Publicăm textul de „lectio magistralis” pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii a ţinut-o la 17 ianuarie la Roma la Facultatea de Arhitectură din Universitatea La Sapienza.
De Gianfranco Ravasi
„Lumea este ca ochiul: marea este albeaţa, pământul este irisul, Ierusalimul este pupila şi imaginea reflectată în ea este templul”. Acest aforism rabinic antic ilustrează în mod clar şi simbolic funcţia templului conform unei intuiţii care este primordială şi universală. Două sunt ideile care stau la baza imaginii. Prima este aceea de „centru” cosmic pe care locul sacru trebuie să-l reprezinte, o temă asupra căreia marele studios al religiilor Mircea Eliade (1907-1986) a oferit un vast dosar documentar. Orizontul exterior, cu fragmentarea sa şi cu tensiunile sale, converge şi se potoleşte într-o zonă care prin puritatea ei trebuie să întrupeze sensul, inima, ordinea fiinţei întregi.
Aşadar, în templu, se „con-centrează” multiplicitatea realului care are în el pace şi armonie: să ne gândim numai la planimetria anumitor oraşe în radiale legate cu „soarele” ideal reprezentat de catedrala aşezată în punctul central urban (Milano, de exemplu, „centrat” pe Dom este un exemplu evident, aşa cum New York este mărturia unei viziuni diferite, mai dispersate şi babelice). Apoi, din templu se „des-centralizează” o respiraţie de viaţă, de sfinţenie, de iluminare care transfigurează cotidianul şi organizarea obişnuită a spaţiului. Şi în acest punct intră în scenă a doua temă subînţeleasă în zicala iudaică evocată mai sus.
Templul este imaginea pe care pupila o reflectă şi o revelează. Deci, el este semn de lumină şi de frumuseţe. Spus cu alte cuvinte, am putea afirma că spaţiul sacru este epifanie a armoniei cosmice şi este teofanie a strălucirii divine. În acest sens o arhitectură sacră care nu ştie să vorbească în mod corect – ba chiar „în mod splendid” – limbajul luminii şi nu este purtătoare de frumuseţe şi de armonie decade în mod automat din funcţia sa, devine „profană” şi „profanată”. Din intersectarea celor două elemente, centralitatea şi frumuseţea, apare ceea ce Le Corbusier definea în mod strălucitor „spaţiul inexprimabil”, spaţiul în mod autentic sfânt şi spiritual, sacru şi mistic.
Desigur, aceste două axe fundamentale trag cu ele atâtea corolarii: să ne gândim la „surzenia”, la lipsa de ospitalitate, la dispersarea, la opacitatea atâtor biserici ridicate fără a da atenţie glasului şi tăcerii, liturgiei şi adunării, viziunii şi ascultării, inefabilităţii şi comuniunii. Biserici în care suntem pierduţi ca într-o sală pentru congrese, distraţi ca într-un mic palat de sport, zdrobiţi ca într-un loc de jucat cu mingea, urâţiţi ca într-o casă pretenţioasă şi vulgară.
În acest moment am vrea să propunem o reflecţie de natură mai specifică, una care să aibă drept cod de referinţă tocmai acele Sfinte Scripturi biblice care au fost fără îndoială „marele cod” al civilizaţiei artistice occidentale însăşi. Este indiscutabilă importanţa pe care o are în ele o „teologie” a spaţiului, chiar dacă – aşa cum se va vedea – ea este concretă într-o teologie superioară, aceea a timpului şi a istoriei (Întruparea rezumă în ea aceste două dimensiuni resituându-le în ierarhia lor).
„Servitorilor tăi le sunt dragi pietrele Sionului” (Ps 102,15). Această mărturisire de iubire a psalmistului din vechime ar putea să fie însuşi motoul tradiţiei creştine care a rezervat mereu spaţiului sacru o importanţă extraordinară, pornind de la „piatra” de la Sfântul Mormânt, semn al învierii lui Cristos, în jurul căreia a apărut unul din templele emblematice ale întregii creştinătăţi. Între altele, este curios că din punct de vedere simbolic cele trei religii monoteiste se ancorează în Ierusalim în jurul a trei pietre sacre, Zidul Occidental (numit în mod popular „al Plângerii”), semn al templului lui Solomon pentru evrei, stânca înălţării la cer a lui Mahomed în moscheea lui Omar pentru Islam, şi întocmai, piatra dată la o parte de la Sfântul Mormânt pentru creştinism.
Sigur este că, fără spiritualitatea şi liturgia creştină, istoria arhitecturii ar fi fost cu mult mai săracă: să ne gândim numai la strălucirea bazilicilor paleocreştine, la rafinamentul celor bizantine, la monumentalitatea romanicului, la mistica goticului, la strălucirea bisericilor din timpul Renaşterii, la somptuozitatea celor baroce, la armonia edificiilor sacre din secolul al XVIII-lea, la neoclasicul din secolul al XIX-lea, pentru a ajunge la puritatea sobră a câtorva realizări contemporane (un exemplu pentru toate: fascinanta biserică a lui Le Corbusier la Ronchamp).
Aşadar, există în creştinism o celebrare constantă a spaţiului ca sediu deschis divinului, pornind tocmai de la acel templu suprem care este cosmosul.
Un mare istoric al teologiei Marie-Dominique Chenu (1895-1990), la sfârşitul vieţii sale se plângea că a rezervat prea puţin spaţiu artelor fie literare fie figurative fie arhitectonice în istoria gândirii religioase, pentru că „ele nu sunt numai ilustrări estetice, ci adevărate subiecte teologice”. Din anonimatul în care se izolau marii constructori de catedrale ar fi suficient numai să evidenţiem, cu titlu exemplificativ, un geniu arhitectonic şi artistic cum este abatele Sugero de Saint-Denis (secolul al XIII-lea).
Spunând acestea există însă în concepţia creştină o componentă foarte gânditoare care – aşa cum se spunea – mută baricentrul teologic de la spaţiu la timp. Şi asupra acestui aspect am vrea acum să ne îndreptăm atenţia noastră. În ultima pagină neotestamentară, atunci când Ioan Vizionarul se priveşte asupra planimetriei noului Ierusalim al perfecţiunii şi al plinătăţii, se află în faţa unei realităţi la prima vedere descumpănitoare: „Nu am văzut într-însa nici un templu pentru că Domnul, Dumnezeul cel atotputernic, este templul ei şi Mielul” (Ap 21,22). Între Dumnezeu şi om nu mai este necesar nici o mediere spaţială; întâlnirea este de acum între persoane, se intersectează viaţa divină cu cea umană în mod direct. De la această descoperire putem urca în sens contrar printr-o secvenţă de scene la fel de neaşteptate.
Să ne imaginăm că mergem după acest fir roşu prinzându-l de la capătul extrem opus. David decide să ridice un templu în capitala abia constituită, Ierusalim, aşa încât să-l aibă şi pe Dumnezeu drept cetăţean în împărăţia sa. Dar iată răspunsul profetic surprinzător negativ dat de profetul Natan: regele nu va construi nici o „casă” lui Dumnezeu, ci Domnul va fi cel care va da o „casă” lui David: „Pe tine Domnul te va face mare, pentru că Domnul îţi va face o casă” (2Sam 7,11). În ebraică se joacă pe ambivalenţa termenului bayit, „casă” şi „familie”. Deci, Dumnezeu preferă în locul spaţiului sacru al unei case-templu prezenţa într-o casă-familie, adică în istoria unui popor, în dinastia lui David care se va colora cu tonalităţi mesianice.
Desigur, spaţiu nu este desacralizat. Fiul lui David, Solomon, va ridica un templu pe care Biblia îl descrie cu emfază admirată. Şi totuşi atunci când el rosteşte rugăciunea sa de consacrare, va trebui în mod necesar să se întrebe astfel: „Să fie oare posibil ca Domnul să locuiască pe pământ? Cerurile, cu toată întinderea lor, nu pot să te cuprindă, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am construit” (1Re 8,27). Deci templul este numai locul unei întâlniri personale şi vitale (nu degeaba se vorbeşte în Biblie despre „cortul întâlnirii”) care îl vede pe Dumnezeu aplecându-se „din locul locuinţei sale, din cerul” transcendenţei sale spre poporul care vine în sanctuarul din Sion cu realitatea istoriei sale dificile din care se prezintă diferitele drame.
Profeţii vor ajunge până acolo încât să ameninţe fundamentele religioase ale templului şi ale cultului său atunci când el se reduce să fie numai un spaţiu magic-sacral, disociat de viaţa din piaţa civică, adică de angajarea etico-existenţială, şi încredinţat numai unei prezenţe simplu şi ipocrit rituale.
Între multele texte profetice de acest gen, e suficient să citim acest paragraf din profetul Amos (secolul al VIII-lea înainte de era creştină): „Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu-mi plac adunările voastre. Chiar când îmi aduceţi arderi de tot şi ofrande ele nu-mi sunt plăcute; la animalele grase, pe care le aduceţi ca jertfă de împăcare, nici nu mă uit. Îndepărtaţi de la mine zgomotul asurzitor al cântărilor voastre, să nu aud muzica harpelor voastre. În schimb dreptatea să curgă ca apa şi nevinovăţia ca un râu care nu seacă niciodată” (5,21-24).
Dar să intrăm în creştinism în mod direct. Cristos, ca orice bun evreu, iubeşte templul din Ierusalim. Nu ezită să-şi facă un bici şi să-i şfichiuiască pe vânzătorii care îl profanează cu mărfurile lor, frecventează liturgiile sale în timpul diferitelor solemnităţi, aşa cum vor face şi discipolii care îşi vor rezerva chiar un spaţiu al lor în zona aşa-numitului „Porticul lui Solomon”. Şi totuşi acelaşi Cristos în acea amiază la fântâna lui Iacob, în faţa muntelui Garizim, loc sacru al comunităţii samaritenilor, nu se teme să-i spună femeii care ia apă: „Crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim… Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore” (In 4,21-24).
Va fi o ulterioară cotitură care va unelti împotriva prezenţei divine în însuşi „trupul” omenităţii prin persoana lui Cristos, aşa cum declară celebrul prolog al Evangheliei lui Ioan: „Cuvânt s-a făcut trup şi a locuit între noi” (1,14), cu trimiterea clară la „cortul” templului din Sion. Între altele, verbul grec eskénosen, „şi-a stabilit cortul” merge pe urma rădăcinilor s-k-n din cuvântul ebraic cu care se definea „Prezenţa” divină în templul din Sion, Shekinah. Isus va fi şi mai explicit: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!”.
Şi evanghelistul Ioan notează: „Însă el vorbea despre templul trupului său” (2,19-21). Paul va merge mai departe şi, scriind creştinilor din Corint, va afirma: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi… Preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,19-20).
Deci „un templu din pietre vii”, aşa cum va scrie sfântul Petru, „folosite pentru zidirea unei case spirituale” (1Pt 2,5) un sanctuar care nu este extrinsec, material şi spaţial, ci existenţial, un templu în timp. Deci, templul arhitectonic va fi mereu necesar, dar va trebui să aibă în el o funcţie de simbol: nu va mai fi un element sacral intangibil şi magic, ci numai semnul necesar al unei prezenţe divine în istoria şi în viaţa umanităţii. Deci templul nu exclude sau nu exorcizează piaţa vieţii civile şi îi fecundează, îi transfigurează, îi purifică existenţa, atribuindu-i un sens ulterior şi transcendent. Pentru aceasta, odată ce s-a ajuns la plinătatea comuniunii dintre divin şi uman, templul în Ierusalimul ceresc, cetatea speranţei, se va dizolva şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1Cor 15,28).
Terminăm reflecţia noastră cu trei mărturii. Prima rezumă gradele discursului făcut până acum. Este un cântecel ebraic cabalistic medieval care aminteşte de diferite personaje pentru a găsi locul unde este întâlnit într-adevăr Dumnezeu. Iată refrenul în ebraică, refren asonant care se repetă după fiecare strofă: hu' hammaqôm shel- maqôm / we'en hammaqôm meqomô. Cu un joc de cuvinte şi o intuiţie strălucitoare se spune: „El, Dumnezeu, este Locul din orice loc, / şi totuşi acest Loc nu are loc”.
A doua mărturie este legată de figura sfântului Francisc şi este luată din capitolul 37 din Vita secunda de Tommaso da Celano, franciscan din Abruzzo. Un frate îi spune lui Francisc: „Nu mai avem bani pentru cei săraci”. Francisc răspunde: „Despoaie altarul Fecioarei şi vinde lucrurile acelea, dacă nu vei putea să îndeplineşti altfel exigenţele de care ai nevoie”.
Şi imediat adaugă: „Crede-mă, Fecioarei îi va fi mai drag ca să fie respectată evanghelia Fiului ei şi gol altarul ei, decât să vadă altarul împodobit şi Fiul dispreţuit în fiul omului”. Aşadar, trebuie numai să ne despuiem de templu şi de frumuseţea lui? Nu, pentru că Francisc este convins că Dumnezeu ne va oferi din nou templul, cu toate ornamentele: „Domnul va trimite pe cel care poate să restituie Mamei ceea ce ne-a împrumutat pentru Biserică”.
A treia şi ultima consideraţie ne este oferită de spiritualitatea ortodoxă. Un cunoscut teolog laic rus din secolul al XX-lea care a trăit la Paris, Pavel Evdokimov, declara că între piaţă şi templu nu trebuie să fie poarta zăvorâtă, ci un prag deschis prin care pâlcurile de fum de tămâie, cântările, rugăciunile credincioşilor şi licărirea candelelor să se reflecteze şi în piaţă unde răsună râsul şi lacrima, şi chiar înjurătura şi strigătul de disperare al celui nefericit. De fapt, vântul Duhului lui Dumnezeu trebuie să alerge între aula sacră şi piaţă unde se desfăşoară activitatea umană. Astfel, se regăseşte sufletul autentic şi profund al Întrupării care împleteşte în ea spaţiul şi infinitul, istoria şi veşnicul, contingentul şi absolutul.
(După L’Osservatore Romano, 17-18 ianuarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu