Credinţa raţională a lui Newman

De Ian Ker

Beatificarea lui John Henry Newman, din partea lui Benedict al XVI-lea la Birmingham la 19 septembrie, nu a fost numai beatificarea unui preot sfânt care a trăit şi a lucrat ca păstor în Anglia din secolul al XIX-lea, ci şi aceea a unei figuri universale al cărui cult este global. Prin scrierile sale, Newman continuă să înveţe şi să inspire nenumărate persoane în toată lumea. Motoul său de cardinal Cor ad cor loquitur, inima vorbeşte inimii, exprimă bine durabila sa influenţă spirituală, personală, o influenţă care a condus pe mulţi de la scepticism la credinţă, de la comuniunea parţială la comuniunea deplină cu Biserica catolică, şi care a reînnoit în mod minunat credinţa atâtor creştini. Acele cuvinte le-a împrumutat de la un alt mare umanist creştin, sfântul Francisc de Sales, câteva imagini de-ale căruia împodobesc pereţii din capela privată a cardinalului în Oratoriul din Birmingham.

Numit adesea „părintele Conciliului al II-lea din Vatican”, Newman în opera sa teologică clasică Lucrare despre dezvoltarea doctrinei creştine învaţă că Biserica trebuie să se schimbe sau să se dezvolte nu pentru a fi diferită, ci pentru a fi aceeaşi. Deci, Conciliul trebuie să fie interpretat în mod autentic în continuitate şi nu în ruptură cu tradiţia Bisericii. Teologia conştiinţei, care a avut un efect aşa de profund asupra lui Benedict al XVI-lea când era încă un tânăr seminarist, după ororile totalitarismului nazist, aminteşte Bisericii de distincţia dintre o conştiinţă autentică care aude ecoul glasului lui Dumnezeu şi o conştiinţă „contrafăcută”, care nu este altceva decât „un egoism prevăzător, o dorinţă de a fi coerenţi cu ei înşişi”. Scrie Newman: „Când oamenii apără drepturile conştiinţei, în nici un mod nu înţeleg drepturile Creatorului, nici obligaţia creaturii faţă de El, în gând şi în fapte; ci dreptul de a gândi, a vorbi, a scrie şi a acţiona conform judecăţii sau caracterului lor, fără nici măcar un gând la Dumnezeu”.

De aceea, afirmă el în mod ironic, într-o societate secularizată „este drept şi libertate de conştiinţă a se lipsi de conştiinţă, a ignora un Legislator şi Judecător, a fi independenţi de obligaţii invizibile”.

Invitaţia adresată de Conciliul al II-lea din Vatican tuturor creştinilor botezaţi de a trăi conform unei conştiinţe bine informate şi de a aspira la sfinţenie a fost mai mult decât anticipată de cunoscutele predici ale fericitului John Henry, pe atunci încă anglican, în biserica universitare „Sfânta Fecioară Maria” la Oxford. În ele îndemna fără încetarea congregaţia să urmărească perfecţiunea. Aceste omilii încă vorbesc cu forţă creştinilor şi sunt considerate pe bună dreptate clasice din spiritualitatea creştină.

Newman, cel mai influent dintre gânditorii catolici moderni, a încercat să concilieze raţiunea cu credinţa în Predici la Universitatea din Oxford – predici anglicane – cu care sfida înţelegerea sărăcită pe care o avea Iluminismul despre raţiune. A completat justificarea credinţei sale religioase ca total raţională în opus magnum catolică, Gramatica asentimentului. Newman este considerat unul dintre principalii filozofi ai religiei, a cărui gândire răsună cu forţă în grija lui Benedict al XVI-lea în favoarea reconcilierii dintre credinţă şi raţiune.

Umanismul creştin al lui Newman aminteşte de conaţionalul său sfântul Thomas Morus, autor al lucrării Utopia, însă fericitul John Henry a fost şi un fiu autentic al sfântului renascentist Filip Neri, fondator al Oratoriului, care a rezistat în faţa „efortului violent (…) de a pune geniul uman, pe filozof şi pe poet, pe artist şi pe muzician, în contrast cu religia”. În Ideea de universitate, Newman reafirmă că „Cunoaşterea şi Raţiunea sunt slujitori siguri ai Credinţei” şi că Biserica „nu se teme de cunoaştere” deoarece „toate ramurile cunoaşterii sunt legate între ele, deoarece subiectul-materia cunoaşterii este unit în sine, fiind acte şi operă a Creatorului”. Nu poate exista adevărat conflict între religie şi ştiinţă deoarece „adevărul nu poate să fie contrar adevărului”.

Sfântul Thomas Morus era un statist şi un studios, lord cancelar al Angliei şi prieten al lui Erasmus. Dar era şi un evlavios om de familie. Chemat în mod misterios la o viaţă de feciorie când avea cincisprezece ani, Newman se bucura însă să aibă o familie restrânsă de prieteni şi ne aminteşte de conceptul de prietenia care aproape că s-a pierdut într-o cultură seculară care recunoaşte practic numai aşa-numitele „relaţii”.

Fie în parohia sa anglicană „Sfânta Fecioară Maria” la Oxford, fie în parohia Oratoriului din Birmingham, Newman a fost mereu un preot păstor. Totuşi, aşa cum documentează numeroasele scrisori, parohia sa se extindea cu mult dincolo de propriile graniţe. Toţi cei care-i scriau exprimând întrebări şi preocupări primeau întotdeauna un răspuns. Extrema sa amabilitate şi umilinţa sa faţă de toţi sunt o mărturie elocventă a sfinţeniei sale, o sfinţenie pe care acum Biserica a recunoscut-o în mod formal.

(După L’Osservatore Romano, 16 octombrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu