Celebrare de încheiere a Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor

Iubiţi fraţi şi surori,

Urmând exemplul lui Isus, care în ajunul pătimirii sale l-a rugat pe Tatăl pentru discipolii săi „ca toţi să fie una” (In 17,21), creştinii continuă fără încetare să invoce de la Dumnezeu darul unităţii. Această cerere devine mai intensă în timpul Săptămânii de Rugăciune, care astăzi se încheie, când Bisericile şi Comunităţile ecleziale meditează şi se roagă împreună pentru unitatea tuturor creştinilor.

Anul acesta tema oferită pentru meditaţia noastră a fost propusă de Comunităţile creştine din Ierusalim, cărora aş vrea să le exprimă mulţumirea mea vie, însoţită de asigurarea afectului şi a rugăciunii atât din partea mea cât şi a întregii Biserici. Creştinii din Cetatea Sfântă ne invită să reînnoim şi să întărim angajarea noastră pentru restabilirea unităţii depline meditând asupra modelului de viaţă a primilor discipoli ai lui Cristos reuniţi la Ierusalim: „Ei – citim în Faptele Apostolilor (şi am auzit acum) – erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42). Acesta este portretul primei comunităţi, născută la Ierusalim chiar în ziua de Rusalii, trezită de predica pe care Apostolul Petru, plin de Duhul Sfânt, o adresează tuturor celor care au ajuns în Cetatea Sfântă pentru sărbătoare. O comunitate care nu este închisă în ea însăşi, ci, încă de la naşterea ei, catolică, universală, capabilă să cuprindă neamuri de limbi şi de culturi diferite, aşa cum ne mărturiseşte aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor. O comunitate care nu este întemeiată pe un pact între membrii săi, nici din simpla împărtăşire a unui proiect sau a unui ideal, ci din comuniunea profundă cu Dumnezeu, care s-a revelat în Fiul său, din întâlnirea cu Cristos mort şi înviat.

Într-un scurt sumar, care încheie capitolul început cu relatarea coborârii Duhului Sfânt în ziua de Rusalii, evanghelistul Luca prezintă în mod sintetic viaţa acestei prime comunităţi: cei care au primit cuvântul predicat de Petru şi au fost botezaţi, ascultau Cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Apostoli; stăteau împreună cu bucurie, luând asupra lor serviciile necesare şi împărţind în mod liber şi generos bunurile materiale; celebrau jertfa lui Cristos pe Cruce, misterul său de moarte şi înviere, în Euharistie, repetând gestul frângerii pâinii; îl lăudau pe Domnul şi îi mulţumeau încontinuu, invocând ajutorul lui în dificultăţi. Însă această descriere nu este pur şi simplu o amintire din trecut şi nici prezentarea unui exemplu de imitat sau a unei ţinte ideale la care trebuie să se ajungă. Ea este mai degrabă afirmarea prezenţei şi acţiunii Duhului Sfânt în viaţa Bisericii. Este o atestare, plină de încredere, că Duhul Sfânt, unindu-i pe toţi în Cristos, este principiul unităţii Bisericii şi face din cei care cred una.

Învăţătura Apostolilor, comuniunea fraternă, frângerea pâinii şi rugăciunea sunt formele concrete de viaţă ale primei comunităţi creştine din Ierusalim adunată de acţiunea Duhului Sfânt, dar în acelaşi timp constituie trăsăturile esenţiale ale tuturor comunităţilor creştine, din orice timp şi din orice loc. Cu alte cuvinte, am putea spune că ele reprezintă şi dimensiunile fundamentale ale unităţii Trupului vizibil al Bisericii.

Trebuie să fim recunoscător pentru că, în decursul ultimelor decenii, mişcarea ecumenică, „apărută prin impulsul harului Duhului Sfânt” (Unitatis redintegratio, 1), a făcut semnificativi paşi înainte, care au făcut posibilă ajungerea la convergenţe încurajatoare şi la consensuri cu privire la cele mai diferite puncte, dezvoltând între Biserici şi Comunităţile ecleziale raporturi de stimă şi respect reciproc, precum şi de colaborare concretă în faţa provocărilor din lumea contemporană.

Totuşi, ştim bine că suntem încă departe de acea unitate pentru care Cristos s-a rugat şi pe care o găsim reflectată în portretul primei comunităţi din Ierusalim. Unitatea la care Cristos, prin Duhul său, cheamă Biserica nu se realizează numai pe planul structurilor de organizare, ci se configurează, la un nivel mult mai profund, ca unitate exprimată „în mărturisirea unei singure credinţe, în celebrarea comună a cultului divin şi în înţelegerea fraternă a familiei lui Dumnezeu” (ibidem, 2). De aceea, căutarea restabilirii unităţii între creştinii despărţiţi nu poate să se reducă la o recunoaştere a diferenţelor reciproce şi la obţinerea unei convieţuiri paşnice: unitatea spre care tânjim este acea unitate pentru care însuşi Cristos s-a rugat şi care prin natura sa se manifestă în comuniunea credinţei, a sacramentelor, a slujirii. Drumul spre această unitate trebuie să fie simţit ca imperativ moral, răspuns la o chemare precisă a Domnului. Pentru aceasta trebuie învinsă tentaţia resemnării şi a pesimismului, care este lipsă de încredere în puterea Duhului Sfânt. Datoria noastră este de a continua cu pasiune drumul spre această ţintă cu un dialog serios şi riguros pentru a aprofunda patrimoniul teologic, liturgic şi spiritual comun; cu o cunoaştere reciprocă; cu formarea ecumenică a noilor generaţii şi, mai ales, prin convertirea inimii şi prin rugăciune. De fapt, aşa cum a declarat Conciliul al II-lea din Vatican, „năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi capacitatea omului” şi, de aceea, speranţa noastră trebuie pusă în primul rând „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui faţă de noi, în puterea Duhului Sfânt” (ibidem, 24).

Pe acest drum de căutare a deplinei unităţi vizibile între toţi creştinii ne însoţeşte şi ne susţine Apostolul Paul, a cărui Sărbătoare a Convertirii o celebrăm astăzi în mod solemn. El, înainte de a-i apărea Cel Înviat pe drumul Damascului spunându-i: „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti!” (Fap 9,5), era unui dintre cei mai îndârjiţi adversari ai primelor comunităţi creştine.

Evanghelistul Luca îl descrie pe Saul printre cei care au aprobat uciderea lui Ştefan, în zilele în care a izbucnit o persecuţie violentă împotriva creştinilor din Ierusalim (cf. Fap 8,1). Din Cetatea Sfântă a plecat pentru a extinde persecuţia creştinilor până în Siria şi, după convertirea sa, s-a întors pentru a fi introdus la Apostoli de către Barnaba, care s-a făcut garant al autenticităţii întâlnirii lui cu Domnul. De atunci Paul a fost admis, nu numai ca membru al Bisericii, ci şi ca predicator al Evangheliei împreună cu ceilalţi Apostoli, deoarece a primit, ca şi ei, manifestarea Domnului Înviat şi chemarea specială de a fi „instrument ales” pentru a duce numele lui în faţa popoarelor (cf. Fap 9,15). În lungile sale călătorii misionare Paul, peregrinând prin cetăţi şi regiuni diferite, n-a uitat niciodată legătura de comuniune cu Biserica din Ierusalim. Colecta în favoarea creştinilor din acea comunitate, care, foarte curând, au avut nevoie să fie ajutaţi (cf. 1Cor 16,1), a ocupat un loc important în preocupările lui Paul, pe care o considera nu numai o operă de caritate, ci semnul şi garanţia unităţii şi a comuniunii între Bisericile întemeiate de el şi acea Comunitate primară din Cetatea Sfântă, ca semn al unicei Biserici a lui Cristos.

În acest climat de rugăciune intensă, doresc să adresez salutul meu cordial tuturor celor prezenţi: Cardinalului Francesco Monterisi, Arhipreot al acestei Bazilici, Cardinalului Kurt Koch, Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi celorlalţi Cardinali, Fraţilor întru episcopat şi întru preoţie, Abatelui şi călugărilor benedictini din această comunitate veche, călugărilor şi călugăriţelor, laicilor care reprezintă întreaga comunitate diecezană de Roma. În mod special aş vrea să-i salut pe Fraţii şi Surorile din celelalte Biserici şi Comunităţi ecleziale reprezentate aici în această seară. Întrei ei îmi este deosebit de plăcut să adresez salutul meu membrilor Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică şi Bisericile Orientale Antice, a căror reuniune se va desfăşura aici la Roma în zilele următoare. Încredinţăm Domnului succesul bun al întâlnirii voastre, pentru ca să poată reprezenta un pas înainte spre unitatea atât de dorită.

[în germană]

Aş vrea să îndrept un salut deosebit şi reprezentanţilor Bisericii Evanghelice Luterane Unite din Germania, care au venit la Roma conduşi de Episcopul Bisericii din Bavaria.

[în italiană]

Iubiţi fraţi şi surori, încrezători în mijlocirea Fecioarei Maria, Mama lui Cristos şi Mama Bisreicii, să invocăm, aşadar, darul unităţii. Uniţi cu Maria, care în ziua de Rusalii era prezentă în cenacol împreună cu Apostolii, ne adresăm lui Dumnezeu izvorul oricărui har pentru ca să se reînnoiască astăzi pentru noi minunea Rusaliilor şi, conduşi de Duhul Sfânt, toţi creştinii să restabilească unitatea deplină în Cristos. Amin.

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr.dr. Mihai Pătraşcu