Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre o altă sfântă care are numele de Ecaterina, după Ecaterina de Siena şi Ecaterina de Bologna; vorbesc despre Ecaterina de Genova, cunoscută mai ales datorită viziunii sale despre purgator. Textul care-i descrie viaţa şi gândirea a fost publicat în oraşul din Liguria în anul 1551; el este împărţit în trei părţi: Viaţa propriu-zisă, Demonstraţie şi declaraţie despre purgator – mai cunoscut ca Tratat – şi Dialogul dintre suflet şi trup[1]. Redactorul final a fost confesorul Ecaterinei, preotul Cattaneo Marabotto.
Ecaterina s-a născut la Genova, în anul 1447; ultima din cinci copii, a rămas orfană de tată, Giacomo Fieschi, atunci când era la vârstă fragedă. Mama, Francesca di Negro, a dat o valoroasă educaţie creştină, aşa încât cea mai mare dintre cele două fiice a devenit călugăriţă. La şaisprezece ani, Ecaterina a fost dată de soţie lui Giuliano Adorno, un om care, după diferite experienţe comerciale şi militare în Orientul Mijlociu, s-a întors la Genova pentru a se căsători. Viaţa matrimonială n-a fost uşoară, şi datorită caracterului soţului, dedicat jocurilor de noroc. Ecaterina însăşi a fost indusă iniţial să ducă un tip de viaţă lumească, în care, însă, n-a reuşit să găsească seninătate. După zece ani, în inima ei era un simţ profund de gol şi de amărăciune.
Convertirea a început la 20 martie 1473, graţie unei experienţe singulare. Mergând la biserica „Sfântul Benedict” şi în mănăstirea „Stăpâna Noastră a Harurilor”, pentru a se spovedi, şi îngenunchind în faţa preotului, „a primit – aşa cum scrie ea însăşi – o rană în inimă, de o iubire imensă faţă de Dumnezeu”, cu o viziune aşa de clară a mizeriilor ei şi a defectelor ei şi, în acelaşi timp, a bunătăţii lui Dumnezeu, încât aproape că a leşinat. A fost atinsă în inimă de această cunoaştere de ea însăşi, a vieţii goale pe care o ducea şi a bunătăţii lui Dumnezeu. Din această experienţă s-a născut hotărârea care a orientat întreaga ei viaţă, exprimată în cuvintele: „Gata cu lumea, gata cu păcatele” (cf. Vita mirabile, 3rv). Atunci Ecaterina a fugit, lăsând Spovada neîncheiată. Întorcându-se acasă, a intrat în camera cea mai ascunsă şi a plâns îndelung. În acel moment a fost instruită interior despre rugăciune şi a avut conştiinţa iubirii imense a lui Dumnezeu faţă de ea păcătoasa, o experienţă spirituală pe care nu reuşea să o exprime în cuvinte (cf. Vita mirabile, 4r). Cu această ocazie i-a apărut Isus suferind, împovărat de cruce, aşa cum este adesea reprezentat în iconografia sfintei. După câteva zile, s-a întors la preot pentru a termina în sfârşit o Spovadă bună. A început aici acea „viaţă de purificare” care, timp îndelungat, a făcut-o să simtă o durere constantă pentru păcatele comise şi a făcut-o să-şi impună pocăinţe şi sacrificii pentru a-i arăta lui Dumnezeu iubirea ei.
În acest drum, Ecaterina se apropia tot mai mult de Domnul, ajungând să intre în ceea ce este numită „viaţa de unire”, adică un raport de unire profundă cu Dumnezeu. În Viaţa este scris că sufletul ei era condus şi învăţat în interior numai de iubirea dulce a lui Dumnezeu, care-i dădea tot ceea ce avea nevoie. Ecaterina s-a abandonat aşa de total în mâinile Domnului încât a trăit, circa douăzeci şi cinci de ani – aşa cum scrie ea – „fără mijlocirea vreunei creaturi, numai de Dumnezeu instruită şi condusă” (Vita, 117r-118r), hrănită mai ales de rugăciunea constantă şi de Sfânta Împărtăşanie primită în fiecare zi, lucru neobişnuit în timpul ei. Abia mulţi ani mai târziu Domnul i-a dat un preot care să aibă grijă de sufletul ei.
Ecaterina a fost mereu îndărătnică să destăinuiască şi să manifeste experienţa ei de comuniune mistică cu Dumnezeu, mai ales datorită umilinţei profunde pe care o simţea în faţa harurilor Domnului. Numai perspectiva de a da glorie Lui şi de a putea folosi pentru drumul spiritual al altora a făcut-o să relateze ceea ce se întâmpla în ea, începând din momentul convertirii ei, care este experienţa ei originară şi fundamentală. Locul urcării sale pe vârfurile mistice a fost spitalul din Pammatone, cel mai mare complex spitalicesc genovez, unde ea a fost directoare şi animatoare. Deci Ecaterina a trăit o existenţă total activă, în pofida acestei profunzimi a vieţii sale interioare. La Pammatone s-a format în jurul ei un grup de adepţi, discipoli şi colaboratori, fascinaţi de viaţa ei de credinţă şi de caritatea ei. Însuşi soţul, Giuliano Adorno, a fost aşa de cucerit încât a părăsit viaţa sa deşănţată, a devenit terţiar franciscan şi s-a transferat în spital pentru a o ajuta pe soţia sa. Angajarea Ecaterinei în îngrijirea bolnavilor s-a desfăşurat până la sfârşitul drumului ei pământesc, la 15 septembrie 1510. De la convertire până la moarte n-au existat evenimente extraordinare, ci două elemente au caracterizat întreaga ei existenţă: pe de o parte experienţa mistică, adică, unirea profundă cu Dumnezeu, simţită ca o unire nupţială, şi, pe de altă parte, asistenţa dată bolnavilor, organizarea spitalului, slujirea aproapelui, în special a celor mai nevoiaşi şi abandonaţi. Aceşti doi poli – Dumnezeu şi aproapele – au umplut total viaţa ei, petrecută practic între zidurile spitalului.
Dragi prieteni, nu trebuie să uităm niciodată că cu cât îl iubim mai mult pe Dumnezeu şi suntem statornici în rugăciune, cu atât vom reuşi mai mult să-l iubim cu adevărat pe cel care este în jurul nostru, pe cel care este lângă noi, pentru că vom fi capabili să vedem în orice persoană faţa Domnului, care iubeşte fără limite şi deosebiri. Mistica nu creează distanţă de celălalt, nu creează o viaţă abstractă, ci mai degrabă apropie de celălalt, pentru că începem să vedem şi să acţionăm cu ochii, cu inima lui Dumnezeu.
Gândirea Ecaterinei despre purgator, pentru care este deosebit de cunoscută, este condensată în ultimele două părţi ale cărţii citate la început: Tratatul despre purgator şi Dialogul dintre suflet şi trup. Este important de notat că Ecaterina, în experienţa ei mistică, nu are niciodată revelaţii specifice despre purgator sau despre sufletele care se purifică acolo. Totuşi, în scrierile inspirate ale sfintei noastre este un element central şi modul de a-l descrie are caracteristici originale faţă de epoca ei. Prima trăsătură originală se referă la „locul” purificării sufletelor. În timpul ei era reprezentat îndeosebi cu recurgerea la imagini legate de spaţiu: se imagina un anumit spaţiu, unde ar fi purgatorul. În Ecaterina, în schimb, purgatorul nu este prezentat ca un element al peisajului din măruntaiele pământului: este un foc care nu este exterior, ci interior. Acesta este purgatorul, un foc interior. Sfânta vorbeşte despre drumul de purificare a sufletului spre comuniunea deplină cu Dumnezeu, pornind de la propria experienţă de profundă durere pentru păcatele comise, în confruntare cu iubirea infinită a lui Dumnezeu (cf. Vita mirabile, 171v). Am auzit despre momentul convertirii, în care Ecaterina simte dintr-o dată bunătatea lui Dumnezeu, distanţa infinită a propriei vieţi de această bunătate şi un foc arzător în interiorul ei. Şi acesta este focul care purifică, este focul interior al purgatorului. Şi aici este o trăsătură originală faţă de gândirea timpului. De fapt, nu se porneşte de la lumea de dincolo pentru a relata chinurile purgatorului – aşa cum era obiceiul în acel timp şi poate că şi astăzi – şi apoi a arăta calea pentru purificare sau convertire, ci Sfânta noastră porneşte de la propria experienţă interioară a vieţii sale în drum spre veşnicie. Sufletul – spune Ecaterina – se prezintă la Dumnezeu încă legat de dorinţele şi de pedeapsa care derivă din păcat, şi acest lucru îi face imposibil să se bucure de vederea beatifică a lui Dumnezeu. Ecaterina afirmă că Dumnezeu este aşa de curat şi sfânt încât sufletul cu petele păcatului nu poate să stea în prezenţa maiestăţii divinie (cf. Vita mirabile, 177r). Şi noi simţim cât suntem de distanţi, cât suntem de plini de atâtea lucruri, aşa încât nu-l putem vedea pe Dumnezeu. Sufletul este conştient de iubirea imensă şi de dreptatea perfectă a lui Dumnezeu şi, prin urmare, suferă că nu a răspuns în mod corect şi perfect acestei iubiri, şi tocmai iubirea însăşi a lui Dumnezeu devine flacără, iubirea însăşi îl purifică de crustele sale de păcat.
În Ecaterina se observă prezenţa izvoarelor teologice şi mistice din care era normal să ia în epoca ei. În mod deosebit este o imagine tipică a lui Dionis Areopagitul, adică aceea a firului de aur care leagă inima umană cu însuşi Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu l-a purificat pe om, el îl leagă cu un fir foarte subţire de aur, care este iubirea lui, şi-l atrage la el cu o iubire aşa de puternică, încât omul este „depăşit şi învins şi total ieşit din sine”. Astfel inima omului este invadată de iubirea lui Dumnezeu, care devine singura călăuză, unicul motor al existenţei sale (cf. Vita mirabile, 246rv). Această situaţie de ridicare spre Dumnezeu şi de abandonare în voinţa lui, exprimată în imaginea firului, este folosită de Ecaterina pentru a exprima acţiunea luminii divine asupra sufletelor din purgator, lumină care le purifică şi le ridică spre splendorile razelor strălucitoare ale lui Dumnezeu (cf. Vita mirabile, 179r).
Dragi prieteni, Sfinţii, în experienţa lor de unire cu Dumnezeu, ajung la o „cunoaştere” aşa de profundă a misterelor divine, în care iubirea şi cunoaşterea se întrepătrund, încât sunt de ajutor chiar pentru teologi în activitatea lor de studiu, de intelligentia fidei, de intelligentia a misterelor credinţei, de aprofundare reală a misterelor, de exemplu, despre ce anume este purgatorul.
Cu viaţa ei, sfânta Ecaterina ne învaţă că noi cu cât îl iubim mai mult pe Dumnezeu şi intrăm în intimitate cu El în rugăciune, cu atât El se face mai cunoscut şi aprinde inima noastră cu iubirea lui. Scriind despre purgator, Sfânta ne aminteşte un adevăr fundamental al credinţei care devine pentru noi invitaţie de a ne ruga pentru răposaţi pentru ca să poată ajunge la vederea fericită a lui Dumnezeu în comuniunea sfinţilor (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1032). Apoi, slujirea umilă, fidelă şi generoasă, pe care Sfânta a prestat-o întreaga sa viaţă în spitalul din Pammatone este un luminos exemplu de caritate pentru toţi şi o încurajare în special pentru femeile care dau o contribuţia fundamentală societăţii şi Bisericii cu lucrarea lor preţioasă, îmbogăţită de sensibilitatea lor şi de atenţia faţă de cei mai săraci şi cei mai nevoiaşi. Mulţumesc.
Benedictus PP. XVI
(Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu)
[1] Cf. Libro de la Vita mirabile et dottrina santa, de la beata Caterinetta da Genoa. Nel quale si contiene una utile et catholica dimostratione et dechiaratione del purgatorio, Genova 1551.