De Inos Biffi

În iminenţa morţii sale, Isus îi face pe apostolii săi părtaşi de trupul său dat şi de sângele său vărsat. Astfel, mâncând pâinea frântă de el şi bând din potirul binecuvântat de el, intră deja în comuniune cu sacrificiul său. Însă acel gest al lui Cristos va trebui să fie reînnoit ca memorial al său: Cina Domnului (1Cor 12,20) este destinată să însoţească viaţa discipolilor. Isus o alătură Bisericii, desemnată astfel să împărtăşească destinul său consumat pe cruce şi să interiorizeze, şi aproape să înghită, jertfirea sa.

Să-l citim pe Paul: „Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: «Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea». De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: «Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea mea»” (1Cor 11,23-25). De fapt, imediat creştinii au celebrat cina aceea, având conştiinţa că nu puteau să renunţe la ea.

Dar care este motivul acestei anexări a Euharistiei la Biserică? Acest motiv apare pe deplin în lumina planului divin, care include predestinaţia veşnică a Fiului lui Dumnezeu răstignit şi glorificat. Sacrificiul lui Cristos nu este un episod întâmplător şi neaşteptat, sau în cele din urmă unul care derivă din voinţa omului.

Cel care reproşează nesăbuinţa discipolilor din Emaus şi încetineala inimii lor de a crede în profeţii este însuşi Isus: „Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa? Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,26-27). În privinţa lui Petru, în Faptele Apostolilor el afirmă că Isus din Nazaret a fost predat oamenilor din Israel „după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu” care „l-a înviat” (cf. 2,23-24).

Aşadar, în planul divin veşnic este conţinut Fiul lui Dumnezeu predestinat răscumpărător.
Într-adevăr, noi nu ştim motivul acestui proiect care comportă omenitatea răstignită şi glorioasă a lui Isus: ea aparţine misterului insondabil al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Se va spune că alegerea divină derivă din păcatul omului şi se ştie că teologii s-au întrebat ce ar fi făcut Dumnezeu dacă omul n-ar fi păcătuit. Cu toate acestea, întrebarea este pur şi simplu de nepropus, deoarece acţiunea lui Dumnezeu nu poate în nici un fel să depindă de determinarea unei creaturi a lui.

În schimb, putem recunoaşte – evitând să intrăm pe căile sterile ale ipotezelor – trei lucruri. Primul: că actuala ordine voită de Dumnezeu conţine desigur dimensiunea păcatului care provine din libertatea omului (şi a îngerului). Al doilea: că acest păcat nu numai că nu a fost capabil să falimenteze planul divin, ci era, în orice caz, „precedat” de iubirea milostivă. Şi al treilea lucru: că acea iubire s-a manifestat în mod deplin în sacrificiul lui Cristos. Conform primei Scrisori a lui Petru noi am fost eliberaţi prin „sângele preţios al lui Cristos, un miel fără meteahnă şi neprihănit” care „era cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” (1Pt 1,19-20).

Această iubire milostivă este motivul absolut şi „principiul” planului creator: Dumnezeu creează pentru a se revela ca har. Şi „harul” originar este omenitatea înviată şi glorificată a Fiului. Spus cu alte cuvinte: motivul creaţiei este Răscumpărătorul, sau Răstignitul-Înviat. Aşadar, nu pornind de la păcat se înţelege răscumpărarea; dimpotrivă, pornind de la răscumpărare se poate „înţelege” păcatul, care are în el, „în mod preventiv”, supraabundenţa iertării.

Iată pentru ce Isus apare marcat de predestinaţia la pătimire. El vine printre noi pentru a fi „victimă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 2,2). Omenitatea lui are înscrisă moartea răscumpărătoare ca şi condiţie şi expresie a reuşitei sale. Această moarte nu echivalează cu eliminarea sa, nici nu pecetluieşte falimentul planului lui Dumnezeu, ci, în mod paradoxal, constituie şi proclamă succesul şi preamărirea sa.

„Ridicarea” lui Isus adevereşte gloria sa şi-l pune în inima omenirii şi a întregului univers (cf. In 12,32).

Scrie sfântul Toma: „Dumnezeu îl iubeşte pe Cristos nu doar mai mult decât întregul neam omenesc, ci şi mai mult decât toate creaturile universului. Nici excelenţa lui Cristos nu dispare datorită faptului că l-a destinat morţii pentru mântuirea neamului omenesc. Ba chiar, din acest motiv el a devenit un învingător glorios” (Summa Theologiae, I, 20, 4, 1m).

Acum, în cenacol Isus instituie Euharistia pentru că în ea neîncetat putem regăsi omenitatea răstignită şi glorioasă a Domnului. Ea este, astfel, sacramentul destinului Fiului lui Dumnezeu, sau prezenţa reală a planului iniţial al lui Dumnezeu, adeverit pe cruce şi în înviere, şi neîncetat mărturisit şi dăruit amintirii şi primirii Bisericii, „până când va veni” (1Cor 11,26).
Însă Euharistia, propunând moartea şi învierea lui Isus, tocmai pentru aceasta dezvăluie destinul de moarte şi de înviere care este inclus în fiecare om.

Omenitatea răstignită şi glorioasă a lui Isus este arhetipul exclusiv şi de care nu se poate face abstracţie al oricărei omenităţi. Totul a fost creat „prin intermediul” Celui Înviat din moarte, „în el” şi „în vederea lui” (cf. Col 1,16). De aici rezultă amprenta Răstignitului glorificat îndeosebi în om.

Cel Înviat din moarte a fost ales, „înainte de întemeierea lumii” (Ef 1,4), ca „primul-născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29). Oamenii – conform unei expresii deosebit de fericite – au fost „împreună-predestinaţi” sau „în-predestinaţi” în el şi, de aceea, cu vocaţia de a reînnoi în ei înşişi vicisitudinile Răstignitului sau să poarte în propria existenţa imaginea lui.

Pornind de la Domnul răbdător îşi are început şi semnificaţie pătimirea fiecărui om, ca şi comuniune cu crucea lui. Pornind de la Cel Înviat transpare rezultatul şi ţinta oricărei morţi. Nici un om nu este imaginat de Dumnezeu şi nu este chemat să trăiască decât pentru ca, bând din potirul Fiului, să strălucească veşnic de o strălucire asemenea cu a lui.

Paul interpretează Botezul ca un a fi „intim uniţi cu el printr-o moarte asemenea cu a lui”, în vederea „unei învieri asemenea cu a lui” (cf. Rom 6,1-11). Creştinul, în solidaritate cu Cristos, este rânduit să ducă un gen de viaţă care este de împreună-moarte şi de împreună-înviere cu el, în care se reflectă însăşi soarta Domnului, cu care „ne-a înviat şi ne-a aşezat în ceruri” (Ef 2,6). În orice suferinţă, chiar şi dincolo de conştiinţa care se poate avea despre ea, se reînnoieşte şi se reproduce în mod obiectiv Calvarul lui Isus, îndreptat spre împlinirea pascală: în orice durere şi moarte umană este semănat germenul gloriei Domnului.

Cu alte cuvinte: omul vine la lumină „în mod nativ” desemnat să replice condiţia lui Cristos, deci să stea în mod absolut în mâinile Tatălui, asemenea lui, când, în momentul extrem al dezolării, i-a „oferit rugăciuni şi cereri, cu strigăte puternice şi lacrimi” (Evr 5,7), curat şi total susţinut de speranţa indubitabilă că îl va asculta, aşa cum s-a întâmplat în înviere.

De altfel, nu poate să nu surprindă că acest destin este imprimat în fiecare om, dacă, aşa cum am văzut, umanitatea aleasă în mod necondiţionat de Dumnezeu încă din veşnicie este umanitatea Fiului înviat, singura recunoscută şi singura obiect al complăcerii sale depline.

Şi acum suntem în măsură să înţelegem în mod deplin motivul Euharistiei. Ea apare instituită şi transmisă Bisericii nu numai ca imagine sacramentală şi prezenţă reală a pătimirii şi a morţii, adică a „destinului”, lui Isus, ci şi ca icoană a destinului tuturor oamenilor concepuţi asemenea lui, care extinde la ei predestinarea sa.

Aşa cum în Euharistie citim soarta Fiului lui Dumnezeu, tot aşa descifrăm în ea vocaţia noastră de a lua parte la dăruirea trupului şi la vărsarea sângelui, pentru a deveni „consorţi” ai Domnului.
Biserica celebrează Cina Domnului nu numai pentru a avea „ochii aţintiţi la Isus, care a îndurat crucea şi s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu” (cf. Evr 12,2), ci pentru a parcurge drumul lui, transformând contemplaţia în imitaţie.

Însă ceea ce am spus despre planul lui Dumnezeu, despre alegerea veşnică a Răscumpărătorului, despre umanitatea voită conformă cu el şi despre Euharistie sacrament al destinului lui Cristos şi al omului, poate fi cunoscut numai în lumina revelaţiei, deci numai prin credinţă.

Raţiunea rămâne în întuneric cu privire la toate acestea şi, de fapt, este uluită şi descumpănită în faţa pătimirii care marchează în mod fatal viaţa omului: rămâne fără cuvinte în special în faţa întrebării despre soarta finală a omului.

Rezultă urgenţa pentru Biserică să predice „evanghelia” sau „vestea cea bună”, însă observând că Dumnezeu în orice mod şi din totdeauna se îngrijeşte de fiecare om şi că nimeni nu a fost lăsat vreodată în stare de abandonare, lipsit de iubirea Tatălui şi neajutat de harul lui Cristos. Toţi oamenii, încă din veşnicie, au fost voiţi în acest har şi nimeni nu a căzut vreodată din „amintirea” lui Dumnezeu, care este Isus Cristos. Desigur, numai el cunoaşte pe care căi îl întâlneşte fiecare om pe Fiul răscumpărător.

(După L’Osservatore Romano, 3 iunie 2010)