Cine a pus sare în supa cosmică?

Anticipăm fragmente mari dintr-unul din articolele care vor fi publicate în următorul număr al revistei „Vita e Pensiero”.

De Fiorenzo Facchini

Istoria universului înregistrează o creştere de complexitate începând de la Big Bang. Din „supa cosmică” (radiaţii, particule încărcate din punct de vedere electric) a primilor patru sute de mii de ani s-au format atomi, molecule, agregate de materie care au dus la miliarde de galaxii.

Şi evoluţia vieţii pe Pământ este marcată de o creştere de complexitate începând de la formele ancestrale, procariotele, de acum 3-4 miliarde de ani.

Formarea primelor unicelulare înzestrate cu nucleu în urmă cu 2 miliarde de ani a fost o trecere fundamentală. Dezvoltarea vieţii nu a fost un drum liniar.

În ultimii 530 de milioane de ani s-au format diferitele direcţii evolutive. Multe s-au stins, altele par să se fi oprit la un anumit nivel şi supravieţuiesc. Între acestea este cea a hominizilor care a dus la umanitate.

În faţa fenomenului creşterii complexităţii se pot pune două tipuri de întrebări: ce cauze au determinat-o? Ce sens sau finalitate poate să aibă? Prima întrebare este de ordin ştiinţific, deci cu unele implicaţii filozofice, a doua este de ordin filozofic.

Teoria lui Darwin recunoaşte în inovaţiile genetice întâmplătoare şi în selectarea făcută de ambient mecanismul cu care s-a mărit complexitatea vieţii. Este exclusă orice intenţionalitate externă. Selecţiei naturale îi este recunoscută o funcţie conducătoare.

Acest mod de a vedea admite însă unele principii finaliste, fie ele intrinsece naturii. Relaţia dintre structură şi funcţiune, programele genetice care se formează şi reglementează dezvoltarea embrionului răspund la un principiu finalist. Monod nu nega asta, dar prefera să vorbească despre teleonomie. Ayala foloseşte termenul de teleologie internă, legată cu natura. Ambii exclud orice intenţionalitate externă. Programele se formează, fără ca nimeni să le fi gândit.

Pe de altă parte caracterul aleatoriu al mutaţiilor nu comportă în sine decât ca organizarea vieţii să aibă loc fără reguli şi să nu dependentă de proprietăţi bine definite care permit necesarele relaţii la nivel atomic, molecular, celular.

Teoria darwiniană a evoluţiei este criticată puternic de Piattelli Palmarini şi Fodor într-o lucrarea recentă a lor (Erorile lui Darwin, 2010). Mulţi oameni de ştiinţă admit că ea nu este adecvată şi cere nişte integrări. Problema trebuie să fie considerată deschisă.

În privinţa complexităţii există apoi implicaţii cu caracter filozofic pornind de la armonia naturii. Raţionalitatea cu care funcţionează sistemul naturii duce cu gândul la o minte superioară sau la un Logos ordonator, a afirmat Benedict al XVI-lea.

Această deducţie nu este de tip ştiinţific, ci este o argumentare raţională care desigur leagă realitatea de o cauzalitate superioară, identificabilă cu Dumnezeu, şi de intenţiile lui. Problema scopului sau semnificaţia creaţiei nu este de ordin ştiinţific, ci filozofic. Dar cum poate fi înţeles raportul cauzal al lui Dumnezeu cu universul? Şi evenimentele cazuale cum se pot acorda cu acest mod de a vedea?

Cauzalitatea divină şi cauzele secundare nu se pot pune pe acelaşi plan, nu acţionează în acelaşi mod. Cauza divină, sau cauza primă, acţionează prin cauzele secundare (proprietăţile materiei, neanimată sau vie, factorii naturii). Însă acţiunea sa nu trebuie înţeleasă ca un agent extern care se alătură de cele naturale şi conduce evenimentele genetice sau geologice sau le integrează în rezultatul lor.

Noutăţile biologice se realizează prin cauzele secundare, fără ca să trebuiască să se gândească la intervenţii externe de tip conducător. Trebuie recunoscută o autonomie cauzelor secundare, care acţionează prin proprietăţile sau regulile sau mecanismele lor, pe care încă nu le cunoaştem pe deplin.

Nu este necesar de deranjat cauzalitatea divină pentru a suplini sau a conduce în mod direct schimbările naturii, aşa cum susţine teoria Intelligent Design. De fapt se realizează noutăţi de ordin biologic care dobândesc sens şi intră în planul lui Dumnezeu.

Un exemplu l-am putea vedea în forma rift-ului african în urmă cu circa douăzeci de milioane de ani, un eveniment care a fost foarte important pentru a favoriza un ambient deschis capabil pentru bipedismul şi dezvoltarea hominizilor. Dar nu trebuie să se creadă că Dumnezeu cu acţiunea lui directă a provocat ridicarea munţilor rift-ului şi ulterioarele schimbări de ambient în regiunile orientale. Au existat mişcări tectonice legate cu deriva continentelor.

Aşadar cauzalitatea divină se poate concilia cu factorii naturii care reglementează evenimente fie de tip determinist, fie complet întâmplătoare. Cauzalitatea şi cazualitatea se pot împleti.

Cazul este inclus în realitatea creată şi intră în proiectul Creatorului, pe care noi îl vedem a posteriori, spre deosebire de Dumnezeu pentru care totul este prezent. Fie evenimentele cazuale fie cele de tip determinist sunt voite prin cauzele secundare şi pot asuma o semnificaţie.

Dar dacă totul trebuie referit la Dumnezeu, fie şi prin cauzele secundare, care poate să fie intenţia? Ce sens poate avea creşterea complexităţii? Este problema unei finalităţi generale pe care ştiinţa empirică nu este în măsură nici s-o afirme şi nici s-o nege, deoarece problema unui scop general nu intră în orizonturile sale.

Putem căuta răspunsul privind la diferitele nivele ale evoluţiei vieţii pe pământ şi la succesiunea lor în timp. Timp de 2 miliarde de ani era limitată la forme de bacterii. Începând cu 2 miliarde de ani s-au schimbat lucrurile, oxigenul a crescut în mod însemnat în atmosferă, şi cu eucariotele a fost posibilă o viaţă aerobică.

În decursul a multe milioane de ani se dezvoltă diferitele serii evolutive într-o succesiune care corespunde claselor de fiinţe vii pe care astăzi le cunoaştem. Viaţa inteligentă este relativ recentă, este din ultimii 2 milioane de anii. De la înflorirea vieţii la apariţia omului există impresia unei mişcări ascensionale în direcţia mamiferelor şi a primatelor pentru a culmina în om. Ea este caracterizată de o cerebralizare crescândă. Cu omul evoluţia se prelungeşte în cultură şi în intensificarea raporturilor sociale (Teilhard de Chardin).

A recunoaşte în om sensul cel mai înalt al mişcării evolutive contrastează în mod radical cu viziunea darwinismului care vede în om un eveniment pur întâmplător, ca în oricare specie. Însă acest unic mod de a vedea „evenimentul om” nu satisface o lectură a dezvoltării vieţii în ansamblul său şi succesul speciei umane.

Cu omul se deschide marea aventură a unei fiinţe care este înzestrată cu gândire şi cu libertate, revelează o transcendenţă faţă de animal şi trimite la o cauză transcendentă. Sensul sau scopul evoluţiei poate să fie văzut în om.

(După L’Osservatore Romano, 16 ianuarie 2011)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu