Publicăm în continuare articolul semnat de pr. Enrico Finotti, paroh de „S. Maria del Carmine” în Rovereto (TN), care va apare în revista Liturgia 'culmen et fons'.
* * *
* SĂRBĂTOARE CRISTOLOGICĂ. Sărbătoarea Prezentării Domnului, în ziua de 2 februarie, la 40-a zi după Crăciun, are ca obiect acele fapte biblice petrecute în Templul din Ierusalim, relatate de Lc 2,22-39.
Prezentarea la Templu a primului născut înseamnă că el este oferit lui Dumnezeu în amintirea evenimentelor din Exod şi Dumnezeu îl dă înapoi părinţilor. Maria şi Iosif îl prezintă pe Prunc la templu, recunosc că Isus este „proprietate” a lui Dumnezeu şi intră în planul realizării proiectului divin pentru că el este mântuire şi lumină pentru toate popoarele. Obiectul central al sărbătorii este Cristos Domnul care intră în templul său şi se oferă ca jertfă. Deci dimensiunea cristologică este tema esenţială, ca în toate evenimentele mântuirii. În jurul ei se dezvoltă, cu ordine şi dependenţă şi corelaţie treptată, alte personaje şi alte evenimente mai mici, care comentează şi dezvoltă evenimentul fundamental, centrat pe persoana şi pe opera Răscumpărătorului. Trebuie admis că, odată cu actuala reformă liturgică, sărbătoarea Prezentării Domnului este propusă în echilibrul ei autentic, adică evenimentul misteric este prezentat în ansamblul său, fără accentuări unilaterale şi certitudini marginale. În tradiţia seculară a Bisericii – şi putem spune chiar de la însăşi naşterea sărbătorii – atât liturgia orientală cât şi cea occidentală, au decupat aspecte secundare ale misterului şi le-au pus ca obiect prevalent, colorând rituri şi rugăciuni cu conţinuturi conforme acestor accentuări. Desigur, şi tablourile laterale ale scenei evanghelice au o mare importanţă şi sunt purtătoare ale unui mesaj fundamental, totuşi nu constituie centrul evenimentului şi rămân oricum referitoare la el şi dependente de el. Iată aşadar că în Orient sărbătoarea este numită „Hipapante” – „Întâlnire” – fixând în felul acesta ca obiect primar de celebrare şi de meditaţie întâlnirea dintre Simeon şi Pruncul Isus. Apoi Părinţii au comentat cu omilii splendide acest mister, însă optica orientală priveşte ansamblul din acel punct de vedere precis, splendid, dar limitat. În Occident, mai ales în liturgia romană, sărbătoarea este centrată pe persoana şi rolul Preasfintei Fecioare Maria considerând-o, în actul îndeplinirii purificării ei legale prevăzută de legea lui Moise. Şi din această cauză la Roma sărbătoarea se va numi Purificarea Fecioarei Maria[1] şi va fi inclusă, până la actuala reformă liturgică, printre sărbătorile mariane. În realitate, această conotaţie a purtat-o cu sine încă de la început, când papa Sergiu I[2], de origine orientală, a introdus-o la Roma împreună cu alte sărbători mariane. Această conotaţie rezultă din texte strălucitor de mariane – de altfel preţioase – dar şi din stilul penitenţial al ritului, aşa cum porunceau precedentele legi liturgice[3]. Aşa cum se va observa că numai din titlul sărbătorii rezultă orientarea ei laterală faţă de globalitatea evenimentului şi alegerea specifică a diferitelor teme evanghelice: „Întâlnire” în Orient şi „Purificarea Mariei” în Occident. Chiar dacă în mod lăudabil astăzi în liturgia romană această sărbătoare ne este dăruită în fascinaţia celei mai adevărate şi complete orientări a ei, nu este străin actualmente pericolul unei alte reduceri noi de natură pastorală. De fapt, proclamarea zilei de 2 februarie ca Zi mondială a vieţii consacrate – bine înrădăcinată, de altfel, în misterul liturgic din această zi – poate să provoace într-un păstor neatent scurtcircuitul care înlocuieşte cu o urgenţă pastorală misterul lui Cristos, sau oricum poate să-l pună în pericol şi să-l marginalizeze destul de mult. Este pericolul atâtor Zile mondiale şi naţionale care invadează de acum Anul Liturgic. Ori, dacă pe de o parte este potrivit ca aceste celebrări să-şi aibă un sediu propriu în consonanţă cu misterul liturgic care le interpretează mai mult, pe de altă parte ele trebuie să rămână marginale în faţa suveranităţii evenimentului misteric evanghelic. Dacă nu se veghează cu atenţie, invazia medievală a sanctoralului se va repeta cu o invazie asemănătoare a pastoral-sociologicului, compromiţând restaurarea minunată a Anului Liturgic, ca propunere coerentă şi organică a Misterului lui Cristos de la Întruparea lui până la întoarcerea lui în glorie. Pentru ziua de 2 februarie, în unele părţi, există şi reducerea sărbătorii la o Zi a bătrânilor, din cauza sfinţilor Simeon şi Ana „înaintaţi în vârstă”. Recunoscători Duhului Sfânt pentru reforma completă a Anului Liturgic, trebuie făcut orice efort pentru ca minunata frescă să nu fie compromisă de alegeri şi practici reductive, considerate „pastorale” în mod eronat şi superficial. Atât particularismul devoţional din trecut cât şi certitudinile pastorale din prezent trebuie să se plece în faţa Misterului lui Cristos, unicul eveniment care le poate răscumpăra şi abilita la Împărăţia lui Dumnezeu.
* SĂRBĂTOARE CONCLUSIVĂ A MISTERULUI CRĂCIUNULUI ŞI ANTICIPARE A MISTERULUI PASCAL. Chiar dacă sărbătoarea, actualmente[4], cade în afara timpului Crăciunului, totuşi este profund legată de el prin misterul celebrat, care face parte din primele manifestări ale Domnului. În acelaşi timp este anticipare a Paştelui, deoarece în nici un alt eveniment din copilărie, ca în acela al Prezentării Domnului, nu este exprimată cu atâta claritate referinţa la Sacrificiul pascal pe care Domnul, în unire indisolubilă, cu Preasfânta Fecioară Maria mama sa, îl va oferi Tatălui veşnic în zilele Paştelui său de moarte şi înviere.
„Sărbătoarea este legată de Naşterea şi de Epifania Domnului. Dar în acelaşi timp ea este ca o punte spre Paște, reevocând profeţia bătrânului Simeon, care în acea împrejurarea a prevestit destinul dramatic al lui Mesia şi al Mamei sale”[5].
Natura de sărbătoare-punte între Crăciun şi Paște o putem găsi în consideraţii teologico-simbolice interesante:
[…]
3. Simbolul de Crăciun-Paște al luminii. Lumina, apărută în umilinţa nopţii sfinte, proclamată în Prologul din ziua de Crăciun – venea în lume lumina adevărată, aceea care luminează orice om – şi strălucitoare la Epifanie – ridică-te, îmbracă-te în lumină… –, astăzi este celebrată cu o exprimare simbolică puternică, constituind momentul cel mai înalt al creşterii luminii în sărbătorile de Crăciun. În acelaşi timp este preludiu pentru lumina cea mai mare din Veghea pascală, când, după întunericul pătimirii, lumina Lumânării pascale vesteşte strălucirea nemuritoare a Celui Înviat. Rolul de punte între Crăciun şi Paște este deci evident.
4. „Ziua a patruzecea”. Este interesant de observat că în această primă intrare în a 40-a zi de la naştere, Domnul prevesteşte intrarea sa ultimă şi publică în templul din Ierusalim în Duminica Floriilor, în zilele în care se va realiza în mod deplin sacrificiul său pascal. Liturgia romană celebrează această intrare chiar în a 40-a zi a Postului Mare[6]. În zilele care preced imediat pătimirea sa, Domnul, în cadrul solemn şi public al templului din Ierusalim, va vorbi despre el însuşi ca Lumină a lumii şi va avertiza Încă puţin timp mai este lumina cu voi. Din acel moment, după ce a strălucit cu putere din candelabrul templului, lumina s-a ascuns şi domnia întunericului va părea că încet-încet o va stinge. Pentru aceasta acele lumânări care la 2 februarie se aprind cu atâta îmbelşugare şi vor reapare în toată strălucirea lor în ajunul Duminicii Floriilor[7], comemorând intrarea în templu, în zilele următoare vor fi treptat stinse în vesperele întunericului, pentru a exprima în simbol misterul pătimirii Domnului. În această primă intrare a Pruncului Isus există, în sfârşit, profeţia intrării definitive în templul din cer, când fiind înviat, chiar în a 40-a zi după Paște, se va înălţa la cer şi va şade la dreapta Tatălui. Se vede aşadar că a 40-a zi a Prezentării Domnului este anticiparea şi vestirea misterului global al lui Mesia care de mai multe ori şi cu intensităţi diferite intră în templul său: cele trei intrări oficiale în templu – la Prezentare, la Florii şi la Înălţare – sunt astfel legate între ele şi interpretate de minunatul simbol al celei de-a 40-a zi.
(După Zenit, 1 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
[1] RIGHETTI, MARIO, Storia liturgica, ed. Ancora, MI, 1969, vol. II, pag. 119: „În mod oportun, această intitulare a fost abolită de noul Liturghier (1965); fie pentru că este în contrast cu caracterul genuin al solemnităţii, fie pentru că acest concept ebraic şi păgân de purificare a mamei nu mai este admisibil în legea creştină”.
[2] RIGHETTI, MARIO, Storia liturgica, ed. Ancora, MI, 1969, vol. II, pag. 120: „Caracterul de sărbătoare mariană impus ei, cel puţin în mod parţial, de către Papa Sergiu, s-a accentuat mai târziu mai ales în procesiunea care avea mereu ca ţintă cel mai mare sanctuar marian din Roma şi în care optsprezece diaconi din regiunile urbane purtau în faţa Pontifului tot atâtea drapele ale Preasfintei Fecioare…”. NUOVO DIZIONARIO DI MARIOLOGIA, ed. Paoline, 1985, Presentazione del Signore, pag. 1151: „Caracterul marian al sărbătorii – în afară de faptul că Maria este, împreună cu Isus, protagonistă a misterului, exact ca la Crăciun – a fost impus îndeosebi de papa Sergiu I (687-701)…”.
[3] RIGHETTI, MARIO, Storia liturgica, ed. Ancora, MI, 1969, vol. II, pag. 118: „La Roma, ca şi în Orient, Hipapante era celebrată într-un cadru de solemnitate, dar cu caracter penitenţial după obiceiul bizantin… toţi înaintează desculţi… la liturghia solemnă se lasă deoparte Gloria in excelsis…”. NUOVO DIZIONARIO DI MARIOLOGIA, ed. Paoline, 1985, Presentazione del Signore, pag. 1151: „La procesiune, papa şi cardinalii purtau veşminte sacre de culoare neagră şi cu toţii mergeau desculţi”.
* În liturgia preconciliară caracterul dublu penitenţial şi de bucurie al sărbătorii era exprimat prin culoarea violetă pentru binecuvântarea lumânărilor şi pentru procesiune, şi prin culoarea albă pentru Liturghia care urma.
[4] Până la reforma rubricilor din anul 1960, timpul Crăciunului se termina la 2 februarie.
[5] IOAN PAUL AL II-LEA, Omilia în sărbătoarea Prezentării Domnului, 2 februarie 2001, în: L’Osservatore Romano, 4 februarie 2001, pag. 7.
[6] Conform evangheliilor sinoptice, ultima intrare a Domnului în templul din Ierusalim are loc chiar în ziua intrării în cetatea sfântă (Mt 21,12; Mc 11,11; Lc 19,45). Solemnitatea liturgică a acestei duble intrări în Ierusalim şi în templu este celebrată de liturgia romană efectiv în a patruzecea zi din Postul Mare: de fapt, Duminica Floriilor este a 40-a zi de la Miercurea Cenuşii.
[7] Se referă la numeroasele lumânări care se aprind în ritul de la început ale celor Sfinte Patruzeci de Ore în contextul Vesperelor din Duminica Floriilor, care în următoarele Vespere de Pătimire (luni, marţi şi miercuri) vor fi treptat stinse.