Astăzi Dumnezeu se lasă aplecat de compasiunea lui

De Manuel Nin

Prezentă în toate tradiţiile creştine din Orient, Epifania este o sărbătoare care celebrează manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, într-un context trinitar şi cristologic. Textele liturgice din 6 ianuarie rezumă principalele mistere ale credinţei creştine: cel trinitar, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, răscumpărarea primită prin botez. Evenimentul, acesta din urmă, în special celebrat în timpul liturgiei marii binecuvântări a apei care aminteşte şi celebrează botezul lui Cristos şi al fiecăruia dintre credincioşii creştini.

Marii imnografi creştini orientali au dedicat texte poetice contemplării acestei celebrări: Efrem (+373), Roman Melodul (+555), Sofroniu din Ierusalim (+638), German din Constantinopol (+733), Andrei din Creta (+740), Ioan Damaschinul (+750), Iosif Imnograful (secolul al IX-lea). Sunt texte în care sunt scoase în evidenţă stupoarea şi uimirea lui Ioan Botezătorul şi a întregii creaţii – îngerii, firmamentul, apele Iordanului – în faţa manifestării umile a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat care merge să primească botezul de la Ioan.

Roman Melodul, în cele două kontàkia – poeme care în întregime sau în parte vor intra în uzul liturgic al Bisericilor bizantine – pentru sărbătoarea Epifaniei scoate în evidenţă câteva aspecte teologice importante. În primul rând, Roman Melodul apropie de mai multe ori goliciunea lui Adam şi a neamului omenesc de botezul şi haina nouă îmbrăcată acolo, haină care este însuşi Cristos: „De aceea, noi, goi fii ai lui Adam, să ne adunăm cu toţii, să ne îmbrăcăm cu el pentru a primi căldura lui! Adăpost pentru cei goi şi lumină pentru cei care sunt în întuneric tu ai venit, ai apărut, lumină inaccesibilă”.

Foarte des, în mod de contrast, imnograful insistă asupra faptului că goliciunea lui Adam neascultător îl face pe Dumnezeu, pentru a-l putea mântui şi pentru a ne putea mântui, să se despoaie şi să se facă om, despuiat ca Adam: „Dumnezeu, cu glasul său sfânt l-a strigat pe cel neascultător: Unde eşti, Adame? Vreau să te văd! Chiar dacă eşti gol, chiar dacă eşti sărac, să nu-ţi fie ruşine, pentru că eu m-am făcut asemenea ţie. Tu care voiai să devii Dumnezeu nu ai reuşit: eu în schimb m-am făcut trup”.

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este asemănată de Roman Melodul cu o mare îmbrăţişare în care Dumnezeu îi dăruieşte omului milostivirea sa, cu un hinterland foarte clar al parabolei fiului risipitor: „De compasiunea mea m-am lăsat convins, milostiv cum sunt, şi m-am apropiat de ceea ce am plăsmuit, întinzând mâinile pentru a te îmbrăţişa. Să nu simţi ruşine în faţa mea: pentru tine, care eşti gol, eu mă dezgolesc şi mă botez”. Deci autorul apropie goliciunea omului de întruparea lui Cristos văzută ca dezgolire şi devenire ca unul dintre noi, cu un joc de cuvinte între dezgolirea întrupării şi dezgolirea pentru botez.

În diferite strofe din primul kontàkion, Roman Melodul prezintă dialogul dintre Cristos şi Ioan Botezătorul, ca şi cum ar fi un dialog care urmează după cel din pericopa evanghelică despre botezul lui Cristos în Iordan. Din partea lui Ioan este uimirea şi frica, în timp ce din partea lui Cristos este forţa şi încurajarea: „Ioan a fost tulburat de frică şi a spus: Opreşte-te, o, Mântuitorule, şi nu insista: mie îmi este îndeajuns că am fost considerat vrednic să te văd! Ce cei de la un om, tu, prieten al neamului omenesc? De ce îţi înclini capul sub mâna mea? Ea nu este obişnuită cu focul! Tu vii la mine, însă cerul şi pământul privesc dacă voi săvârşi actul temerar”.

Şi Cristos îi răspunde Botezătorului, Precursorului (prodromos): „Tu ai o misiune de îndeplinit pentru mine. Odinioară l-am trimis pe Gabriel şi a desfăşurat bine misiunea lui pentru naşterea ta: trimite şi tu mâna ta ca un înger, pentru a boteza. Dă-mi numai mâna dreaptă! Botează-mă şi aşteaptă în tăcere ceea ce se va întâmpla”. Botezul lui Cristos este un dar al Duhului oferit întregii Biserici pentru ca şi ea să devină loc de mântuire pentru cei botezaţi: „Eu urmează să deschid cerurile, să-l cobor pe Duhul Sfânt şi să-l dau ca garanţie. Botezător şi contestatar, pregăteşte-te nu pentru controversă ci pentru slujire! Eu aici voi detesta pentru tine figura suavă şi strălucitoare a Bisericii, acordând dreptei tale acea putere pe care după aceea o voi atribui mâinilor discipolilor şi preoţilor”.

În ambele kontàkia de la Epifanie, Roman Melodul apropie goliciunea după păcatul lui Adam, despuiat de imaginea cu care a fost creat, de goliciunea lui Cristos întrupat şi gata să fie botezat: „Ioan a contemplat cu respect mădularele goale ale celui care le impune norilor să învăluie cerul ca şi cu o mantie şi a văzut în mijlocul valurilor pe cel care a apărut în mijlocul valurilor pe cel care le-a apărut celor trei tineri ca rouă de foc”.

Roman Melodul mai dezvoltă tema goliciunii şi a orbirii lui Adam după păcat, prezentate ca o consecinţă a căderii lui: „Lui Adam orbit în Eden i-a apărut un soare din Betleem şi el a deschis pupilele sale, spălându-le cu apele Iordanului. Atunci când Adam prin voinţa sa a pierdut vederea pentru că a gusta fructul care orbeşte, imediat a fost dezgolit: găsindu-l orb, cel care îi luase vederea l-a privat de haine. Văzându-l aşa, cel care prin natură este milostiv s-a apropiat de el spunând: Gol şi orbit, eu te primesc”.

Deci, pentru Roman Melodul, întruparea şi botezul lui Isus sunt realităţi care au ca scop să-l readucă şi să-l recreeze pe Adam în condiţia de fiu: „Înaintează, înaintează spre el, o, Adame; adoră-l pe cel care îţi vine în întâmpinare! În timp ce tu te retrăgeai, el ţi s-a arătat pentru ca tu să-l poţi vedea, să-l poţi atinge şi să-l poţi primi. El a coborât pe pământ pentru a te duce sus, a devenit muritor pentru ca tu să poţi deveni dumnezeu şi să te îmbraci cu demnitatea primară, pentru a redeschide Edenul a luat locuinţă la Nazaret”.

Pe la sfârşitul celui de-al doilea poem al său, Roman Melodul reia tema hainei albe îmbrăcată de cei botezaţi, haină ţesută de Duhul Sfânt în întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, devenit Miel al lui Dumnezeu: „De acum a fost dată jos haina de doliu, am îmbrăcat haina albă, ţesută pentru noi de Duhul cu vălul neprihănit al Mielului şi Dumnezeului nostru. Ce mesaj al Botezătorului şi ce mister este în el! Îl numeşte miel pe păstor, şi nu pur şi simplu miel, ci mielul care eliberează de păcate”.

Pentru poet, teofaniile veterotestamentare sunt numai umbre, prefigurări ale marii şi depline teofanii a Cuvântului lui Dumnezeu în întruparea sa; ele s-au împlinit pe deplin în naşterea şi în epifania Logosului divin, care devine vizibil ochilor tuturor: „Atunci când Dumnezeu i-a apărut lui Abraham, s-a arătat ca un înger. Acum în schimb ne-a apărut nouă cu adevăratul său aspect, deoarece Cuvântul s-a făcut trup: pe atunci întunecimea, acum claritatea; pentru părinţi umbrele, pentru patriarhi figurile, în schimb pentru fii adevărul în persoană! Cel pe care Ezechiel l-a văzut în formă umană pe un car de foc şi Daniel ca pe un fiu al omului şi împovărat de zile, bătrân şi tânăr, proclamând ca singur Domn pe cel care a apărut şi a luminat orice lucru”.

Una din strofe, prima din primul kontàktion despre Epifanie al lui Roman Melodul, este aceea care a intrat în serviciul divin bizantin şi care cuprinde toată teologia sărbătorii: „Te-ai manifestat lumii astăzi şi lumina ta, o, Doamne, a imprimat semnul asupra noastră care, recunoscându-te, înălţăm către tine imnul nostru: Ai venit, ai apărut, lumină inaccesibilă”.

(După L’Osservatore Romano, 6 ianuarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu