la păşuni pe care nu şi le-a imaginat.

Instituirea Euharistiei apare în acest context de o frumuseţe luminoasă care se repercutează asupra vieţii Bisericii ca fundament al ei şi izvorul ei peren de pace şi de bucurie. Autorul se ţine strâns de cele mai aprofundate analize istorice, dar descâlceşte el însuşi aporii aşa cum numai o exegeză teologică poate s-o facă. Se ajunge la sfârşitul capitolului despre Ultima Cină nu fără emoţie şi rămânând admiraţi. Un ultim nod luat în considerare de mine se referă în sfârşit la înviere, la dimensiunea ei istorică şi escatologică, la raportul ei cu corporeitatea şi cu Biserica. Sfântul Părinte începe fără ocolişuri: „Credinţa creştină stă sau cade cu adevărul mărturiei conform căreia Cristos a înviat din morţi” (269).

Papa se ridică împotriva elucubraţiilor exegetice care declară compatibile vestirea învierii lui Cristos şi rămânerea trupului său mort în mormânt. El exclude aceste teorii absurde afirmând că mormântul gol, chiar dacă nu este o dovadă a învierii, al cărei martor direct n-a fost nimeni, rămâne un semn, un fundament, o urmă lăsată în istorie de un eveniment transcendent. „Numai un eveniment real de o calitate radical nouă era în măsură să facă posibilă vestirea apostolică, care nu este explicabilă cu speculaţii sau experienţe interioare, mistice” (305).

Conform lui, învierea lui Cristos introduce un fel de „mutaţie decisivă”, un „salt de calitate” care inaugurează „o nouă posibilitate de a fi om”. Experienţa paradoxală a apariţiilor revelează că în această nouă dimensiune a fiinţei „el nu este legat de legile corporeităţii, de legile spaţiului şi timpului”. Isus trăieşte în plinătate, într-un nou raport cu corporeitatea reală, dar este liber faţă de legăturile corporale pe care noi le cunoaştem.

Importanţa istorică a învierii se manifestă în mărturia primelor comunităţi creştine care au dat viaţă tradiţiei duminicii ca semn identificator de apartenenţă la Domnul. „Pentru mine – spune Sfântul Părinte – celebrarea Zilei Domnului, care încă de la început distinge comunitatea creştină, este una din cele mai puternice dovezi a faptului că în ziua aceea s-a întâmplat un lucru extraordinar, descoperirea mormântului gol şi întâlnirea cu Domnul înviat” (288).

În capitolul despre Ultima Cină, Papa afirma: „Cu Euharistia, Biserica însăşi a fost instituită”. Aici adaugă o observaţie de mare importanţă teologică şi pastorală: „Relatarea învierii devine prin ea însăşi ecleziologică: întâlnirea cu Domnul înviat este misiune şi dă Bisericii care se naşte forma ei” (289). De fiecare dată când noi participăm la Euharistia duminicală mergem la întâlnirea cu Cel Înviat care se întoarce spre noi, în speranţa ca noi să dăm astfel mărturie că El este viu şi că El ne face să trăim. Nu este în toate acestea din ce să refondăm sensul liturghiei duminicale şi al misiunii? După ce am citat aceste noduri fără ca să-mi fie posibil să mă extind în mod adecvat asupra soluţiei lor, mă simt obligat să închei această prezentare sumară făcând un pic mai mult spaţiu semnificaţiei acestei mari opere despre Isus din Nazaret.

Este clar că prin această operă succesorul lui Petru se dedică slujirii sale specifice care este de a-i întări pe fraţii săi în credinţă. Ceea ce uimeşte aici cel mai mult este modul cu care face el asta, în dialog cu experţii în domeniul exegetic, şi în vederea alimentării şi întăririi relaţiei personale a discipolilor cu Învăţătorul şi Prietenul lor, astăzi.

O astfel de exegeză, teologică în ce priveşte metoda, dar care include dimensiunea istorică, se leagă efectiv cu modul de a interpreta al Părinţilor Bisericii, totuşi fără ca interpretarea să se îndepărteze de sensul literal şi de istoria concretă pentru a evada în alegorii artificiale.

Graţie exemplului pe care îl dă şi rezultatelor pe care le obţine, această carte va exercita o mediere între exegeza contemporană şi exegeza patristică, pe de o parte, precum şi în dialogul necesar dintre exegeţi, teologi şi păstori, pe de altă parte. În această operă văd o mare invitaţie la dialogul cu privire la ceea ce este esenţial din creştinism, într-o lume aflată în căutarea de puncte de referinţă, în care diferitele tradiţii religioase cu greu transmit noilor generaţii moştenirea înţelepciunii religioase a umanităţii.

Aşadar dialog în interiorul Bisericii, dialog cu celelalte confesiuni creştine, dialog cu evreii a căror implicare istorică drept popor în condamnarea la moarte a lui Isus este exclusă o dată. În sfârşit dialog cu alte tradiţii religioase cu privire la sensul lui Dumnezeu şi al omului care emană din figura lui Isus, aşa de propice pentru pacea şi pentru unitatea neamului omenesc.

La sfârşitul unei prime lecturi, având gustat mai mult Adevărul despre care cu umilinţă şi pasiune este martor autorul, simt nevoia de a promova această întâlnire cu Isus din Nazaret atât invitând pe alţii să-l citească cât şi reluându-i citirea încă o dată ca meditaţie în timpul liturgic al Postului Mare şi al Paştelui. Cred că Biserica trebuie să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru această carte istorică, pentru această operă la cumpăna dintre două epoci, care inaugurează o nouă eră a exegezei teologice. Această carte va avea un efect eliberator pentru a stimula iubirea Sfintei Scripturi, pentru a încuraja lectio divina şi pentru a-i ajuta pe preoţi să predice Cuvântul lui Dumnezeu.

La sfârşitul acestui zbor rapid deasupra unei opere care îl apropie pe cititor de adevăratul chip al lui Dumnezeu în Isus Cristos, nu-mi rămâne decât să spun: Mulţumim, Sfinte Părinte! Permiteţi-mi totuşi să adaug încă un ultim cuvânt, o întrebare, pentru că o asemenea slujire adusă Bisericii şi lumii în circumstanţele care se cunosc şi cu condiţionările care se pot intui, merită mai mult de un cuvânt sau de un gest de recunoştinţă. Sfântul Părinte ţine mâna lui Isus pe valurile înfuriate şi ne întinde  cealaltă mână pentru ca noi împreună să nu fim decât una cu El. Cine va apuca această mână întinsă care ne transmite cuvintele Vieţii veşnice?

(După L’Osservatore Romano, 11 martie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu