De ce este în criză muzica sacră

Anticipăm părţi din conferinţa care va fi rostită în după amiaza zilei de miercuri 6 octombrie la Roma, la Academia Urbană de Arte, în cadrul seminarului „Motivaţiile artei”.

 De Uwe Michael Lang

Între multele contribuţii clarvăzătoare şi ascuţite ale lui Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea cu privire la muzica sacră, există una pe care o consider deosebit de interesantă şi pe care aş vrea s-o iau ca punct de plecare pentru reflecţiile mele: conferinţa „Probleme teologice ale muzicii sacre” ţinută la Departamentul de Muzică Sacră din Conservatorul Statal de Muzică din Stuttgart în ianuarie 1977 şi apoi publicată şi în alte limbi. În italiană a ieşit pentru prima dată în urmă cu câteva luni în cartea Teologia della liturgia, primul volum publicat din cele şaisprezece ale operei întregi a lui Joseph Ratzinger (Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2010, 858 pag.).

În această conferinţă, cardinalul de atunci Ratzinger găsea motivele crizei contemporane a muzicii sacre fie în criza generală a Bisericii dezvoltată după Conciliul al II-lea din Vatican fie în criza artelor în lumea modernă, care a lovit şi muzica. Joseph Ratzinger era interesat mai ales de motivele teologice ale crizei muzicii sacre; se pare „că aceasta a ajuns în mijlocul a două pietre de măcinat teologice cu caracter destul de contrapus, care însă cooperează în acord pentru a o uza”.

Pe de o parte, există „funcţionalismul puritan al unei liturgii înţelese în sens pur pragmatic: evenimentul liturgic trebuie să fie, cum se spune, eliberat de caracterul cultual şi dus din nou la punctul său simplu de plecare, un ospăţ comunitar”. Această atitudine merge în acelaşi pas cu o lectură greşită a principiului participării active (participatio actuosa), introdus de Papa Pius al X-lea şi promovat de constituţia despre Liturgia Sacră a Conciliului al II-lea din Vatican. Adesea se înţelege participarea activă ca „o activitate egală a celor prezenţi în liturgie”, care nu mai lasă spaţiu muzicii care are un nivel artistic mai înalt şi este cântată de un cor sau de o schola, şi cuprinde şi folosirea instrumentelor muzicale clasice. În această viziune, rămâne permisă numai cântarea adunării, „care, la rândul său, nu trebuie judecată pe baza valorii sale artistice, ci numai pe baza funcţionalităţii sale, adică pe baza capacităţii sale de a crea şi a activa o comunitate”.

Pe de altă parte, este ceea ce Joseph Ratzinger a numit „funcţionalismul adaptării”, care a dus la dispariţia de noi forme de coruri şi orchestre care interpretează muzică „religioasă” inspirată din jazz-ul şi din pop-ul contemporan. Actualul Papă observă că „noile ensamble (…) nu erau mai puţin elitare decât vechile coruri de biserică, dar nu erau supuse aceleiaşi critici”. Ambele atitudini teologice au acelaşi efect: repertoriul tradiţional al muzicii sacre, de la cântul gregorian până la compoziţiile polifonice din secolul al XX-lea, este considerat nepotrivit pentru liturgie şi este izolat în sala de concert, unde este îngrijit şi evaluat ca un obiect de muzeu, sau poate chiar transformat într-un fel de liturgie „seculară”.

Desigur, se poate susţine că există vreun precedent în Biserica primară pentru atitudinea „funcţionalismului puritan” faţă de muzica din liturgie. Deja de la începuturi, cântarea psalmilor şi, ca dezvoltare succesivă, imnurile şi cântările aveau un loc natural în cultul creştin. Oricum, nu se continua practica muzicală de la Templul din Ierusalim cu caracterul său festiv şi folosirea instrumentelor, descrise în diferiţi psalmi. Locul muzicii în liturgia creştină corespunde mai degrabă celui din sinagogă. În acelaşi timp, primii creştini erau preocupaţi să deosebească în mod clar muzica din liturgia lor de cea din cultul păgân. O consecinţă a acestei distanţări atât de cultul de la Templu cât şi de ceremoniile păgâne era excluderea instrumentelor din liturgia creştină, care se menţine încă în tradiţiile ortodoxe şi care s-a exprimat într-un curent puternic şi în Occidentul latin, lăsând deoparte rolul privilegiat al orgii, care a fost investită cu o profundă semnificaţie teologică.

Joseph Ratzinger insistă asupra faptului că nu se poate interpreta suspendarea instrumentelor ca o respingere a dimensiunii „sacre” şi „cultuale” a muzicii sau chiar ca o „trecere în profanitate”. Dimpotrivă, ea exprimă „o sacralitate accentuată în mod purist”, care se reflectă şi în comentariile Părinţilor Bisericii cu privire la folosirea muzicii în liturgie. Mulţi Părinţi prezintă liturgia creştină ca rezultatul unui proces de „spiritualizare” de la cultul de la Templul din Vechea Alianţă cu sacrificiile sale de animale spre logiké latreía (Rom 12,1), „un cult care concordă cu Cuvântul veşnic şi cu raţiunea noastră”, o teme cheie în gândirea Pontifului. O muzică adecvată liturgiei creştine trebuia să treacă printr-un proces de „spiritualizare”, pe care Părinţii, conform lui Joseph Ratzinger, au interpretat-o ca o „de-materializare”: muzica a fost admisă numai în măsura în care slujea mişcarea de la sensibil la spiritual, şi din aceea rezultă discontinuitatea cu muzica sărbătorească de la Templu şi excluderea instrumentelor. Actualul Papă atribuie atitudinea austeră a Părinţilor faţă de muzică forţei gândirii platonice în teologia patristică, şi găseşte şi problemele inerente în ea, deoarece „se apropia mai mult sau mai puţin de iconoclastie”. De fapt, el o consideră „ipoteca istorică a teologiei” prin arta în sacru, o ipotecă ce reapare din când în când în decursul istoriei.

O însemnătate deosebită în acest domeniu o are enciclica Annus qui, scrisă de unul din Papii cei mai docţi din perioada modernă, Benedict al XIV-lea, născut Prospero Lorenzo Lambertini în anul 1675, episcop de Ancona 1727-1731 şi arhiepiscop de Bologna din 1731, funcţie pe care a menţinut-o şi ca Papă. În anul 1728 a fost numit cardinal şi, după moartea lui Clement al XII-lea, în conclavul lung şi controversat din 1740, a fost ridicat pe Scaunul lui Petru şi a ales numele Benedict al XIV-lea. A murit în 1754.

Papa Lambertini era un canonist şi studios cu un vast domeniu de interese, între care cultul divin. Magisteriul său liturgic poate fi situat în cadrul proiectului continuu de reformă pornit de Conciliul din Trento. Enciclica Annus qui, fiind scrisă mai întâi în italiană şi apoi tradusă în latină, revelează scopul său deja în titlul său complet: „Despre cultul şi curăţenia din Biserici; despre reglementarea Oficierilor şi Muzica Ecleziastică, Scrisoare circulară către Episcopii din Statul Ecleziastic cu ocazia următorului An Sfânt”.

Acest titlu indică temele principale ale enciclicei: îngrijirea bisericilor, ordinea şi solemnitatea cultului celebrat în ele, şi în mod deosebit muzica sacră. A se observa, în afară de asta, că enciclica este destinată episcopilor din Statul Pontifical din următorul An Sfânt 1750. Pontiful aştepta la Roma un mare număr de pelerini care doreau să obţină „rodul spiritual al sfintelor indulgenţe”. Benedict al XIV-lea începe enciclica printr-un avertisment adresat disciplinei ecleziastice, stimulând clerul său să fac tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a asigura ca numeroşii vizitatori în cetatea eternă să nu se întoarcă în patriile lor scandalizaţi de ceea ce au văzut. De fapt, Roma şi întregul Stat Pontifical trebuie să dea un exemplu de celebrare liturgică şi de muzică sacră pentru toată lumea catolică. Fără îndoială, Papa Lambertini era conştient de limitele puterii sale în aceste probleme, care în mare parte depindeau de patronatul local fie ecleziastic fie secular. Totuşi, era determinat să menţină un nivel mai înalt în propriul său teritoriu.

Principalele preocupări ale lui Benedict al XIV-lea cu privire la polifonia sacră – în continuitate cu dezbaterile de la Conciliul din Trento şi declaraţiile ulterioare ale Papilor şi ale sinoadelor locale – sunt integritatea şi inteligibilitatea textului liturgic care este pus în muzică. În mod deosebit, atunci când se cântă bucăţi polifonice la Liturghie sau la Oficiul Divin, trebuie să conţină „propriile” care sunt părţi integrante ale liturgiei sacre. Dată fiind această premisă, Benedict al XIV-lea se referă la un decret dat de predecesorul său Inocenţiu al XII-lea în anul 1692, care a interzis în general cântarea oricărei cantilene sau motet. La sfintele Liturghii solemne a permis numai, în afară de cântul Gloria şi al Crezului, să se poată cânta Introitul, Gradualul şi Ofertoriul. La Vespere nu a admis nici o schimbare, nici măcar minimă, în Antifonurile care se spun la începutul şi la sfârşitul fiecărui Psalm.

În afară de asta, enciclica notează că a devenit obişnuit în ultimele timpuri să se folosească muzica cu caracter teatral în cultul divin. Problema acestui tip de muzică este că tinde să-i facă pe ascultători beneficiari ai melodiei, ritmului, calităţii vocilor şi aşa mai departe, în timp ce semnificaţia cuvintelor devine secundară. Bineînţeles, afirmă Benedict al XIV-lea în mod incontestabil, acest lucru nu merge pentru liturgie: „În schimb nu aşa trebuie să fie în cântul Ecleziastic; dimpotrivă în acesta trebuie să se aibă în vizor opusul”. Cu alte cuvinte, muzica sacră care merită numele său trebuie să slujească mereu un scop spiritual şi teologic, nu numai estetic.

Apoi enciclica trece la problema folosirii instrumentelor în biserică. Pontiful consideră că această problemă este fundamentală pentru a deosebi muzica sacră de cea din teatre. În primul rând, el determină care instrumente se pot tolera (a se nota alegerea cuvintelor: „instrumente muzicale, care pot fi tolerate în Biserici”). Benedict al XIV-lea urmează obişnuita sa metodologie şi citează diferite opinii, îndeosebi Primul Conciliu Provincial din Milano, ţinut sub Carol Borromeu, care a admis numai orga şi a exclus toate celelalte instrumente.

În al doilea rând, Papa Lambertini stabileşte că instrumentele permise trebuie să fie folosite numai pentru a susţine cântarea vocii umane. La acest punct, limbajul Pontifului devine foarte hotărât, când declară: „Dacă însă instrumentele sună încontinuu, şi numai câteodată se liniştesc, cum se foloseşte astăzi, pentru a lăsa timp auditorilor să audă modulaţiile armonioase, atacurile vibrante ale vocilor, în mod vulgar numite triluri (o referinţă la Ioan al XXII-lea, Docta Santorum Patrum); dacă, pentru ceea ce rămâne, nu fac altceva decât să oprime şi să îngroape vocile din cor, şi sensul cuvintelor, atunci folosirea instrumentelor nu ajunge la scopul voit, devine inutilă, ba chiar este interzisă”.

În al treilea rând, referitor la melodiile orchestrale, Annus qui permite că va putea continua acolo unde deja a fost introdusă, cu condiţia să fie serioase şi să nu aducă, din cauza lungimii lor, plictiseală sau deranj grav celor care sunt în Cor, sau care funcţionează la Altar, la Vespere şi la Liturghii.

(După L’Osservatore Romano, 6 octombrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu