Interviu luat noului director general al publicaţiei „Mesagerul Sfântului Anton”

De Antonio Gaspari

Anton de Padova a trăit între anii 1196-1231 şi faima lui de sfinţenie nu s-a micşorat, dimpotrivă a crescut mereu.

După 769 de ani, sunt milioane de persoane care îl roagă, îl invocă, îi reparcurg istoria şi locurile în care a trăit.

În jurul carismei sale s-au născut nenumărate opere, între care o revistă: „Mesagerul Sfântului Anton”, care este cea mai răspândită, şi nu numai în Italia.

Marţi, 25 mai, părintele Gianni Cappelletto, Ministru Provincial al Provinciei Patavina „Sfântul Anton” a fraţilor minori conventuali, l-a numit pe părintele Ugo Sartorio nou director general al Operei „Mesagerul Sfântului Anton”, înlocuindu-l pe părintele Danilo Salezze, chemat la alte responsabilităţi.

Părintele Ugo Sartorio, fost director al revistei „Credere oggi”, fost director al Şcolii de Formare Teologică pentru Laici, gardian al comunităţii „Sfântul Anton Învăţător”, autor al volumelor „A spune viaţa consacrată astăzi” (2001), „A crede în dialog. Parcursuri de credinţă şi vestire” (2002) şi s-a îngrijit de volumele: „A vesti Evanghelia astăzi: este posibil? Acte ale Întâlnirii Facultăţii teologice din Italia de Nord, Secţiunea din Padova” (2005), „Orizont virtute” (2008), „Şah mat dat viciilor” (2009).

Zenit i-a luat un interviu.

Cât de răspândit este „Mesagerul Sfântului Anton”? Câţi cititori sunt, câte ediţii sunt în străinătate... Care este volumul de persoane care citeşte revistele, cărţile şi ascultă programele radio ale Mesagerului Sfântului Anton?

Părintele Ugo: „Mesagerul Sfântului Anton” este o revistă pe care o cunosc toţi, dar care nu se vede, nici la chioşcul de ziare nici în spatele bisericii. Însă în fiecare lună, în Italia sunt expediate în abonament 520.000 de exemplare, deci cititorii sunt cel puţin de trei ori mai mult. În familii, „Mesagerul” este transversal faţă de generaţii şi trece de la mamă la fiică la bunică, de la soţ la frate. Avem cititori neaşteptaţi, chiar şi printre necredincioşi, dat fiind faptul că tonul folosit de revistă nu este nici emfatic, nici scandalos, registre comunicative care i-au cam obosit pe toţi. Cât ne priveşte, încercăm să vorbim în şoaptă şi să mergem în profunzime. Facem informare, dar nu fără formare. Şi pentru aceasta cititorii ne premiază.

Ediţiile care merg în străinătate sunt înainte de toate „Mesagerul Sfântului Anton” pentru emigraţi, apoi diferitele ediţii în limba engleză, franceză, spaniolă, germană, portugheză, poloneză, română. Editura publică 250 de cărţi pe an cu rubrici de la liturgie la spiritualitate, de la lumea antoniană la literatura teologică. Editura Messagero Padova mai publică „Credere oggi” (o revistă bilunară de actualizare teologică şi care în 2011 împlineşte treizeci de ani, apărând în anul 1981, la 750 de ani de la moartea sfântului Anton, pentru a recupera calităţile comunicative ale gândirii sale teologice), „Rivista liturgica” şi „Parole di vita”.

Programele radio merg pe câteva emiţătoare locale şi pe circuitul Inblu, dar folosim canalul radiolului mai ales pentru emigraţii italieni din străinătate, în Canada şi în Statele Unite.

Care sunt motivele acestei popularităţi? Este meritul carismei sfântului? Şi totuşi sfântul Anton s-a întors la cer în anul 1231, în urmă cu circa 779 de ani. Care sunt motivele actualităţii mărturiei sale radicale de sfânt?

Părintele Ugo: Sfântul Anton este o adevărată calamitate. Cel care a asistat la Expunerea specială a trupului său care a avut loc la bazilică între 15-20 februarie a rămas uluit. În cele 80 de ore de deschidere a sanctuarului, de luni până sâmbătă, în faţa rămăşiţelor pământeşti ale sfântului Anton au trecut în medie 2.500 de persoane pe oră, peste 200.000 de credincioşi în total. Cu o evlavie sobră şi intensă, participativă dar mereu ordonată. La picioarele Sfântului au fost lăsate 150.000 de rugăciuni scrise, pentru sine şi pentru cel care n-a putut să vină, cu cele mai variate cereri: dorinţa de a avea un copil, cererea unei ocupaţii care să dea demnitate, dobândirea permisului de şedere (probabil pentru că sfântul Anton era portughez, deci şi el emigrat).

Dumneavoastră v-aţi îngrijit de volumul intitulat „A vesti Evanghelia astăzi: este posibil?”... apropo, ce răspuns simţiţi că puteţi da?

Părintele Ugo: Se poate spune că o epocă este mai dispusă decât alta să primească evanghelia? Subînţeles, am fi astăzi probabil în epoca cea mai îndărătnică, cea mai impermeabilă faţă de mesajul creştin? M-a uimit mereu o consideraţie a istoricului francez Jean Delumeau, care la jumătatea anilor ’70, în Creştinismul urmează să moară?, scria: „Dumnezeul creştinilor era o vreme mult mai puţin viu decât se credea şi astăzi este mult mai puţin mort decât se spune”.

Ceea ce este adevărat este că creştinismul nu-şi mai poate permite să trăiască din chirie, pe umerii gloriosului său trecut. De exemplu, în ceea ce-i priveşte pe tineri, suntem în faţa primei generaţii necredincioase, şi dacă aceasta este o pierdere seacă este însă şi o oportunitate nouă pentru evanghelie şi pentru Biserică. Dacă ne abatem atenţia de la tineri, nu vom putea alimenta creştinismul viitorului. Da, vestirea evangheliei este posibilă astăzi, numai că este necesar să facem asta cu cuvinte care pot să răsune în cultura noastră, pornind de la cunoaşterea sufletului oamenilor perplecşi şi rătăciţi, sau chiar euforici şi descumpăniţi din aceşti ani.

Îmi imaginez că dumneavoastră aveţi proiecte editoriale şi culturale inovatoare, puteţi să ni le ilustraţi?

Părintele Ugo: În aceste timpuri, publicaţiile periodice trebuie să înfrunte probleme serioase, cum ar fi anularea – din aprilie – a tarifelor uşurate. Pentru lumea catolică, mă gândesc mai ales la „Avvenire”, la „Famiglia Cristiana” şi la cele 155 de săptămânale diecezane publicate în tot atâtea dieceze, este o problemă serioasă. Criza economică, care penalizează produsele culturale, împreună cu aceste alegeri politice nefericite şi mioape, cere regândiri pe termen scurt.

A inova în timp de criză este mai greu, dar mai necesar decât în alte perioade, pentru că trebuie menţinută sus calitatea şi trebuie întreprinse noi cărări. Internetul nu este soluţia tuturor problemelor, dar a ne gândi fără a ţine cont de Internet este o sinucidere. Nu sunt printre teoreticienii „ultimei ştiri”, motiv pentru care eu nu cred că hârtia tipărită este condamnată la dispariţie, dimpotrivă. Susţin integrarea diferitelor mijloace media, care un pic va putea să fie condusă şi un pic va face de la sine. Însă vin la întrebarea dumneavoastră. Nu trăim într-un timp de mari proiecte editoriale, pentru că toţi – micii editori ca şi cei mari – cu greu interceptează gusturile – de altfel schimbătoare – ale cititorilor, mai ales în ceea ce priveşte cărţile. Printre altele, cel care citeşte cărţi, în Italia, este un grup restrâns de patru milioane de persoane, mereu aceleaşi, hipersolicitate de propuneri care vin din toate direcţiile.

Un lucru este sigur: editorii catolici, atât de cărţi cât şi de reviste, astăzi mai mult ca oricând nu pot să renunţe să facă cultură, la calitatea înaltă a propriei propuneri, şi ar fi frumos şi ar fi frumos şi să reuşească să lucreze mai mult în sinergie. Motivul, în fond, este acelaşi, şi multe lucruri s-ar putea face împreună, desigur fără ca fiecare să renege nimic din istoria şi identitatea sa. Lumea catolică, atunci când ştie să facă reţea, este o putere.

(După Zenit, 1 iunie 2010)