De Inos Biffi

 

„Imediat după consacrare (statim post consecrationem)”, „în virtutea cuvintelor (vi verborum)” – declară Conciliul din Trento – are loc o „convertire minunată şi singulară” a pâinii şi vinului în Trupul şi în Sângele lui Cristos: „convertire – continuă acelaşi Tridentin – pe care Biserica catolică prin termenul foarte potrivit o numeşte transsubstanțiune” (Decretum de sanctissima Eucharistia, capitol 4, şi canon 2).

Fără îndoială, experienţa sensibilă nu observă nici o schimbare. Certitudinea că în „preasfântul sacrament al Euharistiei” – tot conform Conciliului Tridentin – „este conţinut cu adevărat, în mod real, în mod substanţial trupul şi sângele Domnului nostru Isus Cristos, cu sufletul şi dumnezeirea, deci Cristos în întregime”, nu este atestată nici de vedere nici de atingere nici de gust, aşa cum cântă Toma de Aquino în Adoro te devote, ci este toată şi în întregime întemeiată pe ascultarea cuvântului Domnului, decât care nimic nu este mai adevărat: Visus, tactus, gustus, in te fallitur, / sed auditu solo tute creditur. / Credo quicquid dixit Dei Filius, / nichil ueritatis verbo uerius.

Sunt cunoscute neîncrederea şi reacţiile faţă de termenul „transsubstanţiune”, pentru că este inspirat din limbajul unei filozofii depăşite şi care trebuie deci considerată neactuală. Trento, la rândul său, îl consideră în schimb „foarte potrivit”; şi de fapt aşa este, pentru a spune că, în virtutea puterii lui Cristos şi a lucrării Duhului Sfânt, identitatea pâinii şi a vinului este realmente schimbată în identitatea Trupului şi a Sângelui Domnului.

De altfel, apare în limbajul comun o semnificaţie de „substanţial”, care este de înţelegere imediată, ca atunci când vrem să ne referim la nivelul profund şi sintetic al unei realităţi; fără a spune că, pentru a elucida şi a ilustra semnificaţia de „transsubstanţiune” euharistică, este stabilită cateheza, ca pentru alte conţinuturi ale dogmei creştine.

În orice caz, termeni precum „transsemnificaţie” şi „transfinalizare”, propuse de unii teologi ca înlocuitori, nu numai că nu redau, ci chiar alterează sensul pe care credinţa Bisericii îl adaugă la conceptul de „transsubstanţiune”. Nu este suficient a admite că pâinea şi vinul prin consacrare asumă o semnificaţie şi o finalitate nouă: adică sunt transsemnificate şi transfinalizate; în schimb trebuie afirmat că sunt până acolo transmutate, încât au devenit în mod ireversibil „Trupul şi Sângele Domnului”, cum le numeşte Paul (1Cor 11,27).

Am făcut aluzie la unii teologi. Apoi nu lipsesc liturgişti care nu acceptă definiţiile tridentine despre transsubstanţiune după cuvintele consacrării, pentru că atunci – spun ei – exista o cunoaştere istorică redusă, nu se cunoşteau îndeosebi anaforele antice cu evidenţierea invocării către Duhul Sfânt, nu se avea percepţia structurii unitare a rugăciunii euharistice şi în afară de asta erau legaţi de schema depăşită materie-formă. Ca şi cum ar spune: toată tradiţia occidentală patristică-liturgică exprimată la Trento s-a înşelat cu privire la semnificaţia, sau cu privire la vis, a cuvintelor consacrării, deci cu privire la credinţa în prezenţa reală „peracta consecratione”, înainte ca anafora să fie în întregime încheiată. Dar aici, înainte de o eventuală lipsă de credinţă şi de simţ teologic, mi se parte că există simţul ridicolului. Numai că gândul se îndreaptă spre consecinţele triste pentru aceia care erau la şcoala acestor învăţători.

Pentru a continua reflecţia: în instituirea Euharistiei pâinea este Trupul lui Cristos şi vinul este Sângele lui numai din cauza afirmaţiei creatoare sau a lui sermo operatorius (sfântul Ambroziu) al lui Isus care, după ce a rostit aducerea de mulţumire şi în contextul său, declară şi deci oferă ca Trup al său pâinea şi ca Sânge al său vinul. Şi tocmai aceasta este noutatea „Cinei Domnului”.

Aducerea de mulţumire avea loc la fiecare masă; apostolii observă că la cea de la ultimul Paște al lui Isus împreună cu ei e vorba de Trupul şi de Sângele Domnului din declaraţia lui explicită şi eficace. De altfel, însăşi structura liturgică dată în sinoptici relatării instituirii Euharistiei manifestă intenţia de a scoate în evidenţă ca determinante cuvintele lui Cristos, cu excepţia de a crede că, în lipsa invocării Duhului Sfânt, aceste cuvinte ale lui nu au avut efect.

Ori, la fiecare Liturghie Cristos este mereu celebrantul originar. Nu cuvintele în sine, distincte de el, aproape magic concepute, consacră, ci este el mereu personal, sau stăpânirea lui, activă în comuniune cu Duhul Sfânt: slujitorul acţionează in persona Christi, „reprezentând” intenţia şi acţiunea însăşi a Domnului.

Atât de mult detestata formă despre care se vorbeşte, în pereche cu materia, nu intenţionează să indice altceva decât cuvântul, adică intenţia lui Cristos, care imprimă în mod creativ realităţii generice a pâinii (materia) condiţia nouă şi minunată de a fi Trupul său.

Dar să ne întoarcem la credinţa în prezenţa reală în virtutea transsubstanţiunii, pentru a observa că exact această credinţă nu iese în evidenţă mereu cu claritate limpede şi convinsă. Un indicator este modul grăbit cu care speciile sacre sunt tratate uneori în timpul împărtăşaniei sau la sfârşitul celebrării euharistice, chiar dacă nu este cazul de a urmări în mod obsesiv fragmente aproape invizibile, care au pierdut caracterul de semne.

Vine în minte îndemnul lui Origene: „Voi care asistaţi în mod obişnuit la sfintele taine ştiţi cu ce precauţie respectuoasă păstraţi Trupul Domnului atunci când vă este încredinţat cu teama de a nu cădea vreo firimitură şi ca o parte din comoara consacrată să se piardă. V-aţi simţi vinovaţi şi aveţi dreptate, dacă datorită neglijenţei voastre s-ar pierde ceva” (In Exodum homiliae, 13, 3).

În faţa dezinvolturii pe care tocmai am amintit-o este greu să nu avem impresia că s-a înceţoşat tocmai certitudinea că sub semnele sacramentale, după celebrare, continuă să fie prezent în mod personal Isus Cristos, adevărat om şi adevărat Fiu al lui Dumnezeu, vrednic de adoraţie ca Tatăl şi ca Duhul Sfânt.

De altfel, şi reducerea, aproape până la dispariţie, a semnelor de cult şi de adoraţie, care sunt o mărturisire silenţioasă dar nu mai puţin eficace decât aceea încredinţată cuvintelor – cum ar fi îngenuncherea, înclinaţia, faptul de a sta în genunchi, tăcerea după mulţumire, aşa cum era numită – au contribuit şi contribuie la slăbirea convingerii în continuarea prezenţei lui Isus, care se prelungeşte dincolo de celebrare.

Dacă nu chiar ne vine să ne întrebăm dacă nu şovăie, în amonte, credinţa în Isus Fiul lui Dumnezeu, unic şi universal Mântuitor al tuturor, şi certitudinea că fără convertirea la el şi fără harul crucii nu există mântuire pentru nimeni.

Practica adoraţiei euharistice nu a fost o alterare ci o îmbogăţire a „devoţiunii” creştine. Acum sunt depăşite în mod definitiv şi pe bună dreptate limitele unei suprapuneri a adoraţiei la celebrare, care este izvorul prezenţei lui Isus în semne: adoraţia aprinde relaţia personală cu el, stimulează şi aprofundează meditaţia despre sacrificiul Crucii, măreşte surpriza fericită pentru prezenţa sacramentală.

De fapt, a-l adora pe Domnul în Euharistie nu echivalează cu o prosternare temătoare şi rătăcită, sau cu o voinţă de „distrugere” în faţa dumnezeirii teribile; în schimb înseamnă a fi plini de uimirea inefabilă şi iubitoare în faţa oferirii Fiului lui Dumnezeu, în faţa dăruirii nelimitate a Cuvântului devenit „Dumnezeu cu noi”, aproape „închis” cu gloria sa în sacrament. Pentru aceasta este incomparabil de preţios timpul petrecut în adoraţie, cea solemnă şi publică şi cea privată şi tăcută, aşa cum sunt preţioase pentru toată Biserica toate comunităţile de fraţi şi de surori dedicate adoraţiei „perpetue”.

 

(După L’Osservatore Romano, 10-11 ianuarie 2011)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu