Vorbeşte autorul lucrării „Cum a fost că am devenit c.c.p. (catolic, credincios şi practicant)”

De Antonio Gaspari

Deşi în faţa unei ofensive mediatice şi culturale a ateilor şi agnosticilor, lumea modernă înregistrează o mare cantitate de convertiri la religia catolică.

Între acestea din urmă uimeşte descoperirea istoriei lui Rino Cammilleri, ziarist şi scriitor de succes, care este cunoscut ca un apologet al catolicismului.

Într-o carte recent publicată de Lindau, cu titlul „Cum a fost că am devenit c.c.p. (catolic, credincios şi practicant)”, Cammilleri povesteşte convertirea sa la catolicismul roman.

Nu că înainte ar fi fost protestant sau jainist, nu, cunoscutul scriitor povesteşte că „ca aproape toţi ateii şi agnosticii din Italia de astăzi am fost botezat în ritul Sfintei Biserici Romane însă după aceea, aşa cum se întâmplă des, am rătăcit calea. Din ignoranţă. Din lipsă de grijă. Pentru că, e adevărat, botezul te face să devii creştin, dar pentru a fi creştin este nevoie, întocmai, de o convertire”.

Agenţia Zenit l-a intervievat.

Dumneavoastră, indicat drept „Katolicul”, un convertit? Povestiţi-ne istoria dumneavoastră. Cum s-a întâmplat?

Cammilleri: N-aş vrea să irosesc plăcerea lecturii. Aşadar, pe scurt. Frecventam ştiinţe politice la Pisa în anii Şaizeci şi am fost contagiat. Însă, înainte de alţii, am dus la capăt revoluţia mea personală. Şi la capăt este nihilismul. Adică, sinuciderea. Datorez totul convertirii mele, rod pe jumătate al raţionamentului şi pe jumătate (ca toate convertirile) al harului. Gândiţi-vă că am părăsit şi studiile pentru a fi compozitor la Milano… Am ajuns la capăt, prin urmare. Însă Dumnezeu m-a „asumat” chiar atunci când eram nehotărât dacă să o termin sau să amân. În carte sunt şi fotografii de epocă. Pe copertă sunt eu, copil, împreună cu Cassius Clay la Olimpiada de la Roma din anul 1960. Istoria convertirii mele, aşa cum va vedea cel care va citi cartea, este şi o secţiune din „marea istorie” recentă. Şi a unei generaţii dezamăgite.

Sfântul Petru a trădat, sfântul Paul ţinea hainele celor care l-au ucis cu pietre pe sfântul Ştefan, sfântul Camil de Lellis a susţinut înainte de a se converti că nu exista păcat pe care să nu-l fi comis, dar atunci creştinismul este o istorie de convertire continuă. Care este punctul dumneavoastră de vedere în această privinţă?

Cammilleri: Toţi suntem botezaţi, deci creştini cu numele. Însă pentru a deveni creştini de fapt este nevoie, întocmai, de o convertire. Cuvântul înseamnă exact „inversarea la U” şi a descoperi că Evanghelia nu este altceva decât manualul întreţinerii noastre perfecte. Dacă nu se aplică manualul (deci dacă nu se crede în Constructor) se zădărniceşte viaţa. Să ne înţelegem: convertirea nu elimină crucea, dimpotrivă (vezi nenorocirile sfântului Paul începând din ziua căderii de pe cal). Însă te face să descoperi care este sensul vieţii. Mă refer la cel corect. Aceasta este mărgăritarul preţios pentru care căutătorul din evanghelie înţelege că merită să vândă totul pentru a-l avea.

Deci catolicismul roman nu este religia pe care mulţi o indică drept moralistă? Este ştire de ieri că probabil va fi beatificat Jacques Fesch, o persoană condamnată pentru asasinat. Ne puteţi ajuta să înţelegem?

Cammilleri: E suficient să ne gândim la tâlharul cel bun, beatificat de Cristos personal. Întreaga lui viaţă este cu totul altceva decât exemplară, nici finalul nu este mai bun. Spunea un alt convertit, Oscar Wilde, că Biserica catolică este pentru sfinţi şi păcătoşi; pentru persoanele bune este bună şi Biserica anglicană… Pe Dumnezeu îl interesează cel care încearcă, nu cel care reuşeşte. Voi merge la comparaţia: şi în iubirea umană pasiunea este preferabilă în locul rutinei plictisitoare.

În ce mod o carte despre istoria convertirii dumneavoastră ar putea să fie utilă pentru a înţelege măreţia învăţăturilor lui Isus Cristos?

Cammilleri: Convertirile nu sunt niciodată egale, pentru că Dumnezeu – s-a spus – ştie să numere numai până la unu. Aşadar, relatarea unei convertiri nu este cine ştie ce exemplară. Dar are utilitatea neîndoielnică drept „testimonial”, aşa cum ştiu bine publicităţile. Cine citeşte relatările convertiţilor descoperă că şi astăzi creştinismul este îmbrăţişat integral, ajungând să se facă din el unicul motiv de viaţă, de oameni (să-mi fie iertată lipsa de modestie) care nu sunt banali. În cazul meu (care este cel pe care-l cunosc mai bine), de unul care a introjectat miturile din '68 ajungând aproape să anticipeze timpurile. Fiecare epocă furnizează mituri tinerilor. Însă miturile ucid. A urma idolii propuşi de propriul timp duce la sinucidere. Sau la o viaţă greşită pentru că este în afara cătării. Spunea sfântul Augustin (alt convertit) că suntem făcuţi pentru Fericire. Adică pentru Dumnezeu. Şi inima noastră este neliniştită până când nu ajunge la El. Convertitul este cel care a înţeles acest lucru.

Trăim timpuri în care sunt mulţi cei care se convertesc la religia catolică. După părerea dumneavoastră, pentru ce? Este oare un semn al timpurilor?

Cammilleri: Fiecare epocă a avut convertiţii săi, pentru că fiecare generaţie se naşte cu păcatul strămoşesc. Şi în timpurile lui Isus existau Irozii şi Pilaţii, oameni care şi-au consacrat existenţa idolilor (care sunt până la urmă mereu aceiaşi: Sex, Bani & Putere). Astăzi societatea hedonistă de masă macină mai mulţi oameni, produce mai mult „drop out”, cum spun sociologii. Creşte numărul celor care cedează, care nu reuşesc. E suficient să dăm drumul la televizor pentru a vedea câţi sunt cei care sunt dispuşi la orice pentru succes, numai „să iasă în evidenţă”. Dar nu trebuie să credem că aceia care se convertesc trebuie căutaţi printre faliţi sau perdanţi; şi Isus însuşi a fost, pe planul pământesc, un perdant şi un falit. Nu, mulţi s-au convertit tocmai pentru că ajunseseră la ţintele lor şi şi-au dat seama cât sunt de goale. Cine caută adevăratul sens al vieţii îl găseşte, pentru că însuşi Dumnezeu se lasă găsit. Dar tocmai aici este discriminarea: dacă unul în inima sa (şi cu toată inima) caută Adevărul, Dumnezeu îl converteşte mai devreme sau mai târziu. Dacă unul, dedesubt, se caută în realitate pe sine însuşi, va găsi şi el ceea ce caută: nimic.

(După Zenit, 25 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu