Interviu luat arhiepiscopului Fisichella, preşedintele dicasterului pentru Noua Evanghelizare

De Mario Ponzi

Răspândirea Evangheliei sub semnul continuităţii magisteriului. Şi pentru a răspunde la crescânda creştinofobie care se manifestă în diferite părţi ale lumii, chiar şi în ţări cu tradiţie creştină antică. Acesta este unul din principalele obiective ale misiunii Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări – instituit de Benedict al XVI-lea cu motu proprio Ubicumque et semper din 21 septembrie 2010 – care chiar în urmă cu câteva zile a primit o injecţie de energii noi cu numirea a numeroşi membri şi consultanţi. Despre misiunea specifică a dicasterului vorbeşte în acest interviu dat ziarului nostru preşedintele, arhiepiscopul Rino Fisichella.

Ce mesaj a voit să dea Papa instituind un dicaster pentru a promova noua evanghelizare?

Este necesară o premisă. Întemeierea dicasterului este ca o încheiere ideală a unui drum care a început cu Conciliul al II-lea din Vatican. În mintea lui Ioan al XXIII-lea trebuia să fie un conciliu în măsură să vorbească despre Dumnezeu lumii contemporane. În discursul de inaugurare nu întâmplător Papa Roncalli a amintit că nu se schimbă niciodată conţinuturile mesajului creştin; ceea ce se schimbă este eventual modul de a le transmite, pentru ca lumea contemporană să le poată înţelege fără răstălmăciri. Este un drum care porneşte de la Dei Verbum şi apoi continuă cu Lumen gentium. Biserica, păstrătoarea Cuvântului lui Dumnezeu, îl transformă în lumină a neamurilor, aşa cum a amintit Benedict al XVI-lea la Liturghia din ziua Epifaniei. Şi nu uită să fie ad gentes, adică în misiune continuă. Şi astăzi ea intră în dialog cu lumea contemporană. Şi este conştientă că trebuie să găsească forme noi pentru acest dialog, în aşa fel încât fie mai comprehensibilă pentru omul de astăzi. Aşadar, drumul noii evanghelizări este un drum marcat de Vatican II care ajunge la împlinire – aşa cum a voit Papa să ne explice – dar pentru a porni din nou spre noi orizonturi.

După adunarea conciliară, în anul 1973, Paul al VI-lea a convocat Sinodul Episcopilor despre evanghelizare şi în anul 1974 a publicat exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi. Era vorba deja de indicaţii precise cu privire la ruta care trebuie urmată?

Evangelii nuntiandi este un document fundamental în viaţa Bisericii. Îşi păstrează şi în zilele noastre toată actualitatea sa. De altfel, Benedict al XVI-lea citează de mai multe ori acest document în scrisoarea cu care a instituit dicasterul nostru. Aşadar, trebuie să fie considerat fără îndoială o etapă importantă în drumul spre crearea noului consiliu pontifical.

Apoi a venit Ioan Paul al II-lea, care cu intuiţia sa profetică a creat expresia „noua evanghelizare”.

Nu numai atât. În tot timpul pontificatului său, Papa Wojtyla a continuat să puncteze pe noua evanghelizare, care în unele contexte a fost pe larg demarată. Toate acestea, în continuitatea magisteriului pontifical, conduc drept consecinţă directă la dicasterul nostru. Benedict al XVI-lea l-a instituit cu misiunea specială de a regândi şi a realiza noua evanghelizare, implicând întregul episcopat mondial.

Ce înseamnă asta?

E vorba de misiunea principală a acestui consiliu pontifical. Şi este deosebit de importantă deoarece înseamnă căutarea constantă a confruntării cu conferinţele episcopale. De fapt, şi ele sunt chemate să constituie în interiorul structurilor lor un oficiu asemănător cu al nostru. O lucrare care va asuma toată relevanţa sa în pregătirea şi în desfăşurarea Sinodului episcopilor din anul 2012, dedicat tocmai temei noii evanghelizări.

În această implicare sunt cuprinse şi celelalte dicastere din Curia Romană?

Desigur. Evanghelizarea străbate transversal toată slujirea pe care Curia o desfăşoară pentru Papa şi pentru Biserică. Şi nu ar putea să fie altfel, dat fiind faptul că e vorba de însăşi inima misiunii Bisericii. Papa este primul care vesteşte Evanghelia. Apoi sunt episcopii, cu propria preoţime, cu călugării, călugăriţele, laicii. Aşadar este inevitabil ca, în slujirea pe care Curia o aduce Papei, evanghelizarea să fie pe primul loc. Este clar că există câteva dicastere cu care noi vom fi chemaţi să colaborăm mai strâns într-un spirit de complementaritate. Mă gândesc, de exemplu, la Consiliul Pontifical al Culturii, care a deschis un spaţiu, „curtea neamurilor”, pentru a permite să se pună problema despre Dumnezeu celui care este departe. Însă dicasterul nostru trebuie să meargă pe un alt front. Noi suntem chemaţi să-l vestim din nou pe Cristos, să repropunem Evanghelia celui care deja are credinţa. Suntem chemaţi să revigorăm spiritul misionar: spiritul care duce spre atâţia creştini deveniţi din păcate indiferenţi, spre atâţia botezaţi care astăzi au pierdut credinţa.

Dar cum să acţionezi într-o lume cum este cea actuală, caracterizată de situaţii sociale şi religioase aşa de diversificate?

Desigur, într-o fază de globalizare cum este cea pe care o trăim este greu de crezut că marile probleme ale metropolelor din lume nu sunt egale. Vorbesc despre toate problemele: aşadar şi despre cea a credinţei care trebuie revigorată sau reconstruită. Vom căuta înainte de toate să vorbim creştinilor din Bisericile cu origine mai veche. Iată pentru ce Occidentul este mai uşor identificat ca obiectiv principal al misiunii noastre. Vorbim despre creştini şi despre Biserici care trăiesc în teritorii plăsmuite de creştinism.

Aici este diferenţa faţă de dicasterul misionar Propaganda fide?

Desigur că e vorba de misiuni diferite. Propaganda fide trebuie să ducă prima vestire. Tot aşa cum despre prima vestire e vorba pentru dicasterul culturii, prin acea lume foarte deosebită exprimată prin instrumentele de cunoaştere proprii ale filozofiei, artei şi aşa mai departe. Aş spune că misiunea noastră este mult mai ad intra: o angajare capilară care merge de la comunităţile parohiale la diferitele realităţi care lucrează în Biserică având dorinţa de a da mărturie despre propria credinţă.

Există diferenţă între abordarea cu o societate secularistă şi aceea cu o societate secularizată?

Secularismul este apendicele fenomenului secularizării, s-ar putea spune acutizarea lui. Desigur, trebuie deosebite cele două dimensiuni. Secularizarea ca atare este un fenomen foarte complex; secularismul în schimb este acea acutizare care a dus la formele de relativism, de autonomie exasperată pe care omul consideră că o are şi care ajunge să alimenteze numai dreptul individual, uitând responsabilitatea socială. Se reclamă drepturi care nu există în virtutea presupusei autonomii de toţi şi de orice, în primul rând de Dumnezeu însuşi.

Cum va răspunde dicasterul dumneavoastră la aceste provocări?

Înainte de toate vom încerca să avem un tablou complet al diferitelor iniţiative – şi sunt deja atâtea – în desfăşurare în Biserică pe cele cinci continente. Ştim că există grupuri şi mişcări foarte bine organizate, născute în timpurile lui Ioan Paul al II-lea cu intenţia de a promova şi a susţine noua evanghelizare. Multe din acestea, de exemplu, lucrează deja în universităţi, în campusuri, mai ales în Statele Unite. Există alte realităţi asemănătoare, născute în America Latină şi deja răspândite în diferite alte continente, chiar în unele ţări europene. Există o mare bogăţie de mişcări laicale care au ca scop specific noua evanghelizare. Există planuri pastorale diecezane dedicate acestui scop. Dar toate acestea sunt destul de fragmentare. Aşadar, primul obiectiv al dicasterului este de a cunoaşte realităţile pe teren pentru a armoniza şi a susţine eforturile tuturor, depăşind caracterul fragmentar şi promovând o mare unitate. Intenţia este aceea de a favoriza complementaritatea fiecărui grup. Lumea de astăzi are nevoie de semne, şi de semne unitare: semn de unitate este tocmai mărturia unei Biserici care înaintează pe drumul noii evanghelizări. Aşadar, a lucra împreună, respectând şi valorizând carisma fiecăruia.

Cum veţi reuşi să realizaţi această muncă de cunoaştere capilară?

Am intenţia să merg pentru a cunoaşte aceste organisme în realitatea în care lucrează. Am vizitat deja foarte multe ţări, am avut reuniuni importante cu diferiţi episcopi. Am început să lucrăm atunci când încă nu aveam din punct de vedere fizic un sediu. Voi fi în călătorie încontinuu prin lume, cu scopul de a-i întâlni pe protagoniştii noii evanghelizări şi de a avea cu ei discuţii de lucru şi dezbateri publice.

Aţi putut găsi interes şi aşteptări pentru primii paşi ai acestui dicaster?

Aş spune că da. Am adunat multe glasuri pozitive în jurul acestui eveniment. Există multă aşteptare, nu numai în Biserică, şi atâta curiozitate, nu numai în lume.

Există o imagine simbolică ce reprezintă activitatea noului organism?

Am ales Sagrada Familia a lui Anton Gaudí, reprezentată în confruntarea sa cu metropola spaniolă. Se înalţă semeaţă în inima oraşului secularizat şi vrea să reprezinte un mesaj foarte concret. Este o invitaţie de a folosi un limbaj nou pentru a umple spaţiul enorm care, fără Biserică, ar rămâne ca un gol în însăşi inima oraşului. Dar trebuie să fie un limbaj în continuitate cu tot ceea ce ne-a precedat, cu ceea ce constituie patrimoniul bogat al credinţei noastre. Sagrada Familia este de fapt o catedrală modernă. Însă toţi o recunosc ca biserică pentru că a păstrat în ea caracteristicile esenţiale care de aproape două mii de ani au exprimare în arta sacră. Sunt convins că un oraş fără semnul prezenţei celui care vesteşte Evanghelia, invitându-i pe oameni să nu se oprească la dimensiunea orizontală a existenţei ci să-şi îndrepte privirea în sus, este un oraş care are înlăuntrul său un gol profund. Pentru că nu este deschis la speranţă. Nu vrem ca oamenii contemporani ai noştri să simtă acest gol. Pentru aceasta suntem convinşi că nu trebuie să lipsească niciodată cel care vesteşte omului sensul profund al vieţii, mărturisind noutatea lui Isus Cristos.

Este un gol care se simte tot mai mult pe bătrânul continent.

În era globalizării este greu de vorbit despre continente bătrâne şi noi. Desigur referinţa este la Europa; şi este clar că ea va avea din partea noastră o atenţie deosebită, dacă nu şi pentru că este mai apropiată şi fizic. În Europa observăm în mod dramatic o creştinofobie crescândă care se manifestă şi în ţări cu tradiţie creştină antică. Ne preocupă mult. Aşadar simţim mai mult nevoia de a fi prezenţi şi de a face recunoscută misiunea Bisericii prin ceea ce este realmente, nu prin modul în care este adesea prezentată în manieră deformată.

Vă gândiţi şi la moduri noi de a răspândi Evanghelia?

Desigur. Iată aici un alt teren de colaborare şi de coresponsabilitate cu dicasterele din Curie, în acest caz cu Consiliul Pontifical al Comunicaţiilor Sociale. Va trebui să înaintăm împreună. Lucrăm şi ideile nu lipsesc.

(După L’Osservatore Romano, 12 ianuarie 2011)

(Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu)