Părintele Cucci de la „La Civiltà Cattolica” analizează cea mai veche dintre emoţiile umane

 

De Mariaelena Finessi

 

„Prezentă în orice comportament, frica este o emoţie care poate să condiţioneze alegerile noastre dar, mai ales "non-alegerile" noastre”. Profesor de psihologie la Universitatea Gregoriană, părintele Giovanni Cucci aşa explică persistenţa în era modernă a uneia dintre cele mai vechi emoţii umane.

La o întâlnire publică ţinută sâmbăta trecută la sediul revistei „La Civiltà Cattolica” din Roma, iezuitul susţine că „frica este numele pe care îl dăm incertitudinii şi ignoranţei noastre. Şi pentru că nu se poate cunoaşte totul, iată că atunci frica nu poate să fie extirpată”. Aşadar se parte că nu folosesc la nimic antifurturile, detectoarele de metale, sateliţii artificiali, uşile blindate sau videocamerele: „Toate acestea nu ne fac mai siguri pentru că ştiinţa şi tehnologiile sunt în mod structural incapabile să dea răspunsuri la fricile omului”. Motivul este simplu: „Frica este rod al fanteziei, lucrează asupra imaginaţiei, asupra a ceea ce ar putea să se întâmple”.

E suficient să ne gândim, aşa cum scrie filozoful polonez Zygmunt Bauman, că „în aceşti ani – mai ales în Europa şi dincolo de ocean – puternica tendinţă spre frică  şi obsesia maniacală faţă de siguranţă au făcut cea mai spectaculoasă dintre cariere”. Adesea chiar în dauna bunăstării. Confirmarea este într-un studiu londonez cu care se susţine că „riscă să se îmbolnăvească de două ori mai tare cel căruia îi este frică de a fi atacat sau ameninţat”. Mai mult, căutarea unei siguranţe excesive are repercusiuni la nivel emotiv. Şi, adesea, consecinţa este plictiseala. „Şi ce este plictiseala – se întreabă părintele Cucci – dacă nu indolenţa care, stingând entuziasmul, duce la comiterea unor acţiuni mai rele?”.

Însuşi consumismul este legat de perspectiva de a-şi asigura viitorul. Pietro Bernardone, tatăl sfântului Francisc de Assisi, a spus odată: „Toţi oamenii acţionează din frică. Eu am devenit bogat din frica de a rămâne sărac”. Apoi, unul din cele mai mari canale comerciale pentru a vinde ştirile şi ascultarea sunt de exemplu bolile şi thriller care alimentează circuitele bestseller-elor: moartea se alungă dar în acelaşi timp creează stare bolnăvicioasă. „În anul 1999 – aminteşte iezuitul – imediat după măcelul din Denver, deşi a fost o scădere a crimelor cu 20%, news negre în mass-media din SUA au crescut cu 600%”. Cât priveşte mass-media, incriminate aici, ele nu precupeţesc categorisiri şi la tv şi în ziare este uşor de a auzi vorbindu-se despre „nebuni”, „clătinaţi” şi „monştri”. Clasificări care ne dau siguranţă deoarece creează o cezură clară între bun şi rău „în timp ce psihiatri devin garanţi ai acestor prejudecăţi”.

În analiza sa asupra angoaselor de nesiguranţă Bauman evidenţiază un soi de paradox în virtutea căruia dacă este adevărat că trăim în cele mai sigure dintre societăţile care au existat până astăzi, este adevărat şi că „viciatul, alintatul "noi" se simte nesigur, ameninţat şi înfricoşat, mai înclinat spre panică”. Dimpotrivă, precizează Cucci, „stima în noi înşine se naşte şi se măreşte numai depăşind piedicile”. Teologul dominican Timothy Radcliffe pare să lege problema de stilul de viaţă din Occident, mai bogat decât cel din Africa „unde persoanele – scrie în "Punctul focal al creştinismului. Ce înseamnă a fi creştini?" – suportă pericole teribile în fiecare zi cu calm şi încredere”.

Oricum, dacă ne uităm bine, pentru Cucci „frica rămâne invincibilă atât timp cât ne limităm să o considerăm din exterior, ca un semnal de alarmă în faţa unui duşman vizibil sau ascuns, mereu gata să lovească. E vorba mai degrabă de a reconsidera dimensiunea interioară a pericolului”. Duşmanul, aşa cum a înţeles tradiţia filozofică şi spirituală, s-ar afla de fapt nu în afara noastră ci înlăuntrul nostru, „şi în acel sediu trebuie recunoscut, înfruntat, vindecat”. Pentru aceasta, adaugă el, „numai un drum religios şi spiritual este în măsură să de siguranţă inimii noastre înfricoşate”, pentru că, aminteşte el, „viaţa fiecăruia nu este pradă a întâmplării sau a prepotentului care este de rând, ci se află în mod trainic în mâinile lui Dumnezeu”.

Vătămător atunci când depăşeşte pragul care în schimb se străduieşte să caute soluţii mai bune, excesul de teamă împiedică să trăim în seninătate. „Sunt convins că dacă există ceva de care să ne temem – aşa spunea preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, în discursul inaugural din 4 martie 1933 – este însăşi frica, teroarea necunoscută, nemotivată şi nejustificată care paralizează”. Şi paralizia loveşte şi inteligenţa selectivă în măsura în care nu ne permite să distingem ceea ce este fundamental de ceea ce este secundar. Făcând aşa nu mai există diferenţe şi totul este pe acelaşi plan. Un modus vivendi „care este la baza sinuciderii tinerilor, prin care un eveniment banal este citit drept catastrofă”.

„Şi în domeniul religios – adaugă părintele Cucci – frica este o piedică puternică pentru că se aminteşte mai mult de o predică bună”. Astfel unuia îi este frică mai mult de pedepse decât de o relaţie, aceea dintre om şi Dumnezeu, care este de iubire-afect. Este ceea ce se întâmplă cu aşa-numita „gândire magică”, atunci când în elaborarea cognitivă lipseşte o relaţie cauzală între subiect şi obiect, „prin care, de exemplu, imediat ce un individ se îmbolnăveşte se întreabă nemângâiat despre ce rău a comis el pentru a merita o pedeapsă aşa de mare”.

„Adesea şi în predicator se evidenţiază mai mult frica de moartea pe cruce decât misterul celebrat. De exemplu Martin Luter în predica din Vinerea Sfântă povesteşte despre o mânie aşa de mare încât nu putea să fie potolită decât cu moartea Fiului”. Un Dumnezeu, vor spune alţii, care devine călăul lui Isus, în timp ce istoricul francez Jean Delumeau în cartea „Păcatul şi frica. Ideea de vină în Occident între secolele XII-XVIII” povesteşte despre „pastoraţia fricii”, adică o pedagogie pătrunzătoare realizată de predici, de iconografia macabră care adunată la o serie de calamităţi şi orori de război care au caracterizat secolele acelea trebuiau să apară tot atâtea pedepsiri în căutarea unei vine.

„Dar şi aici s-a ajuns la un paradox – explică iezuitul –, pentru că ajungând la tăcerea definitivă cu privire la păcat şi la pedeapsă se va ajunge şi la descreştinarea Europei”. Nu sunt suficiente riturile pentru a putea păstra credinţa: de fapt, în Evanghelie este stigmatizată categoria fariseului pentru care unele comportamente sacramentale ar asigura seninătatea. „În realitate suntem în faţa unei morţi spirituale, tendinţa este de a reduce raportul cu Dumnezeu la un nivel "legal" ("să nu furi","să nu ucizi", etc.)”. Atunci când norul se coboară, şi se pierde orizontul, este mai mare teama, „sentiment care unit cu neîncrederea erau, pentru Isus, adevăraţii duşmani ai omului: de fapt, apar în paginile biblice incitările la "nu te teme". Întocmai la "nu-ţi fie frică"”.

A se vedea bine, avertizează însă Cucci, că „lipsa de frică este prezumţie, nu este curaj. Numai psihopatul se expune la situaţii mortale. Dimpotrivă, curajul este analiza, evaluarea ponderată a riscului, "fortăreaţa minţii" cu îl numea sfântul Toma”. A fi curajoşi înseamnă a ţine cont de riscul de a muri, în mod absolut cea mai mare frică a omului, mai acută atunci când ne simţim sau suntem singuri. Deci este adevărat că, aşa cum spune părintele Abbondio, curajul nu este că unul şi-l poate da „ci ne putem simţi reciproc, cu încredere, aceeaşi pe care copilul o nutreşte faţă de mama” pentru că pe om îl împiedică să trăiască o viaţă deplină „frica de fragilitate care pe care nu vrea să o accepte şi – conclude părintele Giovanni Cucci – intimitatea pe care nu vrea s-o împărtăşească”.