Se citeşte în Catehismul Bisericii Catolice: „În liturgia Noului Legământ, fiecare acţiune liturgică, mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor, este o întâlnire între Cristos şi Biserică” (CBC, nr. 1097). Liturgia este deci „loc” privilegiat al întâlnirii creştinilor cu Dumnezeu şi cu Acela pe care El l-a trimis, Isus Cristos (cf. In 17,3).
În această întâlnire iniţiativa, ca întotdeauna, este a Domnului, care se prezintă, în inima lui Ecclesia, înviat şi glorios. De fapt, „dacă în liturgie n-ar ieşi în evidenţă figura lui Cristos, care este principiul ei şi este realmente prezent pentru a o face valabilă, n-am mai avea liturgia creştină, complet dependentă de Domnul şi susţinută de prezenţa sa creatoare” (Benedict al XVI-lea, Către Episcopii din Brazilia [norte 2], 15.04.2010).
Cristos precede adunarea care celebrează. El – care acţionează în mod inseparabil unit cu Duhul Sfânt – o convoacă, o reuneşte şi o instruieşte. Pentru aceasta, comunitatea, şi fiecare credincios care o formează, „trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său, să fie un popor gata să-l primească” (CBC, nr. 1098). Prin cuvintele, acţiunile şi simbolurile care constituie ţesătura oricărei celebrări, Duhul Sfânt îi pune pe credincioşi şi pe slujitori în relaţie vie cu Cristos, Cuvânt şi Imagine a Tatălui, în aşa fel încât să poată altoi în propria viaţă sensul a ceea ce ascultă, contemplă şi realizează. De aici rezultă că „fiecare celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor, în Cristos şi în Duhul Sfânt, iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog, prin acţiuni şi cuvinte” (CBC, nr. 1153).
În această întâlnire aspectul uman este important, aşa cum semnalează şi sfântul Josemaría Escrivá: „Eu nu am o inimă pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi alta pentru a iubi persoanele de pe pământ. Cu aceeaşi inimă cu care i-am iubit pe părinţii mei îi iubesc pe prietenii mei, chiar tot cu această inimă eu îl iubesc pe Cristos şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt şi pe Preasfânta Fecioară Maria. Nu voi înceta să repet asta: trebuie să fie foarte umani; pentru că, altminteri, nu vom putea să fim nici divini” (Este Cristos care trece, nr. 166). Pentru aceasta, încrederea filială trebuie să caracterizeze întâlnirea noastră cu Cristos. Fără a uitat totuşi că „această familiaritate comportă şi un pericol: acela ca sacrul din noi întâlnit încontinuu să devină pentru noi obişnuinţă. Astfel se stinge teama reverenţioasă. Condiţionaţi de toate obişnuinţele, nu mai percepem faptul mare, nou, surprinzător, că El însuşi este prezent, ne vorbeşte, ni se dăruieşte nouă” (Benedict al XVI-lea, Sfânta Liturghie a Crismei, 20.03.2008).
Liturgia, şi în mod special Euharistia, „este întâlnirea şi unificarea persoanelor; însă Persoana care ne vine în întâmpinare şi doreşte să se unească cu noi este Fiul lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Către Curia Romană, 22.12.2005). Individul şi comunitatea trebuie să fie conştienţi că se află în faţa Celui care este de trei ori Sfânt. De aici aptitudinea necesară, plină de reverenţă şi de simţ de uimire, care provine din faptul de a se şti în prezenţa maiestăţii lui Dumnezeu. Oare nu asta era ceea ce Dumnezeu voia să exprime atunci când i-a poruncit lui Moise să-şi scoată sandalele în faţa tufişului care ardea? Nu se năştea dintr-o asemenea conştiinţă atitudinea lui Moise şi a lui Ilie, care nu au îndrăznit să-l privească pe Dumnezeu faţă în faţă? Şi nu ne arată tot această dispoziţie sufletească magii care „aruncându-se la pământ, l-au adorat”? Diferitele personaje din Evanghelie care îl întâlnesc pe Isus care trece, care iartă… nu ne dau şi ele un model exemplar de conduită pentru întâlnirile noastre cu Fiul lui Dumnezeu cel viu?
În realitate, gesturile corporale exprimă şi promovează „intenţia şi sentimentele participanţilor” (IGMR, nr. 42) şi permit să se depăşească pericolul care îl pândeşte pe fiecare creştin: obişnuinţa. „Pentru noi care trăim din totdeauna cu conceptul creştin de Dumnezeu şi ne-am deprins cu el, posesia speranţei, care provine din întâlnirea reală cu acest Dumnezeu, aproape că nu mai este perceptibilă” (Benedict al XVI-lea, Spe salvi, nr. 3). Pentru aceasta, „un semn convingător al eficacităţii pe care o are cateheza euharistică asupra credincioşilor este cu siguranţă creşterea, în ei, a sensului misterului lui Dumnezeu prezent între noi. Acest lucru poate fi verificat prin manifestări specifice de reverenţă faţă de Euharistie, la care parcursul mistagogic trebuie să-i introducă pe credincioşi” (ID., Sacramentum caritatis, nr. 65).
Actele de evlavie se înţeleg în mod corespunzător în acest context de întâlnire cu Domnul, care implică unire, „unificare [care] poate să se realizeze numai conform modalităţilor adoraţiei” (ID., Către Curia Romană, 22.12.2005).
Evidenţiem în primul rând îngenuncherea, „care se face cu genunchiul drept până la pământ, şi exprimă adoraţia; de aceea se face numai în faţa Preasfântului Sacrament şi a sfintei Cruci de la adoraţia solemnă care are loc în cadrul serviciului liturgic în Vinerea din Săptămâna Pătimirii Domnului până la începutul privegherii pascale” (IGMR, nr. 274).
Înclinarea capului înseamnă în schimb reverenţă şi cinste. În Crez – cu excepţia solemnităţilor Crăciunului şi Bunei Vestiri (Întruparea), unde se înlocuieşte cu îngenuncherea – facem acest gest rostind cuvintele minunate: „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om”.
În sfârşit, vrem să scoatem în evidenţă gestul îngenuncherii în momentul consacrării şi, acolo unde se păstrează acest obicei, de la Sanctus până la sfârşitul Rugăciunii Euharistice, sau şi la primirea sfintei Împărtăşanii. E vorba de semne puternice, care manifestă conştiinţa că suntem în faţa Cuiva special. Este Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, şi în faţa lui cădem în genunchi. Îngenunchind, semnificaţia spirituală şi corporală formează o unitate, pentru că gestul corporal implică o semnificaţie spirituală şi, viceversa, actul spiritual cere o manifestare, o traducere exterioară. Îngenuncherea în faţa lui Dumnezeu nu este ceva „mai puţin modern”; dimpotrivă corespunde adevărului fiinţei noastre. „Cine învaţă să creadă, învaţă şi să îngenuncheze, şi o credinţă şi o liturgie care n-ar mai cunoaşte îngenuncherea ar fi bolnavă într-un punct central. Acolo unde acest gest s-a pierdut, trebuie să-l învăţăm din nou, pentru a rămâne cu rugăciunea noastră în comuniunea Apostolilor şi a martirilor, în comuniunea întregului cosmos, în unitate cu însuşi Isus Cristos” (J. Ratzinger, Teologia della liturgia [Opera omnia 11], LEV, Città del Vaticano 2010, pag. 183).

___________
* Pr. Juan Silvestre este profesor de liturgie la Universitatea Pontificală Sfânta Cruce şi Consultant al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, precum şi al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Suveranului Pontif.