Crucifixul în şcoli şi identitatea culturală
De Elisabetta Galeffi
Profesorul Joseph Weiler, în Egipt pentru a participa la întâlnirea multiconfesională Meeting Cairo, sâmbătă seara, după ce s-a terminat shabbat, este fericit să plonjeze în imensa învălmăşeală de oameni şi de zgomote din capitala ţării nord-africane. Avocat şi profesor la New York University, Weiler a părăsit mult mai prestigioasa Law School din Harvard numai datorită plăcerii de a locui în realitatea multiformă a Marii Mere. O pasiune pentru viaţă şi pentru diferenţe care explică decizia sa de a apăra în faţa Curţii de la Strasbourg recursul ţărilor terţe în favoarea libertăţii de a pune crucifixul în şcolile italiene. S-a prezentat pentru pledoarie în faţa celor paisprezece judecători de la Marea Cameră, îmbrăcat cu kippah, aşa încât, şi vizibil, să se ştie că era acolo pentru pluralismul de lumi şi gândiri; acelaşi care pară să-l atragă aşa de mult şi în Egipt.
„N-am cerut bani pentru apărare – mărturiseşte el – nu voiam ca să se creadă că existau motive de bani. Dacă nu se recunoaşte identitatea religioasă a cuiva, nu se recunoaşte nici identitatea oricărei alte confesiuni. Nici a confesiunii mele”. În cartea O Europă creştină. O lucrare exploratoare, din anul 2003, Weiler scrie: „Este o Europă care în discursul public recuperează toată bogăţia care poate să vină din confruntarea cu una dintre principalele sale tradiţii intelectuale şi spirituale: moştenirea sa creştină”. Chiar era necesar să spună asta un necreştin, cât de relevantă a fost creştinătatea pentru cuceririle civile ale europenilor? „Vă jur – zâmbeşte profesorul – nu am nici o intenţie să mă convertesc”.
Creştinismul provoacă frică?
Vreau să spun că eu nu vorbesc niciodată despre „creştinofobie” în cărţile mele, ci despre „Cristofobie”, tocmai pentru a clarifica faptul că nu se poate rezolva cu fraze de tipul „am ce am cu Biserica şi cu istoria ei şi eventual cu simpatizanţii săi dar recunosc exemplul şi măreţia figurii lui Isus Cristos”. A nu voi crucifixul în şcolile italiene, înseamnă a avea ceva împotriva lui Isus. A fi laici aşa cum ar vrea să se facă să creadă sau agnostici înseamnă a nu se preocupa de sfera religioasă a celui care nu e laic.
Se vorbeşte mult despre respectarea diferenţelor.
Marea lecţie a Comunităţii europene este principiul de toleranţă care este scris în Convenţia constitutivă a UE. Un grup de state au acceptat diferenţele lor şi s-au unit. Există o morală publică, morală care-i acceptă pe musulmani, pe budişti, chiar pe noi evreii, dar creştinii nu se bucură de mare simpatie.
De ce suntem aşa de neglijaţi?
O explic în cartea mea O Europă creştină în paragraful despre „Cristofobie”. Opt motivaţii pentru această aversiune faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa: motive de tip sociologic, psihologic, emotiv. De exemplu sunt unii care-l atacă pe Cristos fără nici o cunoaştere a învăţăturilor Bisericii sau bazându-se numai pe amintiri de la catehismul din şcoli. Apoi sunt cazuri de invidie: Papa are mulţimi care-l ascultă, mulţimi pe care nu şi le visează nici măcar un rock star.
În memoriul dumneavoastră de apărare în faţa Curţii de la Strasbourg daţi exemplul a doi copii: unul născut din familie necredincioasă, celălalt din familie creştină. Dacă există crucifixul în clasă este discriminat primul, dacă nu există este discriminat al doilea.
Convenţia europeană are marele merit de a apăra pluralismul identităţilor statale în cadrul comunităţii şi de a prevedea ca membrii săi să aibă libertate de religie şi libertate de la religie în interiorul fiecărui stat. Date fiind aceste premise, este corect ca necredinciosul să se abţină de la ora de religie, dar este corect şi ca un stat să-şi menţină identitatea dacă vrea asta. Cea care a făcut recurs, doamna Lautsi, vrea să impună Italiei obligaţia laicităţii. Acest lucru este contrar Convenţiei care vorbeşte despre drept la laicitate dar şi despre drept la pluralitatea de culturi. Copii nu vor fi discriminaţi dacă şcoala este capabilă să-i înveţe lecţia de toleranţă şi pluralism, aşa cum constituţia Europei ar fi trebuit să-i înveţe pe toţi.
Prima curte, în cadrul tribunalului de la Strasbourg, a stabilit că statele suverane au o obligaţie de neutralitate şi imparţialitate; deci nu pot evalua legitimitatea şi exprimarea convingerilor religioase. După părerea dumneavoastră, Curtea ar deduce din asta că a atârna crucifixul în clasă înseamnă a evalua legitimă o convingere religioasă. În Italia cea a catolicilor.
Aşa este. Însă acest concept de neutralitate este bazat pe două erori conceptuale. Repet: Convenţia asigură libertatea, de şi de la religie, însă o contrabalansează cu o altă mare libertate pentru fiecare stat, aceea de a decide în mod autonom, când este vorba despre moştenirea religioasă ca identitate colectivă a naţiunii şi cu privire la simbolurile care sunt martori ai acestei identităţi. În Europa există ţări în mod declarat laice cum ar fi Franţa şi ţări ca Germania, Irlanda, Grecia care în însăşi Constituţia lor fac referinţă la Dumnezeu. Regina Elisabeta este şi capul Bisericii din Anglia: vrem să ajungem să spunem că nu se poate pune imaginea reginei în şcolile engleze pentru că este şi o imagine religioasă? Un stat nu se poate despuia de moştenirea sa culturală pentru că provine dintr-o identitate religioasă. Este Convenţia care stabileşte asta.
În sentinţa sa, prima Cameră ar fi în contrast cu principiul de toleranţă şi pluralism stabilit de Comunitatea europeană la naşterea sa.
Da, Camera a decis adoptând numai valorile statului laic. Această decizie americanizează Europa, ordonând o separare rigidă între Biserică şi stat şi impunând o singură regulă valabilă pentru toate ţările din Uniune.
Aşadar ce este laicitatea?
Date fiind premisele, prima Curte nu a înţeles-o ca pe o categorie goală. Goală prin absenţă de credinţă, Curtea consideră laicitatea ca parte adversă a principalei diviziuni sociale care se referă la religie; pe de o parte cei care cred, pe de altă parte laicii. Aşadar laicitatea nu este un element de neutralitate aşa cum susţine prima Curte în sentinţa sa.
Cum se va termina?
E greu de spus. Preşedintele înaltei Curţi rămâne acelaşi de la prima Curte şi chiar şi judecătorul italian, în acest caz. Oricum a pierde ar fi tot mai bine decât a învinge cu o motivaţie ambiguă, fără a recunoaşte în totalitate, de exemplu, importanţa istoriei creştine ca adevărată constructoare a Europei în care noi locuim.
(După L’Osservatore Romano, 6-7 decembrie 2010)
traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu