A răspândit în Canada devoţiunea către sfântul Iosif

De Mario Lachapelle

Călugăr din Congregaţia „Sfânta Cruce” şi vicepostulator

André (Alfred) Bessette – care este canonizat de Benedict al XVI-lea duminică 17 octombrie – are douăzeci şi cinci de ani când ajunge la Côte-des-Neiges pentru a se pregăti la noviciat în Congregaţia „Sfânta Cruce”. Găseşte o comunitate dinamică dar încă fragilă, ca şi sănătatea sa. Totuşi, tânărul demonstrează imediat că este o figură importantă pentru comunitate. Portar al colegiului, acceptă să desfăşoare şi alte funcţii.

O trăsătură a caracterului său îl deosebeşte de mult timp. Deja în timpul noviciatului formatorul său spunea: „Acest om ştie să se roage”. Rugăciunea sa intensă şi devoţiunea sa faţă de sfântul Iosif atrag atenţia şi persoanele vin tot mai numeroase ca să-i ceară să se roage pentru ele. Îi destăinuiesc suferinţele lor şi dificultăţile lor. Viaţa sa este tulburată, şi chiar viaţa colegiului, cu toate acele persoane care aşteaptă în faţa porţii.

Fratele André nu se gândeşte să renunţe la funcţia care i-a fost încredinţată. Simte că Domnul îl cheamă la o altă misiune, dar e vorba de a găsi timpul pentru a răspunde la această chemare, continuând între timp munca zilnică. Atunci când superiorii îi spun că nu mai poate primi vizitatorii în colegiu, găseşte împreună cu ei o soluţie. Îi va aştepta în mica staţie de tramvai, în faţa colegiului, după muncă.

Însă nu este uşor pentru fratele André să desfăşoare activitatea de portar şi în acelaşi timp să răspundă la chemarea de a se face disponibil la primirea celuilalt şi la rugăciune. Pentru a răspunde în mod mai adecvat, ar avea nevoie de un loc de primire şi de un mic sanctuar dedicat sfântului Iosif. Acest loc îl vede în fiecare zi de la fereastra camerei sale de portar pe colina muntelui Royal.

În anul 1896, colegiul „Notre Dame” cumpără un teren pe colină. Fratele André vede în asta un semn. În anul 1904, proiectul începe să ia formă. Micul oratoriu poate primi puţine persoane şi este deschis numai câteva luni pe an, în timpul verii. Timp de cinci ani fratele André continuă să mai lucreze în colegiu şi neobosit, face naveta la oratoriul său.

În anul 1909 capela este mărită şi este construit un mic birou pentru primire. Fratele André primeşte o nouă funcţie: aceea de custode al oratoriului. Astfel se poate dedica în întregime noii sale slujiri formată din primire, din ascultare şi din rugăciune.

Spre sfârşitul vieţii, André îi destăinuieşte unui confrate că „sfinţenia nu vine ca o biciuire”. Cu puţine zile înainte de moarte avea să ceară superiorului său să se roage pentru convertirea sa. Cel pe care toţi îl considerau un sfânt, nu se considera aşa.

Putem distinge câteva etape în dezvoltarea vieţii de credinţă a fratelui André. Prima este cea a tinereţii (1845-1870) în care a experimentat mari încercări. Această perioadă i-a permis să întărească raportul cu Dumnezeu. Observăm că în loc de a-l îndepărta de Domnul, evenimentele nefericite ale vieţii l-au apropiat de El.

Apoi este perioada cuprinsă între 1870 – anul intrării sale în Congregaţia „Sfânta Cruce” ca şi călugăr – şi 1904, anul construirii capelei mici dedicată sfântului Iosif pe muntele Royal. Multe sunt funcţiile încredinţate lui, în pofida sănătăţii sale şubrede. Primeşte vizitatori şi rude. Aproapele devine o realitate importantă pentru el, care se deschide spre alţii aşa cum a ştiut să se deschidă Domnului. Evită astfel să se închidă în acel raport exclusiv cu Dumnezeu la care l-ar fi putut conduce încercările vieţii. Învaţă că Dumnezeu nu poate fi iubit cu adevărat fără a-l iubi pe aproapele şi nu pot fi iubiţi ceilalţi fără a recunoaşte în ei prezenţa lui Dumnezeu. Primirea, compasiunea şi deschiderea devin trăsăturile caracteristice ale persoanei sale. La vârsta de şaizeci de ani dispune construirea celui mai mare sanctuar din lume dedicat sfântului Iosif.

Prin conversaţiile cu oamenii a lăsat un mesaj simplu care vorbeşte despre un Dumnezeu bun, apropiat de noi: nimeni nu este prea mic în ochii săi pentru a fi exclus de la iubirea sa; pentru aceasta El ne invită să ne apropiem de el şi să-l iubim iubindu-ne unii pe alţii ca fraţi şi surori.

În sfârşit, este ultima fază, când mulţimi tot mai numeroase încep să meargă la sanctuarul de pe muntele Royal: trebuie să li se ofere servicii. Din anul 1912 un grup permanent s-a stabilit în regiune. Cu marea bucurie a fratelui André, sanctuarul poate acum să propună pelerinilor celebrări euharistice zilnice şi preoţi pentru sacramentul iertării. În anul 1918 o nouă biserică se adaugă la oratoriul iniţial. Aceasta poate primi circa o mie de persoane. Însă locurile nu sunt suficiente. Fratele André se dedică să primească miile de persoane care vin la el pentru a-i destăinui suferinţele lor. Multe pleacă vindecate, altele părăsesc oratoriul cu credinţă şi curaj reînnoite.

În pofida vârstei înaintate, fratele André vrea încă să-i viziteze pe bolnavi şi mai ales vrea să petreacă multe ore în rugăciune. Planul pentru construirea unei biserici mari pe partea laterală a muntelui Royal înaintează şi se concretizează. Prima piatră este pusă în anul 1924, însă criza economică din anii treizeci încetineşte lucrările. Cu câteva luni înainte de moartea fratelui André, inginerii sunt preocupaţi. Trebuie dus la capăt acoperişul, altminteri zidurile imense riscă să sufere daune. Fratele André invită comunitatea să pună o statuie a sfântului Iosif în biserică. Îi lasă sfântului său prieten preocuparea de a-şi găsi un acoperiş. Inspirată de un asemenea gest de credinţă, comunitatea intensifică eforturile şi găseşte mijloacele.

Fratele André moarte la 6 ianuarie 1937 şi nu vede terminat proiectul. Amintim această destăinuire făcută prietenilor săi: „Când voi fi mort, voi avea mult mai multă putere pentru a vă ajuta”

 

(După L’Osservatore Romano, 16 octombrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu