Luna iunie este consacrată preasfintei Inimi a lui Isus, întrucât, într-o lună de iunie, Mântuitorul i-a făcut sfintei Maria Margareta Alacoque descoperirile cu privire la Inima sa preasfântă.

În această lună, creştinii se adună zi de zi în biserică, în jurul Inimii lui Isus, „Regele şi centrul tuturor inimilor”, cum se spune în Litanie, nu pentru a asculta cuvinte şi oratorie omenească, ci pentru a se adăpa la acest izvor de har şi de înţelepciune adevărată care este Inima lui Isus. De aceea, Media Trust Sapientia, prin situl www.itrc.ro la rubrica Gândul bun de dimineaţă, le oferă cititorilor săi în fiecare zi o scurtă reflecţie luată din cartea scrisă de pr. Claudiu Dumea, intitulată: Luna iunie, luna Inimii preasfinte a lui Isus.

 


 

Luna iunie este consacrată preasfintei Inimi a lui Isus, întrucât, într-o lună de iunie, Mântuitorul i-a făcut sfintei Maria Margareta Alacoque descoperirile cu privire la Inima sa preasfântă.

În această lună, creştinii se adună zi de zi în biserică, în jurul Inimii lui Isus, „Regele şi centrul tuturor inimilor”, cum se spune în Litanie, nu pentru a asculta cuvinte şi oratorie omenească, ci pentru a se adăpa la acest izvor de har şi de înţelepciune adevărată care este Inima lui Isus.

La toate popoarele şi la toate civilizaţiile, inima omului este considerată organul cel mai preţios, nu pentru funcţiile sale biologice, ci pentru că ea este considerată a fi sediul, reşedinţa sufletului. Într-un poem indian, găsim aceste frumoase cuvinte:

Acest suflet al meu din interiorul inimii mele e mai mic decât un bob de orez şi decât o sămânţă de mei. Acest suflet al meu din interiorul inimii mele e mai mare decât atmosfera, mai mare decât cerul, mai mare decât lumile acestea. Acesta este sufletul meu din interiorul inimii mele.

La popoarele la care se aduceau jertfe omeneşti era scoasă inima din pieptul omului sacrificat zeilor, apoi era împărţită şi mâncată de cei care luau parte la ospăţul de jertfă. În limbajul biblic, inima este centrul vieţii spirituale şi morale: cu inima se gândeşte, cu inima se iubeşte, cu inima se simte, în inimă se hotărăşte binele şi răul. Dumnezeu trebuie căutat cu toată inima, iubit cu toată inima. Părinţii trebuie iubiţi din toată inima, duşmanii trebuie iertaţi din toată inima. Pe Dumnezeu îl vor vedea cei curaţi cu inima. Dumnezeu îi răstoarnă de pe tronuri pe cei mândri în inima lor. Isus e blând şi smerit cu inima. De 584 de ori Sfânta Scriptură revine, în diferite expresii, la cuvântul „inimă”.

Este un lucru pe care medicina modernă îl scoate clar în evidenţă: gândirea, sentimentele, emoţiile care se realizează la nivel de creier se răsfrâng întotdeauna asupra inimii. Bolile care provoacă cele mai multe victime în lume sunt bolile de inimă; ele au crescut într-un ritm alarmant în timpurile noastre. La un congres de cardiologie de la Florenţa de acum câţiva ani (1981), s-a făcut această constatare: „Moartea cardiacă neprevăzută este de un interes extrem şi, la ora actuală, ea este problema cea mai gravă şi cea mai dramatică cu care se confruntă cardiologia contemporană”. O gândire bolnavă şi o morală bolnavă, o viaţă afectivă bolnavă distruge, în primul rând, inima.

În vorbirea noastră obişnuită, pentru a exprima o suferinţă, o supărare mare, folosim expresia: „mi se rupe inima”. E o figură literară, o metaforă, dar, uneori, e o realitate; la o durere excepţional de mare, fizică sau morală, inima omului, adică miocardul, muşchiul inimii se poate rupe. Aceasta a fost cauza morţii lui Isus pe Calvar. Isus a murit de rupere de inimă. Suferinţele fizice şi, mai ales, cele morale au fost într-adevăr mari. Drama a început în Grădina Măslinilor, cu sudoarea de sânge, cu sărutul trădătorului, a continuat cu biciuirea, cu răstignirea, cu batjocurile care veneau de la trecători, de la arhierei, de la soldaţi. Şi atunci s-a petrecut ceea ce spusese psalmistul: „Dispreţul îmi sfâşie inima” (Ps 69,21).

Sfântul evanghelist Ioan, care a asistat la moartea lui Isus, ne dă două informaţii. Prima: Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul (cf. In 19,30). Experienţa medicală ne spune că ruperea inimii la un bolnav este precedată de un strigăt puternic de durere. A doua informaţie: unul dintre ostaşi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă (cf. In 19,34). Un medic englez, deja în secolul al XIX-lea, a văzut în aceste cuvinte semnul sigur că ruperea inimii a fost cauza morţii lui Isus. Rupându-se peretele interior al inimii, miocardul, s-a format o pungă de sânge susţinută de peretele exterior, de pericard. În cele trei ceasuri cât a stat Isus pe cruce, partea mai densă a sângelui s-a sedimentat, s-a depus în josul pungii, partea mai uşoară, mai apoasă, serul, s-a ridicat deasupra. Când ostaşul a străpuns pericardul inimii lui Isus, a ieşit, cum descrie sfântul Ioan, mai întâi apa, serul, şi apoi sângele. Giulgiul din Torino, în care a fost înmormântat Isus, confirmă descrierea sfântului Ioan; o pată de sânge densă în dreptul inimii, cu un cerc de ser apos de jur împrejur.

Privind la inima de carne a lui Isus, noi pătrundem mai adânc în taina lui Dumnezeu şi descoperim ce este Dumnezeu în esenţa sa, şi anume că Dumnezeu este iubire. Cauza adevărată a morţii lui Isus a fost iubirea. Iubirea i-a rupt inima. Câtă dreptate avea sfântul Albert cel Mare când scria aceste cuvinte: „Inima lui Isus a fost străpunsă de iubire înainte de a fi străpunsă de suliţa soldatului roman”.

În momentul când soldatul i-a deschis inima, această inimă a devenit adevăratul sanctuar al lui Dumnezeu, unde noi putem intra cu toţii. Iată ce voia să spună evanghelistul Ioan când scria că, în momentul când a murit Isus, i s-a rupt inima. În acelaşi moment, s-a rupt, s-a sfâşiat de sus până jos perdeaua templului, perdeaua de la intrarea în Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt, unde numai marele preot putea să intre o singură dată pe an. Inima lui Isus, de acum, e templul în care toţi avem acces, unde cu toţii ne putem întâlni cu Dumnezeu. Perdeaua a fost sfâşiată pentru totdeauna. O rană deschisă pe un cadavru nu se mai poate închide niciodată. Rana deschisă în coasta şi în inima lui Isus mort pe cruce nu se mai poate închide niciodată. În trupul înviat şi glorificat al lui Isus, ea va rămâne veşnic deschisă, ca un sanctuar ale cărui porţi nu se închid niciodată.

Nimeni nu a descris cu accente mai mişcătoare fericirea de a descoperi iubirea lui Dumnezeu, de a întâlni iubirea lui Dumnezeu în inima rănită a lui Isus ca sfântul Bonaventura:

În rana vizibilă a inimii lui Isus noi vedem rana invizibilă a iubirii; am găsit inima Domnului meu, inima lui Isus cel preabun: inimă de rege, inimă de frate, inimă de prieten. În ea mă voi ascunde că să mă rog.

E interesant de observat că evanghelistul Ioan, pe lângă sfâşierea perdelei templului, în momentul când s-a sfâşiat inima lui Isus pe cruce, mai vorbeşte de o sfâşiere: sunt stâncile Calvarului care se sfâşie. La vederea Fiului lui Dumnezeu murind, întreaga natură se cutremură, ia parte la durere, la doliu. E ca şi cum ar fi voit să spună: dacă stâncile s-au despicat la vederea unui asemenea spectacol, oare inima omului poate să rămână insensibilă?

Această lună, cu toate ocupaţiile şi muncile noastre, o vom petrece, pe cât posibil, în reculegere interioară, în reflecţie, în rugăciune. Nu vom putea evita zgomotul din jurul nostru; să facem linişte măcar în sufletul nostru. E o ocazie de hrănire şi consolidare a creaţiei noastre. Învăţătorul nostru va fi Isus. El ne invită ca şi pe apostolul Toma: „Vino şi puneţi mâna în coasta mea şi nu fi necredincios ci credincios! Priveşte rănile mele!” După înviere, Isus îşi arată rănile mereu ucenicilor, cărora le apare. Aceasta este pedagogia Mântuitorului. Scrie, pe bună dreptate, B. Pascal: „Există o elocinţă a cuvintelor, o elocinţă a faptelor, o elocinţă a rănilor. Cea mai puternică şi convingătoare este elocinţa rănilor”.

Luna Inimii lui Isus e o invitaţie la convertire, la transformarea vieţii, la schimbarea inimii, căci, mai mult sau mai puţin, avem cu toţii inima bolnavă – inima în înţelesul nu biologic, ci biblic al cuvântului. Cu toţii aşteptăm schimbări, reforme, înnoiri, transformări. Putem fi siguri că nimic nu se va schimba nici în societate, nici în Biserică, nici în familie, nici în viaţa noastră, oricât s-ar schimba guvernele, sistemele, structurile politice şi economice, dacă nu se schimbă inimile noastre.

Schimbarea inimii nu e lucrare omenească: e lucrarea lui Dumnezeu. A crea o inimă nouă e o minune mai mare decât a crea o lume nouă. De aceea, rugăciunea noastră, pe care să o avem permanent pe buze, să fie aceasta: „Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!”