Pentru înţelege mai bine activitatea Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, precum şi problemele legate de educaţie, cardinalul Grocholewski a fost rugat să răspundă la câteva întrebări. Interviul a fost tradus din limba italiană de Ovidiu Bişog.
Născut acum 71 de ani în Polonia (Arhidieceza de Poznan), cardinalul lucrează în Curia Romană din timpul papei Paul al VI-lea. După ce a studiat la Roma, Grocholewski, ca preot, a început să lucreze în Signatura Apostolică, devenind secretar în anul 1982 şi prefect în octombrie 1998. În anul următor a fost chemat la conducerea Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, în anul 2001 fiind creat cardinal.

• Eminenţă, aţi devenit preot la 27 mai 1963. Cu câteva luni în urmă s-a încheiat Anul Sfintei Preoţii. Ce aţi putea să ne spuneţi despre vocaţia dv.? Cum a început? Ce v-a ajutat în descifrarea chemării de a fi preot?

Vocaţia mea a luat naştere ca multe altele. Am fost atras de doi misionari care veniseră în parohia mea pentru a ţine exerciţii spirituale. Eram mic, dar în inima mea s-a născut primul gând: "Aş vrea să fiu ca ei". Ca ei, care erau buni cu noi, vorbeau bine, ne învăţau. Mi se părea un ideal: ei îl slujesc pe Dumnezeu, cel atât de frumos, şi aş vrea şi eu să îl slujesc. Nu am făcut nimic în această privinţă până când, într-o zi, când terminam gimnaziul, parohul m-a întrebat: "N-ai vrea să mergi la seminar?" Întrebarea m-a pus pe gânduri. Am mers apoi la paroh şi am întrebat: Ce este cu seminarul? Cum se face admiterea? Astfel am mers la Seminarul mic, care era ca un liceu şi unde se intra de la 15 ani. Erau vremuri dure. Era prin anul 1954, în plin comunism. Cei din familie şi-au dat seama că a merge la seminar presupune dificultăţi pentru toată familia. În ciuda comunismului atât de dur, vocaţiile erau numeroase. Am fost mulţi candidaţi. Trebuia să trecem un examen. Veneam câte 10-20 de băieţi în fiecare zi, iar profesorii ne observau, ne puneau întrebări, ne dădeau exerciţii şi au ales doar pe cei mai buni dintre noi, în total 88. Seminarul mic, pentru mine, a fost o experienţă foarte frumoasă, am găsit preoţi cu inimi mari, exemple, care răspândeau iubire, bucurie în inimile noastre. Însă trebuie să spun cu sinceritate că după acest seminar mic încă nu eram pe deplin hotărât. Am intrat în primul an de seminar major cu intenţia acesta: "Anul acesta trebuie să mă decid: fie voi fi preot, fără compromisuri, ori îmi caut o altă meserie". Îmi aduc aminte că în primul an eram cel care discuta cel mai mult cu profesorii; mai ales la filozofie, puneam multe întrebări, mă rugam mult, voiam să primesc lumina Domnului ca să ştiu în care direcţie să merg. Îmi amintesc, de asemenea, că m-am întâlnit cu un prieten din clasele primare; el era acum la şcoala de poliţie. Evident, nu puteam vorbi atât de liber, de aceea m-a luat cu motocicleta şi am mers într-o pădure ca să putem sta de vorbă. Acolo mi-a povestit ce anume li se spunea la şcoala de poliţie: că religia, Biserica, în maxim 10-15 ani în Polonia... totul se va sfârşi. A precizat: "Tu ai ales calea foarte periculoasă, pentru că Biserica va fi distrusă". Dar aceasta nu mi-a slăbit voinţa, din contra, mi-a întărit-o. Dacă Biserica urmează să fie distrusă, noi trebuie să o apărăm. Dumnezeu este valoarea cea mai mare pentru noi şi noi trebuie să apărăm Biserica. Aşadar, acest fapt mi-a întărit vocaţia. Acum calea mea era clară, fermă şi nu mă înspăimântam.

• Dacă priviţi în urmă, la aceşti aproape 40 de ani de preoţie, ce v-a fascinat cel mai mult în preoţie? Ce v-a impresionat?

Un lucru pe care îl experimentez într-un mod deosebit este că în fiecare persoană umană există nevoia de Dumnezeu. În primii trei ani ai vieţii sacerdotale am lucrat într-o parohie deloc uşoară. Eram într-un mare oraş, Poznan, iar la periferie erau aceste zone ceva mai dificile. M-am apucat de treabă cu mult curaj. Am primit la birou multe persoane. Învăţam copii cu vârstele cuprinse între 14 şi 18 ani; faţă de grupul pe care l-am găsit la început, după trei luni numărul lor s-a dublat. Mă pregăteam pentru lecţii, pentru a răspunde la exigenţele lor şi admiram cu ce sacrificii veneau: trebuiau să meargă la şcoală la ora 12.00 şi veneau la lecţiile de religie la ora 8.00 dimineaţa. Era un grup care locuiau destul de departe, trebuiau să treacă printr-o pădure. Iarna era periculos. Le spuneam că iarna nu era nevoie să vină la lecţiile pe care le făceam seara, dar ei au continuat să vină. Vedeam acest mare interes al copiilor pentru Dumnezeu şi aceasta îmi dădea un mare curaj. Apoi am ascultat multe spovezi. Într-o zi, spovedisem de patru-cinci ore. Seara la ora 22.00 abia terminasem, toţi plecaseră, a venit o persoană. Eram obosit... Persoana mi-a spus că nu se mai spovedise de 30 de ani, de la căsătorie. Soţia lui nu era credincioasă... A subliniat: "În timpul nopţii, mă trezesc şi mă rog. Pentru mine cea mai mare dorinţă este să pot primi într-o zi din nou sfânta Împărtăşanie". Când i-am spus că va putea primi Împărtăşania, pentru că îl spovedisem, a început să plângă ca un copil. Pentru mine, aceasta este o mare bucurie. Ce l-a făcut pe acest om să vină să se spovedească şi să se întoarcă la Dumnezeu? Nevoia de Dumnezeu. S-a retrezit această nevoie de Dumnezeu. Un alt fapt. În parohia mea era o casă pe care toţi o numeau "Caldarosa". "Caldarosa" erau numiţi comuniştii din perioada dinaintea războiului. Nimeni nu umbla la Liturghie, copiii nu veneau la cateheze, nici un preot nu mergea acolo. Mi-am făcut curaj şi mi-am zis: "Ei bine, dacă mă alungă, mă alungă... merg să slujesc Domnului". Am bătut la uşă, imediat a ieşit un domn înspăimântat, care zicea: "Dar noi nu... noi nu... n-n-nu". I-am spus: "Domnule, putem vorbi, doar puţin". Am intrat. În încăpere erau copii, puţină dezordine, mi-au pregătit un scaun şi eu nu am rostit nici un cuvânt. Domnul acela a început să se învârtă prin cameră, s-a înroşit la faţă şi mi-a spus: "Părinte, toţi spun că suntem aşa, fără Dumnezeu, că suntem anticlericali, dar să ştiţi că nu este deloc adevărat, pentru că eu când merg în oraş, intru uneori în biserică, i-am învăţat pe copiii mei să facă semnul crucii..." Şi a continuat să vorbească tot timpul. Eu nu am scos nici un cuvânt. Când a terminat, am spus doar atât: "Domnule, sunt mulţumit că am venit la dvs., văd bunăvoinţa dvs. Am doar o rugăminte: să le permiteţi copiilor dvs. să vină la cateheză. După şcoală, toţii copiii vin la cateheză, iar copiii dvs. merg acasă. Daţi-le voie să vină la cateheză". A răspuns: "Părinte, de acord". După această întâlnire, toţi copiii săi au început să frecventeze orele de cateheză. După doi ani am mers în casa aceea, acum totul era în ordine, copiii frecventau orele de cateheză, părinţii au donat ceva pentru construirea noului confesional, erau pregătiţi pentru întâlnirea cu preotul, cu cruce, lumânări, îmbrăcaţi curat. Deci eu n-am făcut nimic, nu a trebuit să argumentez, să conving. Pur şi simplu am mers acolo şi am redeşteptat această nevoie de Dumnezeu care este în persoana umană. Aş putea să povestesc multe asemenea fapte şi aceasta îmi dă un mare curaj în viaţa preoţească. Cel mai mare aliat în apostolatul nostru este nevoia de Dumnezeu care există în fiecare persoană umană.

• De la 15 noiembrie 1999 sunteţi prefect al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică. Vorbiţi-ne, vă rog, despre rolul acestui dicaster.

Rolul este unul foarte important, pentru că prima misiune a Bisericii este de a învăţa. "Mergeţi în toată lumea şi învăţaţi toate neamurile până la marginile pământului". Aşadar, învăţământul este un lucru de extremă importanţă. Avem trei sectoare ale învăţământului. În primul rând, seminariile, formarea clerului, de ei depinde un alt sector. Apoi avem universităţile de diferite feluri, răspândite în toată lumea, pentru a pregăti intelectuali catolici, medici catolici, ingineri catolici, jurişti catolici, jurnalişti catolici. Apoi este un alt sector, şcoala catolică. Şcolile catolice sunt foarte importante. Îmi amintesc că în timpul Sinodului Episcopilor pentru Europa se vorbea despre intelectuali, despre evanghelizare, dar nimeni nu vorbea despre copii. În vremea aceea nu eram prefect al acestei congregaţii. Mi-au spus că nu pot vorbi despre copii, trebuia să vorbesc despre dreptate, pentru că sunt şeful tribunalului. Dar în grupuri mici, am vorbit mult: "Dacă vrem să convertim Europa, trebuie să începem cu copiii". I-am spus şi cardinalului Sodano. El mi-a spus că îşi amintea că Agostino Gemelli, fondatorul Universităţii Catolice a Preasfintei Inimi din Milano (Università Cattolica del Sacro Cuore di Milano), odată a spus că dacă el ar fi fost constrâns să închidă fie şcoala catolică, fie universitatea, el ar fi preferat să închidă universitatea. Este semnificativ, pentru că nu poţi îndoi un copac bătrân. Este dificil să-i converteşti pe cei bătrâni. Dar planta tânără o poţi dirija către soare. Ceea ce se însămânţează în inimile copiilor rămâne pentru toată viaţa. Foarte adesea, aceşti copii, după un anumit timp, chiar dacă se îndepărtează, au la ce să se întoarcă. Mulţi sunt aceia care se întorc la acele idealuri care s-au născut când erau copii. Dacă îi educăm bine pe copii, pregătim şi studenţi buni pentru universităţile catolice. Pentru mine, educarea copiilor este de o mare importanţă.

• Spre ce fel de educaţie ar trebuie să se îndrepte societatea?

O educaţie pe care noi o numim "educaţie integrală". A transmite ştiinţa, informaţiile, aceasta nu este încă educaţie, deoarece această ştiinţă poate fi utilizată ori pentru bine, ori în scopuri negative. Noi ştim bine că a fost folosită din abundenţă, pentru rău, pentru războaie din ce în ce mai teribile, pentru terorism, pentru nedreptăţi în forme din ce în ce mai rafinate. Aşadar, trebuie să formăm persoana umană pentru a fi capabilă să folosească aceste cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii pentru bine, nu pentru rău.

• În ce constă educaţia integrală despre care vorbiţi?

Sunt patru elemente care formează educaţia integrală. Primul este elementul uman: trebuie să formăm o persoană serioasă, demnă de încredere, credibilă, o persoană care ştie să se stăpânească pe sine, să-şi controleze propria afectivitate. Al doilea element este cel spiritual, care este foarte important. Adică a pune o persoană în contact cu Dumnezeu. Acest element va ajuta şi formarea umană. Contactul cu Dumnezeu, unirea cu el dă motivaţia pentru a se comporta ca om onest, credibil, care vrea să facă binele şi nu răul. Al treilea element este educaţia intelectuală. Nu este o educaţie pentru o profesie anume. Noi o înţelegem ca o capacitate de a judeca, de a fi critic, de a nu fi înşelat de o anumită ideologie, de a fi unul care gândeşte, care este inteligent. Al patrulea element este pregătirea pentru o meserie, pentru o profesie. Cu cât primele trei elemente vor fi mai puternice, cu atât va fi mai creativă exercitarea profesiei pentru care omul se pregăteşte: în mod onest, în scopuri bune, nu în scopuri negative. Trebuie să formăm, aşadar, persoana întreagă. Aceasta este foarte important şi văd că şi la anumite reuniuni ale UNESCO s-a început să se vorbească despre această formare a întregii persoane. Când, de exemplu, la mine vin ambasadori, care nu sunt creştini, care au frecventat şcolile catolice, eu îi întreb: "De ce aţi frecventat şcoala catolică, dacă dvs. nu sunteţi nici măcar creştin?" Ei îmi răspund că ori şcoala e mai bună, ori că şcoala catolică nu transmite doar ştiinţa, ci formează persoana, creează o comunitate, o familie". Aceasta este foarte preţios pentru noi.

• Care credeţi că ar fi dificultăţile în educaţie?

Este foarte importată colaborarea dintre şcoală, familie şi Biserică. Foarte adesea există o dezordine: la şcoală copiilor le sunt oferite anumite exemple, în familie văd ceva complet diferit. Aici începe dificultatea în educaţie. Apoi consider că unul dintre obstacolele din calea educaţiei sunt mijloacele de comunicare. Vedem în mijloacele de comunicare, la televiziune de exemplu, atâtea lucruri care nu favorizează educaţia persoanei umane. Câte delicte văd copiii? Câte omucideri? Câte violenţe văd? Toate se oglindesc în inimile lor. În schimb, în inimile copiilor trebuie să fie însămânţate sentimentul de curaj, de bunătate, nu de teamă. Din păcate, trebuie să spunem că mijloacele de comunicare nu întotdeauna ajută la o adevărată şi deplină educaţie.

• În opinia dvs., care dintre cele patru dimensiuni pomenite pentru o educaţie integrală lipseşte cel mai mult în societate?

După părerea mea, cel mai mult lipseşte formarea spirituală. Aceasta este centrul. Aşa cum am spus, formarea umană practic se perfecţionează în formarea spirituală. Apoi, formarea spirituală ajută formarea umană. Mai mult, formarea spirituală ajută formarea intelectuală ca omul să judece şi să gândească în mod onest şi să nu caute să încerce să înşele. Ajută apoi şi dimensiunea profesională a educaţiei.

• Aşadar, trebuie întărită această dimensiune spirituală...

Consideră că da, este foarte importantă. De asemenea, este foarte important ca, mai ales când trimit copii la şcoala catolică sau când îi trimit la biserică, părinţii să-şi dea seama că şi ei, în familie, trebuie să colaboreze în această educaţie, trebuie să dea exemplu prin rugăciune. Trebuie să-i ajute pe copii să se roage. Eu consider că este un lucru foarte important.

• Dacă privim la societatea de astăzi, la Europa în chip special, vocaţiile sunt tot mai puţine, iar interesul pentru credinţă scade. Ce este de făcut într-un asemenea context?

Vocaţiile în toată lumea cresc. Sunt plin de admiraţie pentru Dieceza de Iaşi care are un număr mare de seminarişti. Dar în Europa sunt naţiuni, mai ales în Europa occidentală, unde este criză. Ce s-ar putea face? În cadrul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică am discutat de multe ori despre această problemă. Pentru mine lucrul fundamental este o claritate în învăţătura despre identitatea preoţiei ministeriale. Este foarte important. Ar trebui să fie indicată preoţia în toate aspectele sale, pentru că nu este o profesie, este absurd dacă cineva merge la seminar pentru a fi pregătit pentru o profesie. Este o misiune, care implică toată viaţa. Preotul îşi exercită preoţia chiar şi când este la pensie, când nu poate face nimic, când se roagă, când suferă, întotdeauna. Isus, ca preot, a făcut mai mult când, din punct de vedere uman, nu putea face nimic, când era ţintuit pe cruce; atunci el mântuia lumea. Aşadar, preotul este totul. Aici trebuie să se înţeleagă ce este preotul, să fie arătată frumuseţea preoţiei. Nu există nici o activitate mai frumoasă decât a conduce lumea la binele cel mai mare, adică la Dumnezeu. Nu există ceva mai frumos care se poate imagina. Consider că trebuie făcută o bună informare cu privire la preoţie.

• Dacă un tânăr simte chemarea de a fi preot, după părerea dvs., care sunt dificultăţile pe care trebuie să le depăşească?

Într-adevăr, astăzi - nu vorbesc despre România, pentru că nu o cunosc în întregime, dar în general despre Europa - dificultatea cea mai mare este că foarte adesea tinerii provin din familii care sunt după divorţ sau au numai mama. În aceste situaţii fie au un exemplu rău în familia proprie, fie vin în seminar după anumite experienţe foarte discutabile. Aşadar, unii sunt deja deformaţi din punct de vedere spiritual şi psihologic. Consider că sunt mai ales importanţi primii paşi, mai ales primul an în seminar. Noi facem un curs propedeutic înainte a începe seminarul. Vorbim cu aceşti tineri, pentru a descoperi care sunt dificultăţile fiecăruia. Deci trebuie să li se explice clar ce se vrea de la ei, că nu se pregătesc pentru o profesie, ci pentru o misiune. Lucrul cel mai important în munca pastorală nu vor fi acţiunile externe, ci contactul cu Dumnezeu. Eu dau mereu acest exemplu cu sfântul Ioan Maria Vianney. El nu era un geniu, e clar. Pe vremea lui erau timpuri foarte dificile, cu un secularism combativ, când mulţi preoţi ajungeau în închisoare, când parohiile erau distruse... Ce a făcut el extraordinar? Nimic. Pur şi simplu a făcut ce face un preot. A trăit unit profund cu Dumnezeu şi credea în sacramente, în rugăciune, în Spovadă. Practic, a redeşteptat atâta lume, veneau la el oameni din toată Franţa, ba chiar şi din alte ţări. Spovedea ore în şir zilnic şi a apropiat lumea de Dumnezeu. Nu a făcut lucruri extraordinare. Pur şi simplu era preot adevărat. Consider că trebuie să le fie explicate acestea seminariştilor, preoţilor tineri, celor care vor să se apropie de preoţie. Aceasta este o pregătire pentru o viaţă, o aventură fascinantă: a-i conduce pe oameni la binele cel mai mare, la Dumnezeu. Nu este ceva mai frumos. Trebuie să te implici în întregime, toată fiinţa ta, toate gândurile tale trebuie să fie implicate în aceasta. Este lucrul cel mai important: nu doar activitatea externă, ci contactul tău cu Domnul. Isus a fost foarte clar: "Fără mine nu veţi putea să faceţi nimic". Le-a spus apostolilor. Dar cu el putem să facem totul. "Totul pot în cel care mă întăreşte", a spus sfântul Paul. Dumnezeu este forţa noastră, nu noi. Trebuie doar să-i permitem lui Dumnezeu să acţioneze în viaţa noastră. Aceasta este puterea preoţiei.

• În aceste zile aţi fost prin Dieceza de Iaşi şi aţi văzut multe lucruri. Care sunt impresiile dvs.?

Impresia mea este foarte bună. Sunt extrem de mulţumit că aveţi un Seminar bun. Atâţia seminarişti tineri, cu chipuri inteligente, sunt dătători de o mare speranţă. Am celebrat Liturghia în catedrala voastră, cu atâţia credincioşi. Am văzut o participare frumoasă, au venit mulţi preoţi pentru a se uni cu noi în rugăciune. Consider că este lucrul cel mai frumos pe care l-am văzut aici. Am întâlnit apoi atâtea persoane. Sunt bucuros că la Universitate mi-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. După atâta comunism teribil, Universitatea s-a deschis către alte dimensiuni diferite de ştiinţă; s-a deschis către valorile morale, religioase ale vieţii umane şi este un fapt frumos. Mă întorc la Roma plin de optimism şi cu cele mai bune urări pentru dezvoltarea ulterioară a diecezei voastre.

• La final, vă rugăm lăsaţi un mesaj pentru cei care citesc sau ascultă acest interviu.

Aş dori să reamintesc acele cuvinte frumoase pe care Ioan Paul al II-lea le-a spus la începutul pontificatului său: "Nu vă fie teamă!" Aceleaşi cuvinte le-a repetat Benedict al XVI-lea în prima sa omilie. Nu vă fie teamă! Iubiţi-l pe Domnul şi acest fapt vă va da o mare bucurie!

• Vă mulţumim, Eminenţă, pentru acest interviu.