Publicăm în continuare un articol semnat de pr. Enrico Finotti, paroh de „S. Maria del Carmine” din Rovereto (TN), apărut în revista Liturgia 'culmen et fons' din decembrie 2010.
* * *
Istoria altarului creştin este foarte diferită şi manifestă bogăţia insondabilă a misterului credinţei noastre. Fiecare epocă prezintă caracteristici proprii şi se exprimă cu genialitate, în funcţie de diferitele sublinieri şi sensibilităţi teologice ale aceleiaşi dogme a credinţei. Putem cataloga patru faze în dezvoltarea altarului: altarul antic, medieval, baroc şi actual.
Altarul antic cu ciboriu
Ciboriul conferă altarului antic o demnitate specială fără a-i ştirbi structura, ci înconjurând-o cu veneraţie şi cu solemnitate. Prin ciboriu mica masă a altarului se impune în spaţiul vast şi solemn al bazilicii şi este asigurată centralitatea ei. Coloanele sale fac trimitere la imaginea biblică a „Înţelepciunii care şi-a construit casă şi a stabilit cele şapte coloane ale sale… a pregătit vinul şi a întins masa” (Pr 9,1-2) şi aspectul lor static afirmă soliditatea misterului Întrupării. Toate acestea se realizează cu adevărat în sfântul Ospăţ al Euharistiei. Capacul său inspiră şi epicleza vizuală a Duhului Sfânt, care este invocaţie mereu prezentă în Jertfa divină şi cupola sa deschide spre orizontul ceresc şi depăşeşte acel altar pe care cu adevărat, in mysterio, cerul coboară pe pământ.
Altarul medieval cu dorsal
Ridicarea dorsalului care se dezvoltă din epoca gotică până în zilele noastre demonstrează în mod vizual necesitatea de a descrie cu geniul artei dimensiunile misterului care se împlineşte pe altar. Atât evenimentele din viaţa Domnului, cât şi cele ale Sfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor nu sunt decât aspecte parţiale şi aplicaţii particulare ale unicei jertfe a lui Cristos, care este realizată în mod sacramental în celebrare. Varietatea temelor descrise în picturile altarelor şi în structurile dorsale monumentale care se dezvoltă şi se înalţă de la masa altarului sunt proclamarea vizuală a roadelor minunate şi multiple ale unei Jertfe a lui Cristos. Misterul euharistic se traduce prin geniul artei în prisma infinită a sfinţilor, care sunt roadele cele mai bune şi semnul glorios al vitalităţii sale intime şi inepuizabile. Ceea ce Occidentul a exprimat cu dorsalul altarului, Orientul exprimă cu iconostasul. În timp ce primul arată poporului minunăţiile harului depăşindu-l pe preot în actul de împlinire a jertfei dumnezeieşti, iconostasul oriental comunică poporului strălucirea misterelor şi a sfinţilor acoperindu-l pe preotul care celebrează dumnezeiasca liturgie. Deci Orientul şi Occidentul sunt în acord în privinţa necesităţii de a educa la mister cu frumuseţea artei, care ca motive ornamentale se naşte din altar, îl înconjoară şi-l depăşeşte oferind multele capodopere seculare ale altarelor noastre.
Altarul baroc cu tabernacol
Cu Conciliul Tridentin, tabernacolul este permanent întronat pe altar şi în felul acesta se soluţionează bipolaritatea seculară dintre altar şi tabernacol din secolele precedente. Efectiv tabernacolul îşi are locul său propriu pe masa altarului unde se naşte Sacramentul, este oferită Jerta şi este dăruită Pâinea sfântă. Nici un loc nu este mai potrivit pentru tabernacol cum este cel al altarului însuşi, care rămâne astfel mereu viu şi 'aprins' şi în afara celebrării. Nimic nu poate conferi demnitate şi identitate mai mare altarului ca Preasfântul Sacrament. De fapt, în timp ce altarul rămâne mereu un simbol sacru, Sacramentul este prezenţa vie şi personală a Celui care este realmente şi permanent 'altar, victimă şi preot'. Deci la nivel de principiu legătura altar şi tabernacol este indisolubilă şi orice separare este mereu precară şi sursă de posibil dezechilibru.
Altarul actual îndreptat spre popor
Intenţia pastorală a recentei reforme liturgice a oferit posibilitatea – nu oportunitatea – celebrării cu faţa spre popor. Ea permite desigur multe oportunităţi, mai ales pastorale, şi permite evidenţierea aspectelor care îmbogăţesc modul de a celebra Jertfa dumnezeiască. Totuşi este necesar să nu se absolutizeze această concesie şi să nu se tolereze un nou fixism asupra unei forme încă recente în curs de evaluare. Deschiderea mentală la secolele din istoria liturgică, unită cu o inevitabilă investigaţie teologică, trebuie să facă disponibilă Biserica la soluţii variate şi la perspective de sinteze noi.
Până la Conciliul al II-lea din Vatican diferitele tipologii ale altarelor, expresii ale diferitelor epoci istorice, ale diferitelor viziuni teologice, ale diferitelor prestaţii liturgice şi ale gusturilor şi tehnicilor artistice succesive au trăit împreună în pace. Preoţilor şi credincioşilor nu le era greu să recunoască în forme diferite ale altarelor şi în stiluri diferite unicul altar creştin care, de la origine, merge în timp asumând geniul secolelor. Se celebra cu spontaneitate şi fără a percepe vreo dificultate pe altarul antic, pe cel din timpul Renaşterii, pe cel baroc şi pe cel construit recent. După Conciliul al II-lea din Vatican pare că acea continuitate paşnică şi normală s-a întrerupt. Toate altarele precedente dintr-o dată au fost părăsite ca nepotrivite. Desigur ele sunt încă admirate, dar declarate inutilizabile. Deci există o fractură între înainte şi după, fapt care nu a avut loc în trecut, ci formele noi ale altarelor nu le ştergeau pe cele precedente şi convieţuiau cu ele în pace. Şi iată că în bisericile noastre istorice de la cele mai mici la marile bazilici altarul mare din totdeauna domină suveran, dar rămâne mut şi despuiat de orice însemn al său. Observă din înălţimea maiestăţii sale o structură slabă, foarte adesea mobilă, de dimensiuni reduse care primeşte de acum de mulţi ani onorurile liturgice şi oferă masa sa pentru celebrarea marelui Sacrificiu. Ce s-a întâmpalt? Ce-i cu această părăsire nelimitată a tuturor altarelor istorice? Vor fi părăsite pentru totdeauna? Ele primesc vizita ghidată a turiştilor, sunt fotografiate, admirate, descrise în ghiduri corespunzătoare şi trezesc atâta uimire, atât în arhitectura lor monumentală, cât şi în preţiozitatea materialelor lor şi în genialitatea sculpturilor şi picturilor lor, dar privirea lor pare tristă. Ele nu mai sunt altarul mare şi nu mai pot pretinde onorurile liturgice. Arta lor splendidă le asigură cel puţin în vederea subzistenţei lor. Dar nu toate au avut această soartă: unele dintre ele au fost mutilate sau chiar înlăturate complet. Cei mai buni prieteni ai lor par să fie chiar în afara bisericii. Aceia care sunt în biserică îi privesc destul de rău şi dacă ar putea… Însă cei care în vreun fel le observă de departe şi le vizitează aproape ca oaspeţi, le evaluează şi s-au organizat tot mai mult pentru a evita dispariţia lor. De ce s-a întâmplat acest fenomen? Desigur au influenţat două motive, care dacă era bune la început, au degenerat în aplicaţii extreme: posibilitatea de a celebra cu faţa îndreptată spre popor şi intenţia pastorală de a fi cât mai aproape de adunare. Şi iată că ducând la extrem aceste indicaţii s-a rezolvat în mod univoc să se celebreze în mod absolut, mereu şi în orice biserică îndreptaţi spre popor. În afară de asta s-a intenţionat apropierea de popor ca o apropiere fizică în toate privinţele, adică vizibilitatea optică, care cere distanţă şi este mai eficace în privinţa participării, era considerată anticonciliară şi orice maiestate trebuia să fie complet înlăturată din forma altarului. El trebuia să asume forma riguroasă şi exclusivă a unei mese obişnuite. Privirea spre popor şi apropierea fizică de el înţeleasă în mod plebiscitar nu a putut decât să înlăture orice alt altar precedent şi să-l facă inutilizabil.
Cu aceste criterii, altarul cu dorsal este complet considerat nepotrivit, dar şi vechiul altar cu ciboriu poate să fie lăsat în umbră pentru că este prea departe de oameni. Însă a fixa în mod absolut şi de nedepăşit cele două criterii expuse mai sus şi a le declara în mod gratuit pronunţări conciliare cu corespunde cu realitatea. Nici Conciliul nu a impus celebrarea cu faţa spre popor, nici nu a declarat inabilitatea altarelor istorice, nici nu a poruncit o apropiere fizică de adunare obţinută cu orice preţ. Deci e vorba de a ieşi din prejudecata aşa de răspândită în perioada de după Conciliu şi de a regândi o reconciliere oportună.
Cred că nu este posibil a izola în inutilitate şi în abandonare marile altare istorice, dar însăşi liturgia ar beneficia dacă, respectând cum se cuvine şi inteligent geniul şi tipologia diferitelor biserici, s-ar celebra în mod diversificat. Atunci nu va mai fi fractură, ci continuitate şi, mai ales, se va putea ieşi din acea situaţie provizorie de altare fragile şi nepotrivite, care de multe decenii ocupă zonele din prezbiter.
Cred că mesajul papei Benedict al XVI-lea celebrând pe altarul din capela Sixtină este pe această linie şi vrea să trezească o mentalitate în această privinţă mai echilibrată, realistă şi mai puţin fixistă.
(După Zenit, 7 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu