Cu glasul meu strig către Domnul...

de sfântul Augustin

„Cu glasul meu strig către Domnul...” Nu ar fi ajuns să zic: „strig cu glas tare”? Dar precizarea nu e de prisos: „cu glasul meu”.

Mulți strigă spre Domnul, însă n-o fac decât cu glasul trupului lor. Dimpotrivă, omul interior, omul în care Dumnezeu a început să locuiască prin credinţă, acela nu va striga făcând zgomote cu buzele, cu glasul, ci va striga cu toată inima. Dumnezeu aude altfel decât oamenii. Dacă nu strigi din răsputeri, un om poate nu te va auzi; în schimb, strigătul inimii tale, aflat în gândul tău, Dumnezeu îl aude.

„Înaintea lui îmi vărs necazul, înaintea lui îmi prezint strâmtorarea” (Ps 141/142, 1-3)

Ce vrea să zică: „înaintea lui”? În prezenţa Domnului! Acolo unde mă vede! Dar unde nu vede? Spunem „acolo unde vede”, ca şi cum ar exista vreun loc unde El să nu vadă! Pentru că oamenii pot vedea, animalele de asemenea, în vreme ce Dumnezeu vede şi acolo unde oamenii nu pot vedea. Gândul tău nu-l vede nimeni, însă Dumnezeu îl vede. Deci acolo trebuie să-ţi reverşi rugăciunea, acolo unde nu poate vedea decât cel ce răsplătește.

Căci Domnul nostru Isus Cristos ţi-a poruncit să te rogi în ascuns: dacă-ţi gătești camera şi o cureţi, vei putea să-ţi strigi rugăciunea înaintea Domnului.

„Când vă rugaţi, spune Evanghelia, nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6,5-6).

Dacă de la oameni îţi aştepţi răsplata, roagă-te înaintea lor; dar dacă o aștepţi de la Dumnezeu, roagă-te înaintea lui, şi închide bine ușa să nu intre Ispititorul. Vrăjmașul bate la ușă şi caută să intre, dar dacă găsește închis, îşi vede de drum. Pentru că avem puterea de a închide uşa (uşa inimii, binenţeles, aşa cum vorbim despre camera inimii), avem şi puterea de a „nu da ocazie diavolului” (Ef 4,27). ... Deci dacă ai ajuns credincios şi ţi-ai deschis ușa lui Cristos, ţine-o închisă să nu intre diavolul. Cristos  este înăuntru, acolo locuieşte. Revarsă-ţi rugăciunea înaintea lui, şi nu striga ca şi cum El ar fi departe. Înţelepciunea lui Dumnezeu nu e niciodată departe... (Din comentariul la psalmul 141/142)

„Dumnezeule, vino în ajutorul meu. Doamne, grăbeşte-te să mă ajuți”

de sf. Ioan Cassian

Regula pe care o căutați, formula de rugăciune cu care trebuie să se deprindă orice călugăr ce vrea să-şi amintească neîncetat de Dumnezeu, pentru a se ridica treptat la gânduri mai desăvârşite, alungând orice alt gând, iat-o; căci omul nu va putea niciodată să păstreze rugăciunea dacă nu se eliberează de orice nelinişte şi de orice grijă a trupului. Este un secret lăsat nouă de câţiva din bătrânii noştri Părinţi şi pe care nu-l împărtăşim decât micului număr de persoane care-l doresc cu ardoare.

Formula următoare vă va aminti mereu de Dumnezeu :  „Dumnezeule, vino în ajutorul meu. Doamne, grăbeşte-te să mă ajuți. Deus in adjutorium meum intende ; Domine, ad adjuvandum me festina.”

Acest verset, ales din toată Scriptura, cuprinde toate sentimentele pe care le poate nutri firea omenească; se potriveşte perfect tuturor stărilor şi tuturor ispitelor.

Găsim acolo invocarea lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, smerenia unei mărturisiri sincere, păstrarea atentă a solicitudinii şi fricii, luarea în seamă a tuturor slăbiciunilor noastre, nădejdea de a fi ascultaţi, încrederea într-un ajutor mereu prezent şi sigur; căci întotdeauna acela ce-şi cheamă neobosit în ajutor Ocrotitorul e sigur că el e prezent.

Găsim în aceste cuvinte dragostea aprinsă şi milostenia, privegherea ca să nu cădem în mâinile duşmanilor ce pândesc mereu, de care nu putem scăpa fără ajutorul Celui ce ne apără. Versetul acesta ce-i chinuie pe diavoli este ca un zid de apărare ce nu poate fi cucerit, o armură prin care nu poate trece săgeata, un scut ce ne va apăra de fie ce dată când când se vor abate asupra noastră lenea, plictiseala, tristeţea şi descurajarea; versetul ne oprește să ne pierdem nădejdea de a fi mântuiţi, arătându-ne că Acela pe care-l chemăm e prezent în toate luptele noastre şi ne aude implorarea. (...)

Se cuvine așadar să înălţăm la Dumnezeu această scurtă rugăciune, pentru a nu fi doborâţi în necazuri şi a nu ne mândri în vremurile propice. Da, meditaţi neîncetat acest verset în inima voastră, recitaţi-l în timp ce lucraţi, în toiul ocupaţiilor şi când călătoriţi. Fie ca duhul vostru să-şi afle în el hrana, pe când dormiţi, pe când mâncaţi... fie ca meditarea lui să devină o formulă puternică şi salutară ce vă va scăpa de toate atacurile diavolilor şi pe deasupra vă va curăţi de vicii şi de contagiunea celor pământeşti, pentru a vă ridica la contemplaţia lucrurilor nevăzute şi cereşti şi a face să crească în voi dorinţa aprinsă de a vă ruga stăruitor, pe care puțini o au.

(din Conferința a 10-a, cuprinzând învățătura lui Avva Isaac despre rugăciune)

Dumnezeu te priveşte

de sfântul John Henry Newman

Dumnezeu te priveşte. Te cheamă pe nume, aşa cum eşti.

Da, te cheamă, pe tine în persoană.

Te vede, te înţelege, nu este El oare Cel ce te-a zidit?

Ştie ce se petrece în tine,

Te vede în zilele de bucurie, şi în cele de tristeţe.

Îţi cunoaşte gândurile şi sentimentele, starea sufletească,

gusturile, tăria şi slăbiciunea.

Îţi citeşte pe chip zâmbetul sau lacrimile,

ştie când eşti sănătos şi când tânjeşti.

El priveşte cu duioșie la mâinile şi la picioarele tale.

Îţi ascultă glasul, bătaia inimii, răsuflarea.

Nu te poţi iubi mai mult decât te iubeşte El.

„Opreşte-te şi află...”

După John Edward Southall (1855-1928)  

Iată o metodă de a face cunoştinţă cu Dumnezeu. „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău. Dumnezeu e în Templul lui sfânt; să tacă tot pământul în prezenţa lui.” (Din Ps 45/46) Cu ani în urmă, un prieten mi-a făcut cadou o cărticică cu titlul „Adevărata pace”, scrisă de un autor medieval. Citirea ei a reprezentat o răscruce în viaţa mea. Cuprinde o singură idee: Dumnezeu aşteaptă în adâncurile fiinţei mele pentru a-mi vorbi, şi o face cu condiţia ca eu să las totul la o parte şi să stau tăcut, pentru a-I putea auzi glasul.

Mi s-a părut că nu e mare lucru, şi m-am aşezat, căutând să nu spun nimic. Dar nici nu începusem bine, şi a început un adevărat circ, plin de mii de zgomote, de mii de voci venite din afară sau dinăuntru: nu auzeam decât gălăgie. O parte a glasurilor veneau din mine: erau propriile mele cuvinte de rugăciune. Altele veneau evident de la Ispititor şi din lumea dinafară, plină de zgomot şi de furie. Parcă niciodată nu avusesem atâtea lucruri la care să mă gândesc, şi atâtea lucruri de făcut: eram tras în toate direcţiile, şi nu mă întâmpina decât lipsa păcii.

Unele glasuri păreau vrednice de ascultare, dar Dumnezeu mi-a spus: „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău”.

După aceasta m-au luat cu asalt, disputându-şi atenţia mea, sumedenie de gânduri despre ziua următoare, cu sarcinile şi grijile ei, cu lucrurile ce trebuiau planificate; dar mi-am adus aminte de ce spune Dumnezeu: „Opreşte-te şi află...”

Atunci m-am pus pe ascultat, învăţând treptat cum să mă supun poruncii, cum să-mi închid auzul, împiedicând zgomotele să intre. Iar când toate s-au îndepărtat, mi-am dat seama că rămâne în inima mea cineva care a început să-mi grăiască cu o duioșie de nespus, dar şi cu putere, şi glasul acela suav îmi aducea mângâiere şi pace.

Pe când ascultam, am simţit că se contopesc în glasul acesta propriile mele rugăciuni, dar am auzit răsunând şi glasul înţelepciunii şi cel al datoriei... Nu mai aveam nevoie să recit rugăciuni, nici să cuget intens, nici să mă silesc ca să am încredere. Căci vocea aceea slabă ce răsuna în mine era chiar cea a Duhului Sfânt, era rugăciunea lui Dumnezeu în străfundurile sufletului meu, era răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările şi cererile mele, viaţa divină aducând putere sufletului şi trupului; ea a devenit substanţa oricărei cunoaşteri, a oricărei rugăciuni, a oricărei binecuvântări.

Căci era însuşi Dumnezeul cel viu, trăind în mine ca viaţa mea, şi totul al meu.

Realitatea divină şi faptele rugăciunii

De Romano Guardini

Realitatea Dumnezelui celui viu se manifestă în spațiul creat de reculegere… Rugăciunea trebuie să țintească în primul rând la a pătrunde în realitatea divină; în al doilea rând, omul care se roagă trebuie să stăruiască, să se silească să rămână treaz, atent la sfânta Prezență şi gata să răspundă cerințelor ei.

Vorbim înadins despre efort; rugăciunea poate efectiv fi ceva laborios. Se întâmplă ca ea să țâşnească din inimă ca un limbaj viu; dar dacă ne referim la o viață de om în întregul ei şi la majoritatea oamenilor, constatăm că uşurința aceasta rămâne ceva excepțional.

Cel mai adesea rugăciunea trebuie susținută prin voință şi prin exersare; iar dificultatea exercițiului rezultă în cea mai mare măsură din faptul că realitatea lui Dumnezeu nu e simțită. În cazul acesta, cel care se roagă are impresia că pluteşte în gol; orice altceva i se pare mai urgent, pentru că orice e mai tangibil. De aceea se cere perseverență: e lucrul cel mai important. Când cineva susține că nu găseşte nimic în rugăciune, că nu se simte îndemnat la ea de un elan lăuntric, dacă spune că rugăciunea a devenit pentru el ceva artificial şi că, pe aceste considerente, preferă să se abțină, acest om abandonează o slujire care dă rugăciunii întregul ei sens: căci stăruința în ceasurile de vid are un sens deosebit, cu care nu se compară o rugăciune făcută în alte momente, oricât ar fi ea de sinceră şi de spontană.

Stăruința arată că omul îşi ia credința în serios; în sensul cel mai riguros, înseamnă că el face eforturi ca să se roage, mânat numai şi numai de fidelitatea față de Dumnezeu; este o vorbire în întuneric, adresată Aceluia ce ascultă, chiar când nu ni se arată. Dacă stăruim în rugăciune, va sosi un ceas în care vidul lăuntric se va umple. Căci Dumnezeu nu e numai o idee, o imagine, ori un sentiment, ci realitate. Și nu trăieşte într-o fericită indiferență, pe înălțimi inacesibile: nu, Dumnezeu ne iubeşte. Este Domnul, liber şi puternic. Pentru el nu există bariere, nici măcar cele ale uscăciunii inimii noastre; într-o zi ori într-alta, El se va arăta celui care îl așteaptă cu o fidelitate stăruitoare. Dacă Dumnezeu nu ar fi decât o idee ori un sentiment, ar fi preferabil să ne ataşăm de ceea ce străluceşte, de oamenii atât de vii, de pământ, cu dulceața şi greutatea lui! Dar El este Dumnezeul cel viu care a zis: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20).

Rugăciunea de cerere

De Romano Guardini

E frumos să ne amintim în rugăciune de cei dragi, să-i vorbim lui Dumnezeu despre dificultăţile lor cotidiene, despre nevoile şi dorinţele lor. E un lucru frumos să ştim că, purtând de grijă cuiva iubit, suntem împreună cu Dumnezeu care se ocupă de el, gândind că cel drag, în acordul acesta, e ocrotit. Este un izvor de linişte şi de încredere. Grijile încetează să fie obsedante şi să ne chinuie; chiar atunci când uşurarea e de scurtă durată, tot rămâne momentul de rugăciune, în care inima se odihneşte.

Tot înaintea lui Dumnezeu trebuie aduse marile interese ale cetăţii: hotărârile istoriei, nevoile naţiunii, mizeriile vremii. Fiecare e răspunzător de lumea întreagă. Îndeobşte, nu prea putem face mare lucru; prin rugăciune însă, fiecare poate lua în inimă întregul ansamblu şi-l poate aduce acolo unde stă Acel ce este stăpânul suprem al destinelor. Dumnezeu nu-l sileşte pe om, căci l-a creat liber. Nu-l conduce decât ţinând seama de libertatea lui. Însă porţile libertăţii se deschid în două locuri: în acţiunea propriu-zisă, şi în rugăciunea celor ce iubesc, care aduce înaintea Domnului interesul comun. 

Se poate întâmpla ca cineva să aibe impresia că Dumnezeu e indiferent şi că nu se sinchiseşte de el, că Dumnezeu trăiește într-un univers îndepărtat, pe când omul se izbeşte de experienţa pământească care nu are ieșire. Cineva care a suferit mult riscă să cadă în asemenea gânduri, mai ales dacă nu are, cum se zice, „noroc”, şi totul i se împotriveşte; dacă face parte din fiinţele greoaie, chinuite, cărora toate par să le iasă prost. Oamenii aceştia au de fapt nevoie de un climat de iubire omenească, care le-ar arăta că lucrurile nu stau chiar aşa cum gândesc ei. Dar în vreme ce o asemenea iubire poate lipsi, credinţa afirmă că omul e iubit de către Dumnezeu, iar omul se cuvine să rămână constant în convingerea aceasta, să o ia mereu de la capăt, spre a trăi din credinţă.

... Omul se cuvine să înveţe că Dumnezeu este fiinţa cea mai reală, mai reală decât lucrurile, că El e viu şi puternic. Desigur, trebuie să facem eforturi pentru a ajunge la convingerea aceasta, care nu se obţine numai cu inteligenţa, ci şi cu inima. Trebuie să ne spunem că gândul ne poate orbi, că sentimentul nostru îşi poate pierde tăria, că inima ni se poate umple de amărăciune, si că de aceea e nevoie să căutăm sincer şi serios un punct de sprijin care să se afle deasupra acestor lucruri. Dumnezeu e adevărat, însă realitatea lui e de o natură foarte elevată... Dumnezeu are încredere în inima omului, şi aşteaptă ca el să ştie să recunoască în lucruri, îndărătul lor, dedesuptul şi deasupra lor, măreţia divină; iar omul e capabil de aşa ceva, dacă are voinţa de a o face.

Cel ce a avut de înfruntat asprimea inexorabilă a existenţei mai poate avea impresia că Dumnezeu nu e atotputernic în faţa lumii. Toate par să se petreacă printr-un soi de necesitate. Legile naturii sunt inexorabile, istoria e alcătuită din evenimente urmate de consecinţe, iar consecinţele devin la rândul lor cauze. Viaţa fiecăruia depinde de circumstanţe exterioare, de capacităţi interioare, de trecut. În toate acestea s-ar zice că nu mai e loc pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru darul şi ajutorul lui, şi rugăciunea de cerere poate apărea ca ceva ridicol... Aici însă omul mai are mult de învăţat. Trebuie să înţeleagă că experienţa lui, dacă ea cuprinde partea ei de adevăr, nu e decât eva limitat. Felul nou de a vedea lumea face ca credinţa copilărească, destul de înrudită cu poveştile cu zâne, să se usuce; dar în locul ei apare atitudinea adultului, confruntat cu viaţa reală. Într-o anumită măsură, experienţa aceasta face bine, dar ea poate fi şi distrugătoare, dacă face ca omul să devină aspru şi închis în sine. Omul trebuie deci să ia în considerare faptul că realitatea, cu legile ei, rămâne în mâna lui Dumnezeu, că Dumnezeu îl iubeşte pe om şi vrea să fie în armonie cu inima  şi cu voinţa lui... Trăim din harul lui Dumnezeu; iar adevărul ca şi smerenia constă în a o recunoaşte şi în a acţiona în consecinţă...

Rugăciunea de cerere nu are nimic altceva de făcut decât să pună în evidenţă nevoia în care ne aflăm, chemarea către Dumnezeu ca El să lucreze şi să zidească. „Să se facă voia ta iar nu a mea” înseamnă în definitiv: „Fie ca iubirea ta, Doamne, să fie activă în viaţa mea”. 

Trei texte de Pr Jean Lafrance

„Tot ce veţi cere cu credinţă în rugăciune, veţi primi...”

Înainte de a începe să te rogi, reciteşte parabolele în care Isus vorbeşte despre rugăciune: parabola despre smochinul uscat (Mt 21, 18-22), cea despre prietenul insistent (Lc 10,5-8), cea despre judecătorul nedrept (Lc 18, 1-6); mica pildă cu sicomorul (Lc 17,5-6). Şi mai ales reciteşte tot ce spune Isus despre puterea rugăciunii (Lc 11,9-13). Compară felul tău de a te ruga cu cererea stăruitoare a prietenului care deranjează ori cu insistenţa văduvei, şi vei vedea cât de timid şi de fricos te rogi. Te întrebi cum anume se cuvine să te rogi, ce idei trebui să desfăşori înaintea lui Dumnezeu; s-ar zice că te pregăteşti pentru a scrie o dizertaţie ori un poem. Dumnezeu însă îţi cunoaşte străfundurile inimii, ştie cât eşti de nevrednic, de păcătos, şi-i e milă de starea în care te găseşti. Nu-ţi cere fraze frumoase, nici un puhoi de vorbe zadarnice.

Înainte de a şti cum să te rogi, important este să înveţi să stărui în rugăciune, neobosit, fără să te descurajezi, fără să te laşi îndepărtat de tăcerea lui Dumnezeu. „Apoi le-a spus o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja.” (Lc 18,1)

Fii şi tu îndrăzneţ precum văduva ce vine înaintea judecătorului. Înfăţişează-te lui Dumnezeu în plină noapte, bate la ușă, strigă, imploră, mijloceşte. Dacă ușa pare că rămâne închisă, insistă, strigă… Dumnezeu va primi chemarea ta nemăsurată, pentru că prin ea îţi strigi încrederea fără margini. (...)

Lasă-te transportat de puterea angoasei din tine şi porneşte impetuos la asalt. În anumite momente, Duhul Sfânt însuşi va formula cererile tale în adâncul sufletului tău, în suspine inefabile. Ai auzit vreodată cum geme un bolnav cuprins de dureri intense? Nimeni nu poate rămâne nesimţitor, dacă nu are inimă de piatră. În rugăciune, Dumnezeu aşteaptă să pui şi tu o violenţă, o vehemenţă a implorării asemănătoare, pentru a veni cu putere spre tine şi a-ţi împlini cererea.

În fond, tot ce faci este să ieşi în întâmpinarea iubirii infinite adunate în inima Domnului, care nu aşteaptă decât rugăciunea ta ca să se reverse, plină de milă şi de mângâiere. Dacă ai şti cât de atent este Domnul la cel mai mic strigăt al tău, nu ai înceta să-l implori, pentru tine şi pentru fraţii tăi...!

O asemenea rugăciune presupune, desigur, să ai credinţă; dar cum să te rogi cu stăruinţă, dacă nu ai nesfârşită încredere în Dumnezeu, care te ascultă şi te iubeşte?

Nu poţi vedea suferinţa fraţilor tăi, fără a fi pentru ei prietenul insistent care-i bate zi şi noapte lui Dumnezeu la uşă. Caută să înţelegi cât mai bine cuvântul lui Cristos şi să măsori cât de departe bate:

„Tot ce veţi cere cu credinţă în rugăciune, veţi primi.” (Mt 21,22)

*

Vorbeşte cu Tatăl, ca între prieteni

Nu-ţi începe rugăciunea slujindu-te de inteligenţa ta pentru a te gândi la Dumnezeu, nici de voinţa ta pentru a intra în tăcere; îţi iroseşti puterile în zadar. Începe mai degrabă prin a te arunca literalmente în implorare, strigându-ţi cererea către Tatăl. Cere-i Duhul: „Tată, în numele lui Isus, dăruieşte-mi Duhul tău.”

Agaţă-te de invocaţia aceasta; ca o săgeată, strigătul îţi va zdrobi inima şi o va străpunge pe cea a Tatălui. De îndată ce vei simţi cum izvorăşte din inima ta murmurul rugăciunii, poţi lăsa la o parte strigătul. Cum zice Serafim de Sarov: „Atunci, rugăciunea lasă locul tăcerii”.

Nu depinde de tine să te „rogi bine” şi nici să ajungi la rugăciunea curată, pentru că aşa ceva numai Duhul îl poate dărui, pe gratis. Ce depinde de tine este să ai grijă de începuturi şi să-ţi petreci primul sfert de ceas implorând Duhul să-ţi vină în ajutor; pe urmă, te vei înţelege cu El. (...) În rugăciune, oscilezi neîncetat între un volontarism cu care încerci să-ţi impui părerile Duhului Sfânt, şi un soi de lăsare pe tânjală care nu are nimic de-a face cu lăsarea pe mâna lui Dumnezeu de care e vorba în Evanghelie.

Intră în rugăciune fără idei preconcepute, pregăteşte-ţi-o cu un text biblic luat din liturghia zilei; dacă intri imediat în rugăciunea pură, nu recita rugăciunea lui Isus, ci vorbeşte cu Tatăl, ca între prieteni, din moment ce întâlnirea s-a petrecut. Dar dacă nu se petrece nimic, spune încet „Doamne Isuse, ai milă de mine”, până ce Duhul te va introduce în rugăciune. Fii suplu în mâna lui Dumnezeu, cum sunt coardele lirei sub degetele unui artist. Lui Dumnezeu îi place să te treacă prin dialectica contrariilor: cuvânt şi tăcere, dreptate şi milostenie, rugăciunea inimii şi rugăciunea pură, lipsită de cuvinte.

*

La capăt de drum

„Ave Maria”. „Bucură-te, Marie, plină de har, Dumnezeu este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei...” Repetând cuvintele îngerului Gabriel şi pe cele ale Elisabetei, intru de îndată în registrul rugăciunii... Deşi am o uşoară preferinţă pentru partea a doua a rugăciunii: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre...”

Singurul gând care-mi mai rămâne pe când rostesc aceste cuvinte, este că împlinesc ad litteram mărturisirea sfântului Paul: „nu ştiu să mă rog cum se cuvine”, însă altcineva se roagă pentru mine şi în mine, cu o rugăciune desăvârşită, pentru că ea corespunde rugăciunii pe care o doreşte însuşi Dumnezeu. Pentru a spune lucrurile altfel, în maniera lui Paul, cred că în adâncul meu, fără intervenţia mea, Duhul Sfânt dialoghează cu spiritul meu şi se adresează Tatălui cu vorbe de taină... dar tot ce spun aici e foarte aproximativ. Ştiu bine că rugăciunea aceasta e cea a Duhului, dar tot ce pot percepe este că rugăciunea o face Maria. Chiar dacă uneori am impresia că nu mă mai rog nici la Tatăl nici la Cristos, o las pe Sfânta Fecioară să aleagă ea rugăciunea mea către fiecare dintre Persoanele Sfintei Treimi. Pentru mine, esenţialul este să mă rog. E o chestiune de viaţă ori de moarte, de disperare ori de pace, de angoasă ori de bucurie. În adevăr, Maria e acum pentru mine totul.

„Nu ştiu să mă rog”

de Bruno Forte

Îmi zici: „Nu ştiu să mă rog”! Şi mă întrebi: „Cum să fac” ? Iată răspunsul meu: începe prin a-i dărui puţin din timpul tău liber. La început, nu va conta cât de lung este acel timp, important este să o faci cu fidelitate. Fixează-ţi singur pentru fiece zi un moment pe care-l vei dărui Domnului, şi fă aceasta  cu perseverenţă, zi de zi, când ai chef şi când nu ai chef.

Caută un colţişor liniştit, dacă se poate, undeva într-o biserică sau înaintea unei icoane, a unei cruci, sau a Bibliei... Reculege-te în tăcere: cheamă Duhul Sfânt, pentru ca El să strige în adâncul sufletului tău: „Abba! Tată!”

Pune-ţi inima înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă o bântuie furtuna: să nu-ţi fie teamă să-i vorbeşti despre greutăţile tale, despre durerile tale, despre păcatul şi lipsa ta de credinţă, ba chiar şi despre răzvrătirile şi revolta din tine, dacă simţi aşa ceva. Tot ce porţi în suflet, tot ce ai pe inimă, pune-l în mâna lui Dumnezeu.

La început, timpul acesta de rugăciune ţi se va părea lung, prea lung, nesfârşit: cu smerenie, perseverează, dându-i Domnului cât timp poţi, însă niciodată mai puţin decât ţi-ai fixat pentru fiece zi. Vei vedea că, de la o întâlnire la alta, vei fi răsplătit, vei prinde tot mai mult gustul rugăciunii, iar ce ţi se părea la început de neatins devine tot mai uşor şi mai frumos.

Vei înţelege că mai important decât să primeşti răspunsuri este să te pui la dispoziţia lui Dumnezeu; iar ceea ce, în rugăciune, aduci înaintea Domnului va apărea încet-încet într-o altă lumină.  

Când vei veni răvăşit, cu inima în furtună, la rugăciune, vei observa - dacă ai perseverenţă - că şi în lipsa unui răspuns la rugăciunile tale, obiectul lor parcă se va fi topit, ca zăpada la soare, şi aceasta îţi  va aduce pacea: pacea de a te şti în mâinile lui Dumnezeu şi de a te lăsa călăuzit de El acolo unde vrea să te ducă. Şi atunci, o cântare de laudă, o cântare nouă, va ţâşni din inima ta şi de pe buzele tale, semn al unui cuget nou, al unui duh nou, al „omului dinăuntru” plămădit după chipul şi asemănarea Domnului.

Tot ce te încarcă, pune-l în mâna lui Dumnezeu: aminteşte-ţi că Dumnezeu îţi  este şi tată şi mamă, Părintele plin de dragoste care primeşte tot, iartă tot, aduce lumină pretutindeni, aduce mântuire. Ascultă-i tăcerea. Nu căuta să capeţi răspuns de îndată.... Nu pretinde să-l „iei în stăpânire” pe Dumnezeu, ci lasă-l să-ţi străbată viaţa şi sufletul, lasă-l să-ţi umple inima de emoţie, să ţi se dezvăluie, aşteaptă ca El să te lase să-l priveşti, fie şi numai ‘de la spate’...

Ascultă glasul tăcerii Domnului. Ascultă-i Cuvântul aducător de viaţă: deschide Biblia, meditează la ea cu dragoste, lasă să-ţi vorbească, de la inimă la inimă, Cuvântul lui Isus; citeşte Psalmii, vei găsi exprimat acolo tot ce ai vrea să-i spui Domnului; ascultă-i pe apostoli şi pe prooroci; îndrăgosteste-te de istoria Patriarhilor, a poporului ales, ca şi de cea a Bisericii de la începuturi, căci vei afla acolo experienţa unei vieţi trăite în orizontul Legământului cu Dumnezeu.

Aici nu e vorba numai de mine...

de sfânta Edith Stein

Primul ceas al zilei mele îi aparține lui Dumnezeu. Sarcina zilei, doresc s-o îndeplinesc, iar El îmi va dărui puterea de a o duce la capăt. Vreau să înaintez astfel până la altarul lui Dumnezeu. Aici nu e vorba despre mine și micile mele treburi neînsemnate, ci mai curând de o mare jertfă ispășitoare. Pot participa la ea, îmi pot spăla sufletul în ea, și pot lăsa ca bucuria să se reverse, punându-mă, cu toate ocupaţiile și greutăţile mele, alături de darurile depuse pe altar. Iar atunci când Domnul vine la mine în sfânta împărtășanie, pot întreba: oare ce aștepţi de la mine azi, Doamne?

Să aduci în lume viaţa divină

de Edith Stein

Cu cât ești mai unit cu Dumnezeu, cu atât ești mai dator să ieși și să te duci în mijlocul lumii – ca să-i aduci lumii viaţa divină. Tot ce ai de făcut este să găsești mai întâi un colţișor liniștit, în care să poţi sta cu Dumnezeu ca și cum, în afară de Dumnezeu, n-ar mai exista nimic, și aceasta în fiecare zi. Ceasurile de dimineaţă, înainte de a începe munca zilei, sunt cele mai potrivite. Trebuie să-ţi primești de la Dumnezeu misiunea zilei ce începe, în loc să alegi tu însuţi, să nu fii decât un instrument.

Sacramentul clipei prezente

De Anthony De Mello

Cei care trăiesc „în cap” nu sunt decât foarte rar conştienţi de momentul prezent. Trăiesc când în trecut, când în viitor. În trecut, găseşti mereu greşeli de regretat, păcate de deplâns, supărări la care să revii obsedant. În viitor, te aştepţi la calamităţi, anticipezi bucurii sau visezi la succese.

E desigur realist să-ţi revizitezi trecutul, să faci ordine în amintiri, şi  mai cu seamă să fii recunoscător pentru clipele de fericire ce ţi-au fost date; de asemenea, e necesar să consacri ceva timp pentru o planificare realistă. Însă pentru a ne ruga bine, nu trebuie să ne oprim prea mult la asemenea lucruri; priceperea de a intra în contact cu prezentul şi de a rămâne fixat în el este un lucru pe care trebuie să ni-l dezvoltăm pentru ca rugăciunea să ne reuşească. Cel mai bun mijloc de a intra în contact cu prezentul este să „cobori” din minte şi  să te opreşti asupra a ceea ce simţi.

Ce anume? Aerul rece sau cald în jurul meu. Vântul care-mi mângâie faţa. Textura şi  temperatura unui obiect... devenind conştient de tot ce există, concret, aici şi acum, sunt cu adevărat „viu”. Şi  de îndată ce am început să stăpânim tehnica conştientizării senzaţiilor, vom fi surprinşi  să constatăm cât de mult ne aduce ea, dacă facem parte dintre aceia care-şi fac mereu griji sau sunt roşi  de vinovăţie din pricina trecutului !

Caută să simţi, în loc să gândeşti

Capul nu e locul cel mai bun pentru rugăciune. Desigur, mintea e locul în care începe cea mai mare parte a rugăciunilor noastre; dar, dacă rugăciunea rămâne prea mult timp în cap, şi  nu ajunge la inimă, ea va fi din ce în ce mai aridă, mai obositoare şi  mai frustrantă. Putem învăţa cum se poate scăpa de domnia gândurilor şi de vorbăria interioară, pentru a intra în lumea senzaţiilor şi  a sentimentelor. Acolo s-a născut contemplaţia, acolo poate deveni rugăciunea o energie transformantă, izvor al unei păci inalterabile şi al adevăratei bucurii.

Când mintea şi inima sunt alături în rugăciune

de Sfântul Serafim de Sarov

Cei care au luat hotărârea de a-l sluji pe Dumnezeu trebuie să se deprindă să-i păstreze neîncetat în gând amintirea şi să se roage neîncetat la Isus Cristos, repetând : Doamne Isuse Cristoase, Fiule al lui Dumnezeu, îndură-te de mine, păcătosul… Procedând astfel, ferindu-ne de tot ce ne abate gândul în alte direcţii, căutând totodată să ne păstrăm liniștea conştiinţei, ne putem apropia de Dumnezeu şi ne putem uni cu El. Căci, zice sfântul Isaac Sirul, în afară de rugăciunea nerîntreruptă, alt mijloc de a te apropia de Dumnezeu nu există.

Când mintea şi inima sunt alături în rugăciune, când nimic nu tulbură sufletul, inima se umple de o căldură ce vine de la Duhul, iar lumina lui Cristos pătrunde omul nostru dinăuntru, umplându-l cu pacea şi bucuria ei.

Când omul contemplă în sufletul lui lumina veșnică, uită de tot ce e trupesc, uită de sine şi ar dori să se ascundă în adâncurile pământului pentru a nu fi lipsit de bunul unic: Dumnezeu.

„Nu îndrăzneam să cred că Dumnezeu însuşi se ruga în mine”

de Arhimandritul Sofronie

Rugăciunea este o creaţie mereu vie, infinită, superioară oricărei arte ori ştiinţe. Prin rugăciune intrăm în comunicare cu Fiinţa veşnică, cea fără de început. Cu alte cuvinte: viaţa lui Dumnezeu, care singur este cu adevărat, intră în noi prin acest canal. Rugăciunea este fapta supremei înţelepciuni, iar frumuseţea şi nobleţea ei sunt neîntrecute.

În rugăciune,  spiritul nostru cunoaşte o sfântă şi sobră beţie. Însă căile acestei creaţii sunt complexe. De mii de ori, simţim un elan înflăcărat către Dumnezeu şi totodată căderile ce ne aruncă departe de sfera Luminii sale. Adesea şi în multe chipuri, vom resimţi incapacitatea intelectului nostru de a se ridica la El; uneori vom fi oarecum în pragul nebuniei şi atunci, cu inima plină de durere, îi vom arăta starea noastră jalnică...

Adevărata rugăciune la Dumnezeul cel adevărat înseamnă să fii unit cu Duhul divin care se roagă în noi; El ne dăruieşte să-l cunoaştem pe Dumnezeu ; El ridică duhul şi cugetul nostru la starea în care putem contempla veşnicia.

Ca har venit de la cer, actul rugăciunii depăşeşte existenţa noastră pământească. De aceea trupul nostru muritor, incapabil să se ridice în sfera spirituală, îi rezistă. Neputând cuprinde Infinitul, mintea noastră rezistă şi ea. Îndoielile o trag îndărăt, şi atunci respinge tot ce-i depăşeşte înţelegerea. Mediul social în care trăim se împotriveşte de asemenea rugăciunii, căci îşi organizează viaţa cu alte scopuri, diametral opuse ei. Duhurile ostile nu o suportă nici ele.

Însă numai rugăciunea, prin tensiunea înaltă a spiritului nostru doritor să ţină poruncile lui Cristos, face să se ridice din decăderea ei lumea creată, căci rugăciunea învinge puterile ce ne îngreunează şi ne trag în jos. Lupta rugăciunii este grea, pentru că stările noastre sufleteşti sunt schimbătoare. Uneori rugăciunea curge în noi ca un fluviu, alteori inima ne e uscată. Să avem grijă să nu dureze prea mult aceste scăderi ale puterii de a ne ruga. Ruga noastră înseamnă de multe ori să punem înaintea lui Dumnezeu jalnica noastră stare:  slăbiciune, acedie, îndoieli, temeri, angoase, disperare... într-un cuvânt, tot ce se leagă de condiţiile existenţei noastre. 

E bine să-i arătăm lui Dumnezeu starea noastră, fără a căuta expresii îngrijite ori vreo înşiruire logică. De multe ori, acest fel de a ne adresa lui Dumnezeu e începutul unei rugăciuni ce se devine treptat dialog.

Uneori, în naivitatea noastră, ni se va părea că valurile dragostei ce ne învăluie sunt propria noastră dragoste de Dumnezeu. Iată cum s-au petrecut lucrurile cu mine: nu îndrăzneam să mă gândesc că Dumnezeu, în infinita sa maiestate, Ziditorul universului, şi-ar putea opri atenţia asupra mea aşa cum sunt, un om lipsit de merite şi încărcat de păcate. Rugându-mă, ziceam: „O, dacă s-ar putea ca să mă iubeşti şi Tu cât te iubesc!... Nu vezi ce sete i-e inimii mele de tine, zi şi noapte? Apleacă-ţi faţa spre mine, arată-mi-te, fă-mă să fiu aşa cum vrei tu să-i vezi pe cei zidiţi de tine, aşa ca Tu, Preaînalte, să mă poţi primi şi iubi...”

Dar nu ştiam ce spun (vezi Lc 9,33). Nu îndrăzneam să cred că Dumnezeu însuşi se ruga în mine.

traducere de Agnes Davidovici