Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea părintelui Mauro Gagliardi

De pr. Mauro Gagliardi^*

Hans Urs von Balthasar, în „Introducere” la primul volum din monumentala sa Herrlichkeit (Gloria), în care a dezvoltat o teologie sistematică centrată pe transcendentalul frumosului, scrie: „Frumuseţea este ultimul cuvânt pe care intelectul gânditor poate îndrăzni să-l pronunţe, pentru că ea nu face altceva decât să încoroneze, ca aureolă de strălucire insesizabilă, astrul dublu al adevărului şi al binelui şi raportul lor indisolubil. Ea este frumuseţea dezinteresată fără de care lumea veche era incapabilă să se înţeleagă, dar care şi-a luat rămas bun în vârful picioarelor de la lumea modernă a intereselor, pentru a o abandona cupidităţii sale şi tristeţii sale. Ea este frumuseţea care nu mai este iubită şi păstrată nici măcar de religie, dar care, ca mască smulsă de pe chipul său, dezvăluie trăsăturile care ameninţă să fie incomprehensibile pentru oameni. Ea este frumuseţea în care nu mai îndrăznim să credem şi din care am făcut o aparenţă pentru a putea scăpa de ea fără remuşcări. În sfârşit ea este frumuseţea care cere (aşa cum este demonstrat astăzi) cel puţin tot atât curaj şi forţă de decizie a adevărului şi a bunătăţii, şi care nu se lasă ostracizată şi separată de aceste două surori ale sale fără a le târî cu sine într-o răzbunare misterioasă” (Gloria. Una estetica teologica, Jaca book, Milano 1994 [II rist.], pp. 10-11).

Sunt cuvinte de condamnare clară, din partea unui teolog foarte „modern”, a acelui spirit funcţionalist tipic al modernităţii, care nu mai este capabil să aprecieze valoarea lucrurilor frumoase ce nu au un impact imediat în domeniul utilului. Cum să înţelegem astăzi valoarea detaliilor minuţioase pe care pictorii le-au trasat pe bolţile nenumăratelor biserici şi care sunt inutile, pentru că nu pot fi percepute de cel care priveşte bolta din navată? Cum să justificăm truda maeştrilor mozaicari care au petrecut zile ca să compună piatră de mozaic în locuri nevizibile din catedralele medievale? Dacă pictura sau mozaicul nu vor fi văzute, nu vor fi gustate de nici un ochi uman, la ce a folosit atâta muncă? Frumosul în acest caz nu implică irosire de timp şi de energii? De asemenea: la ce foloseşte frumuseţea odăjdiilor şi a vaselor sacre, dacă săracul moarte de foame şi nu are cu ce să-şi acopere goliciunea? Ce frumuseţe nu sustrage resurse de la îngrijirea celor nevoiaşi?

Şi totuşi frumuseţea foloseşte! Şi foloseşte chiar atunci când este gratuită, când nu caută un util imediat, când este iradiere a lui Dumnezeu. Aminteşte Benedict al XVI-lea: „Raportul dintre misterul crezut şi celebrat se manifestă în mod deosebit în valoarea teologică şi liturgică a frumuseţii. De fapt, liturgia, ca de altfel restul revelaţiei creştine, are o legătură intrinsecă cu frumuseţea: este veritatis splendor. În liturgie străluceşte misterul pascal prin care însuşi Cristos ne atrage la sine şi ne cheamă la comuniune. […] De aceea, frumuseţea nu este un factor decorativ al acţiunii liturgice; mai degrabă este elementul său constitutiv, deoarece este atribut al lui Dumnezeu însuşi şi al revelaţiei sale. Toate acestea trebuie să ne conştientizeze asupra atenţiei care trebuie acordată pentru ca acţiunea liturgică să strălucească în conformitate cu natura sa proprie” (Sacramentum caritatis, nr. 35).

Cine nu ştie să aprecieze valoarea gratuită (adică de har) a frumuseţii şi, îndeosebi, a frumuseţii liturgice, cu greu poate să îndeplinească un corespunzător act de cult divin. Continuă Hans Urs von Balthasar: „Cel care, la numele său, strâmbă din buze la zâmbet, considerând-o ca jucărie exotică dintr-un trecut burghez, despre acesta putem fi siguri că – în mod secret sau în mod deschis – nu mai este capabil să se roage şi, în curând, nici măcar să iubească” (Gloria, pag. 11).

Frumuseţea ritului, când este astfel, corespunde acţiunii sfinţitoare proprii liturgiei sacre, care este lucrare a lui Dumnezeu şi a omului, celebrare care dă glorie Creatorului şi Răscumpărătorului şi sfinţeşte creatura răscumpărată. Conform cu natura eterogenă a omului, frumuseţea ritului trebuie să fie mereu corporală şi spirituală, să cuprindă vizibilul şi invizibilul. Altminteri se cade ori în estetismul care vrea să satisfacă gustul, ori în pragmatismul care depăşeşte formele în căutare utopică a unui contact „intuitiv” cu divinul. În fond, în ambele cazuri se scade de la spiritualitate la emotivitate.

Astăzi riscul este mai puţin cel al estetismului şi mult mai mult cel al pragmatismului informal. Avem nevoie în prezent nu atât de a simplifica şi a face mai concis, ci de a redescoperi frumuseţea şi maiestatea cultului divin. Liturgia sacră a Bisericii va atrage omul din timpul nostru nu îmbrăcând tot mai mult hainele cotidianităţii cenuşii şi anonime, cu care el este deja bine deprins, ci îmbrăcând mantia regală a adevăratei frumuseţi, haină mereu nouă şi tânără, care o face să fie percepută ca fereastră deschisă spre Cer, ca punct de contact cu Dumnezeul Unul şi Întreit, spre a cărui adoraţie ea este rânduită, prin mijlocirea lui Isus Cristos, Marele şi Veşnicul Preot.

______________

^* Pr. Mauro Gagliardi este profesor la Facultatea de Teologie din Ateneul Pontifical „Regina Apostolorum” din Roma şi consultant al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte şi al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor.

(După Zenit, 3 noiembrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu