Publicăm în continuare un articol de pr. Enrico Finotti – paroh de „S. Maria del Carmine” din Rovereto (TN) – apărut în revista Liturgia 'culmen et fons' (decembrie 2010).

* * *

Altarul este împodobit în mod obişnuit cu trei semne principale în raport cu cele trei aspecte dogmatice ale Euharistiei: - crucea, „pe altar sau lângă el” (IGMR, 308), care aminteşte Sacrificiul pascal al lui Cristos care se celebrează pe altar în mod sacramental; - „faţa de altar de culoare albă” (IGMR 304), care aminteşte de Sfânta Cină, formă rituală pentru celebrarea Euharistiei; - „sfeşnicele… ca expresie a veneraţiei sau a celebrării festive” (IGMR, 307), dar şi referinţă la Prezenţa reală a Domnului înviat şi a acţiunii Duhului său Sfânt.

Faţa de altar, crucea şi lumânările

Este ceva obişnuit a considera că ornamentele altarului sunt întâmplătoare sau oricum de puţină importanţă şi, prin urmare, sunt aşezate în mod impropriu sau eliminate. În realitate, şi ornamentul liturgic al altarului revelează aspecte esenţiale ale Misterului şi face vizibil în simbol dimensiunile interioare ale Jertfei şi Ospăţului, care se săvârşesc pe altar. Trebuie să clarifică imediat că prin ornamentul liturgic al altarului nu se înţelege materia Jertfei divine, adică ofrandele (pâinea, vinul şi apa), ci acele obiecte care constituie aproape 'însemnele' altarului însuşi şi îl configurează ca 'icoană' a lui Cristos Marele Preot, care săvârşeşte acţiunea liturgică. Şi iată că faţa de altar, crucea şi cel puţin două lumânări proclamă cele trei părţi indisolubile ale evenimentului euharistic: Prezenţa reală, Jertfa şi Ospăţul. A întinde pe altar o faţă de altar de culoare albă înseamnă a afirma că pe el se săvârşeşte Ospăţul sacramental conform cuvintelor Domnului: „Luaţi şi mâncaţi… luaţi şi beţi toţi”; a aşeza la marginile altarului două lumânări sau două grupuri de lumânări înseamnă a aminti de Prezenţa reală, care se realizează în cuvintele lui Cristos, om-Dumnezeu: „Acesta este Trupul meu… Acesta este Sângele meu”; a pune pe altar crucea înseamnă a recunoaşte că acolo se actualizează unica Jertfă a lui Cristos, conform cuvintelor înseşi ale Răscumpărătorului: „Trupul care se jertfeşte… Sângele care se varsă spre iertarea păcatelor”. Aşadar, ornamentele liturgice fac vizibil întregul mister în cele trei aspecte teologice esenţiale şi indivizibile: Prezenţă, Jertfă, Ospăţ. Pot fi existe alte elemente decorative, însă acestea sunt secundare faţă de cele trei principale, care, în schimb, exprimă conţinuturile intrinsece cuvintelor instituitoare ale Euharistiei. Pregătirea altarului cu faţa de altar, crucea şi lumânările înseamnă a descrie cu semne vizibile aspectele invizibile ale evenimentului jertfelnic şi de ospăţ, pe care însuşi Domnul îl realizează, făcându-se prezent în mod 'adevărat, real şi substanţial'.

Crucea altarului

Rânduiala Generală a Liturghierului Roman (IGMR) afirmă: „Pe altar sau lângă el să se aşeze crucea, cu imaginea lui Cristos răstignit, care să fie foarte vizibilă pentru poporul întrunit la adunarea liturgică” (IGMR, 308). Regula clasică a crucii, care se află deasupra altarului, rămâne mereu valabilă ca primă modalitate pe care novus ordo a prevăzut-o mereu. Totuşi, în lumina realizărilor postconciliare concrete, permisiunea ca să poată fi situată crucea şi lângă altar, a dus în multe cazuri la soluţii îndoielnice în privinţa eficacităţii simbolice. De fapt, crucea s-a îndepărtat aşa de mult de altar încât nu mai apare legat cu el, ci, devenită autonomă, a format un propriu spaţiu independent.

De fapt, o cruce departe de altar nu mai interpretează identitatea sa de cruce de altar şi în relaţie intimă cu el. Aşezarea clasică a crucii în centru şi a lumânărilor la margini pe altar este desigur aceea care asigură mai bine natura lor de însemne proprii ale altarului, deoarece formează un tot cu el. Această formă este desigur ţinta cea mai bună la care ar trebui să se ajungă, chiar şi conform indicaţiilor Sfântului Părinte. Totuşi nu se reuşeşte imediat aşezarea cu gust pe altarul îndreptat către popor, în centrul mesei, a crucii, dar, cu inteligenţă, echilibru şi simţ estetic este posibil şi de dorit. E vorba de a evita pe de o parte crearea unei bariere aşa de mari încât să ia orice vizibilitate a preotului care săvârşeşte actele Jertfei divine şi pe de altă parte să nu se depăşească în dimensiuni aşa de mari, cum ar fi verticalitatea crucii şi a lumânărilor, încât să lezeze proporţiile şi sensul estetic în raport cu masa uneori mică a altarului ad populo. Acest lucru este amintit în mod corespunzător de Liturghier care afirmă: „… având în vedere atât structura altarului cât şi a prezbiterului, în aşa fel încât să formeze o unitate armonioasă şi să nu-i împiedice pe credincioşi de a vedea cu uşurinţă ceea ce se săvârşeşte sau se aşază pe altar” (IGMR, 307). Anumite cruci procesionale preţioase, aşezate într-un suport, ar putea foarte bine să stea în centrul altarului şi să constituie acea centralitate al lui Kyrios, care atrage atât preotul cât şi întreaga adunare şi să constituie cu adevărat inima scânteietoare şi însemnul glorios al altarului.

Este necesar de notat şi faptul că, deşi aproape de altar, dar lateral, crucea nu afirmă cu claritatea corespunzătoare acea centralitate optică ce ar fi cerută pentru preot şi pentru întreaga adunare, aşa cum bine se exprimă Liturghierul „foarte vizibilă pentru poporul întrunit” (IGMR, 308). O cruce în afara altarului bipolarizează atenţia, crucea în centrul altarului creează un unic pol de atracţie: altarul, al cărui titulus este crucea.

Şi faptul de a pune drept cruce de altar crucea procesională, care ajunge la altar împreună cu procesiunea de la început şi îl părăseşte din nou la procesiunea de la sfârşit – obicei care de altfel nu este străin în istoria liturgică – nu îndeplineşte exigenţa că altarul trebuie să rămână mereu, chiar şi în afara celebrării, îmbrăcat cu demnitatea tuturor însemnelor sale: „Se cuvine ca această cruce, care are drept scop să le aducă aminte creştinilor de Pătimirea aducătoare de mântuire a Domnului, să rămână lângă altar şi în afara celebrărilor liturgice” (IGMR, 308). Deci Liturghierul oferă libertăţi legitime de alegere, totuşi trebuie conştientizate diferitele problematici care pot să apară din această libertate.

Sfeşnicele de la altar

„Sfeşnicele, care pentru fiecare din slujbele liturgice se cer ca expresie a veneraţiei şi a celebrării festive, să se aşeze pe altar sau în jurul lui având în vedere atât structura altarului cât şi a prezbiterului, în aşa fel încât să formeze o unitate armonioasă şi să nu-i împiedice pe credincioşi de a vedea cu uşurinţă ceea ce se săvârşeşte sau se aşază pe altar” (IGMR, 307).

După cum se poate vedea, rămâne mereu valabilă norma de a situa sfeşnicele pe altar, ba chiar este propusă ca primă formă. Deci este eronat a afirma că niciodată nu trebuie să stea sfeşnicele pe masa altarului, ci întotdeauna şi numai lângă el. Recentul obicei din Capela papală nu face decât să reia ceea ce a fost mereu admis şi încă este conform cu Liturghierul actual.

Însă, în multe părţi s-a pierdut de acum criteriul simbolic în aşezarea sfeşnicelor de la altar. Pe de o parte este cazul sfeşnicelor grupate împreună într-o zonă oarecare din prezbiter, fără nici o relaţie cu altarul; pe de altă parte, se adună lumânările pe un colţ al mesei şi pe celălalt se pun florile.

În primul caz se face din sfeşnice un pol de sine stătător, fără nici un raport cu altarul. Din asta efectul unei zone a prezbiterului invadată de o multitudine de elemente (altarul, amvonul, scaunul, crucea, lumânările, tabernacolul, etc.) dislocate peste tot, fără a mai avea relaţia lor reciprocă. În realitate, şi sfeşnicele, ca şi crucea, nu pot să constituie un pol aparte, ci trebuie să fie legate în mod structural cu altarul la care aparţin.

În al doilea caz, foarte răspândit, se compromite sensul sacru al altarului, uniformizându-l cu o masă familiară obişnuită. E adevărat, altarul este şi masă, dar este Masa Domnului, pe care este depus Trupul său şi Sângele său şi de pe care se înalţă Jertfa sa răscumpărătoare. Pentru aceasta, ornamentarea liturgică trebuie să reveleze misterul invizibil şi să conducă la el sufletul credincioşilor. Deci lumânările de la altar nu sunt pur şi simplu ca acelea care îmbucură o cină de gală, ci trebuie să poată proclama prezenţa vie a lui Cristos şi a Duhului său şi să mişte inimile celor prezenţi spre veneraţie. Pentru a reuşi în această intenţie sacră este necesar să se adopte o regulă foarte precisă, diferită de uzul profan. A aşeza cele două sfeşnice (sau lumânări) sau cele două grupuri de lumânări pe cele două laturi ale mesei prezintă o identitate exclusivă şi tipică a altarului, subliniază centralitatea crucii, dacă aceasta este aşezată în mijloc, şi poporul creştin, imediat, percepe originalitatea acestei aşezări în continuitatea tradiţiei liturgice.

Ar fi interesant şi ca în sfeşnice, aşezate simetric la cele două extremităţi ale mesei, sau oricum împărţite de crucea care este în mijloc, să se evidenţieze simbolul celor două naturi ale Cuvântului întrupat, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Apoi crucea, ca lemn al pătimirii şi al gloriei, ar împlini simbolul cu referinţa la misterul pascal al morţii şi învierii. Astfel altarul îl reprezintă 'iconic' pe Cristos în cele două aspecte fundamentale ale Misterului său: Întruparea şi Răscumpărarea. În felul acesta Prezenţa reală şi Actul jertfelnic ar avea o exprimare simbolică minunată. În această lumină ar putea fi interesantă 'inaugurarea' altarului în noaptea de Crăciun, când s-ar aprinde lumânările în eventuala veghe luminoasă, care pregăteşte Missa in nocte.

Cele şapte sfeşnice de aur

Trebuie spus un cuvânt despre obiceiul antic al celor şapte sfeşnice la celebrarea staţională a episcopului. Norma, chiar dacă este facultativă, este încă prevăzută atât de Liturghierul Roman (IGMR, 117), cât şi de Ceremonialul episcopilor (CE, 125, 128). Cele şapte sfeşnice sunt aşezate pe altar şi chiar duse în procesiunea de la început şi de la sfârşit. Este interesant simbolismul lor inspirat din Apocalips 1,12-13.16.20: „… am văzut şapte candelabre de aur, iar în mijlocul candelabrelor pe cineva ca un fiu al omului... El ţinea în mâna lui dreaptă şapte stele… Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna mea dreaptă şi a celor şapte candelabre este: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar cele şapte candelabre sunt cele şapte Biserici”.

Viziunea din Apocalips este făcută plastică în Crucea aşezată în centrul altarului înconjurată de cele şapte sfeşnice. Această viziune face referinţă la exercitarea preoţiei cereşti a lui Kyrios, care se realizează şi în jertfa sacramentală care se săvârşeşte pe altarul pământesc. Se evidenţiază în felul acesta dimensiunea glorioasă a preoţiei şi a jertfei euharistice, care se realizează sub vălul sacramentului: Kyrios, înviat şi glorificat, prezidează, în trecerea timpului, prin slujirea Episcopului, jertfa unică şi veşnică, ce este oferită veşnic pe altarul din cer. Apoi referinţa la cele şapte Biserici afirmă plinătatea liturgiei pontificale, în care se realizează cu gradul sacramental maxim, local, misterul Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică (SC, 41). Simbolul este ulterior specificat în Apocalips 4,5: „… şapte făclii de foc ardeau în faţa tronului: acestea sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu” (cf. Zah 4,10). Folosirea celor şapte sfeşnice afirmă şi plinătatea revărsării Duhului Sfânt, acolo unde Episcopul prezidează cu solemnitate celebrarea Jertfei divine. Este clar că ansamblul acestor simboluri se potriveşte cel mai mult la celebrarea papală, termen de comuniune universală a tuturor Bisericilor şi prezenţă maximă a Duhului care pluteşte deasupra Bisericii.

Altarul despuiat

Nu numai în practica unor biserici moderne, ci şi în teoria unor actuale linii de gândire se admite şi se propune ideea şi realizarea unui altar, care în afara celebrării ar trebui să rămână mereu dezvelit. În ambiente artistice şi estetice se contemplă în acesta o maiestate nobilă şi într-o viziune rafinată, dar elitară, se consideră că în acest fel se potenţează sacralitatea lui. Din punct de vedere istoric această practică a fost prezentă şi nu se poate să nu se recunoască şi fascinaţia altarului dezvelit.

Totuşi, în celebrarea liturgiei trebuie să se respecte acea formă pe care Biserica o recunoaşte potrivită pentru timpul nostru şi ar fi un arheologism necuvenit să se recurgă la forme istorice interesante, dar nereceptate de disciplina actuală a Bisericii. Liturgia are o istorie şi în fluxul acestei istorii trebuie să ne inserăm rămânând însă fideli faţă de prezent şi acţionând în sintonie cu celebrarea vie a Bisericii de astăzi.

Actualmente Biserica nu consideră altarul mereu dezvelit, ci îl consideră, în schimb, mereu 'îmbrăcat' cu însemnele sale fundamentale: faţă de altar, cruce şi sfeşnice. Numai în Vinerea şi în Sâmbăta Sfântă liturgia romană stabileşte ca altarul să fie complet dezvelit (fără faţă de altar, sfeşnice, cruce, etc.), ca 'icoană' a pătimirii Domnului şi lipsă, în aceste zile austere, a celebrării Jertfei divine. De fapt, Cristos prezidează mereu Biserica sa şi altarul este semn al Lui şi este loc de veneraţie şi în afara ritului, când este goală biserica. Ba chiar o împodobire mai bogată a altarului (lumânări, flori, draperii în faţa altarului, etc.) subliniază sărbătoarea Bisericii în solemnităţile liturgice, în timp ce lipsa florilor exprimă austeritatea tipică a timpului de pocăinţă şi o anumită sobrietate însoţeşte timpul de peste an. Cu un altar permanent dezvelit nu se vede cum să se exprime dezolarea din Vinerea Sfântă, nici cum să se creeze climatul diferit de solemnitate în scurgerea Anului liturgic, nici cum să se asigure ca şi în afara celebrării să fie un loc de veneraţie şi de rugăciune pentru credincioşii simpli, care cu dificultate au percepţia elitară a unui artist sau a unui teolog. Este intuitiv a înţelege că un altar bine împodobit, cu o faţă de altar frumoasă şi centralitatea unei cruci într-adevăr frumoase şi expresive atrage rugăciunea mai mult decât un splendid altar de marmură, dar rece şi gol, care ar putea să nu vorbească în mod uşir 'săracilor' din poporul lui Dumnezeu. Dacă vrem să educăm din nou pe credincioşi ca să recunoască în altar, chiar şi în afara celebrării, semnul lui Cristos, Kyrios, şi să se prosterne în faţa lui, aşa cum făceau cei din vechime, trebuie evitate forme excesiv de ermetice şi găsit acel echilibru de frumuseţe, tradiţie şi căldură spirituală care este natural pentru cel mai bun geniu liturgic şi pastoral din secolele creştine. Nobleţea altarului care străluceşte prin artă minunată înalţă credinţa, purifică toate conţinuturile dogmei şi trezeşte simţul adevărului şi gustul frumosului în intelectuali şi în cei 'simpli', care la altarul lui Dumnezeu devin cu toţii copii. Pentru aceasta, căldura rugăciunii, care se naşte din inimă, nu poate abandona altarul şi nu-i poate împinge pe credincioşi în locuri laterale şi forme alternative, legitime, dar care sunt mereu râuleţe care au unicul lor izvor în Prezenţa şi în Jertfa ca se împlineşte pe altar.

Să ne întrebăm: Privind la altarul mare din bisericile noastre, putem exclama în mod spontan: La altarul tău, Doamne, inima mea găseşte pacea?

În această reflecţia am voit să propunem o necesară verificare cu privire la ornamentele altarului pentru a nu continua să fim dominaţi de prejudecăţi gratuite, asumate în mod necritic din obiceiuri de acum răspândite, dar incorecte şi abuzive. Este necesar să reluăm cu inteligenţă şi bun gust aspecte importante, abandonate cu prea mare uşurinţă şi care asigură, în continuitatea tradiţiei, bogăţia profundă a simbolurilor liturgice. E vorba de a face nouă claritate, în tumultul uneori grăbit şi superficial, în care ne poate conduce o practică liturgică fără teologie şi fără rădăcini. În felul acesta reforma liturgică este potenţată, recuperând densitatea simbolică a liturgiei din totdeauna în vederea unei sinteze superioare şi mai bogate.

(După Zenit, 26 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu