Vizita lui Benedict al XVI-lea în Marea Britanie

Publicăm un articol semnat de prof. Massimo Introvigne, director al CESNUR (Centrul de Studii despre Noile Religii)

* * *

Călătoria apostolică a papei Benedict al XVI-lea în Marea Britanie, de la 16 la 19 septembrie 2010, a avut scopul de a-l celebra pe cardinalul John Henry Newman C.O. (1801-1890) şi a-i proclama beatificarea. Cu pontificatul lui Benedict al XVI-lea ceremoniile de beatificare, în mod normal nu mai sunt încredinţate Pontifului, ci episcopilor locali. Pentru fericitul Newman, Sfântul Părinte a intenţionat să facă o excepţie, înainte de toate pentru că – a destăinuit el – „cardinalul Newman a avut de mult timp o influenţă importantă în viaţa mea şi în gândirea mea” (Benedict al XVI-lea 2010q). Mai în general, e vorba de o personalitate de „măreţie excepţională pentru timpul nostru” (Benedict al XVI-lea 2010a), „un studios de mare anvergură, un eminent scriitor şi poet, un om înţelept al lui Dumnezeu, a cărui gândire a luminat multe conştiinţe şi chiar şi astăzi exercită o fascinaţie extraordinară” (Benedict al XVI-lea 2010v), „o figură de învăţător al Bisericii” (Benedict al XVI-lea 2010a) – chiar dacă încă n-a fost proclamat în mod formal ca învăţător al Bisericii – care a tratat câteva dintre principalele probleme ale modernităţii. În decursul călătoriei, Benedict al XVI-lea a revenit asupra aceloraşi probleme, fie amintind învăţăturile fericitului Newman, fie aplicându-le la contextul de astăzi.

În omilia de la Liturghia de beatificare la Birmingham, Pontiful a semnalat trei învăţături principale ale fericitului Newman pe care şi-a propus să le ilustreze în călătoria sa: „despre relaţia dintre credinţă şi raţiune, despre spaţiul vital al religiei revelate în societatea civilizată şi despre necesitatea unei apropieri de educaţie pe larg întemeiate şi pe rază lungă de acţiune” (Benedict al XVI-lea 2010p). Convins că „fericitul John Henry Newman, a cărui figură şi a cărui scrieri păstrează încă o actualitate formidabilă, merită să fie cunoscut de toţi” (Benedict al XVI-lea 2010v), fiecăreia dintre cele trei teme Benedict al XVI-lea a dedicat reflecţii ample.

1. Credinţă şi raţiune

a. Fericitul Newman şi modernitatea

Fericitul Newman „a trăit toată problema modernităţii” (Benedict al XVI-lea 2010a) şi are „încă multe să ne înveţe despre viaţa şi mărturia creştină printre provocările lumii contemporane, provocări pe care el le-a prevăzut cu claritate excepţională” (Benedict al XVI-lea 2010u). În decursul călătoriei sale în Portugalia (cf. Introvigne 2010a), Benedict al XVI-lea a tratat tema modernităţii, făcând distincţie între instanţe şi întrebări legitime, pe care Biserica le-a primit, şi răspunsuri greşite care au dat naştere unei adevărate ideologii a modernului, denunţată de Biserică precum greşită şi periculoasă. „Într-o lume plină deja de zgomot crescând şi confuzie, plină de căi false care conduc numai la durerea profundă a inimii şi la iluzie” (Benedict al XVI-lea 2010q), Newman a asumat instanţele modernităţii „cu toate îndoielile şi problemele existenţei noastre de astăzi” (Benedict al XVI-lea 2010a), dar a furnizat răspunsuri în mod incontestabil creştine şi bănuitoare faţă de orice formă de ideologie.

Se poate aminti aici acela care este probabil cel mai celebru discurs al fericitului Newman, Biletul Speech („Discursul biletului”), rostit la Roma la 12 mai 1879 ca răspuns la citirea biletului cu care cardinalul Secretar de Stat Lorenzo Nina (1812-1885) îl informa în mod formal despre ridicarea sa la demnitatea de cardinal din partea papei Leon al XIII-lea (1878-1903). Aici fericitul – al cărui text îl citez în noua traducere italiană publicată în L’Osservatore Romano din 13 mai 2009 – ţine să precizeze că „încă de la început m-am opus unei mari nenorociri. Timp de treizeci, patruzeci, cincizeci de ani am încercat să contrastez cu toate forţele mele spiritul liberalismului în religie. Niciodată sfânta Biserică n-a avut necesitate mai mare de cineva care să se opună liberalismului mai mult ca astăzi, când, vai, e vorba de acum de o eroare care se extinde ca o capcană mortală asupra întregului pământ; şi cu această ocazie, aşa de mare pentru mine, când este natural ca eu să extind privirea la toată lumea, la sfânta Biserică şi la viitorul ei, sper că nu va fi considerat inoportun ca eu să reînnoiesc acea condamnare pe care am rostit-o deja aşa de des. Liberalismul în domeniul religios este doctrina conform căreia nu există niciun adevăr pozitiv în religie, ci un crez are aceeaşi valoare ca şi altul, şi aceasta este o convingere care capătă în fiecare zi mai mult credit şi forţă” (Newman 2009). Cuvine cu adevărat încă actuale în „epoca noastră în care un pătrunzător relativism ameninţă să întunece adevărul imutabil despre natura omului” (Benedict al XVI-lea 2010v).

Liberalismul, continuă Biletul Speech, „este împotriva oricărei recunoaşteri a unei religii ca adevărată. Învaţă că toate trebuie să fie tolerate, deoarece pentru toate este vorba de o problemă de opinii. Religia revelată nu este un adevăr, ci un sentiment şi o preferinţă personală; nu un fapt obiectiv sau miraculos; şi este un drept al fiecărui individ să o facă să spună ceea ce loveşte mai mult fantezia sa. Devoţiunea nu se întemeiază în mod necesar pe credinţă. Se pot frecventa Bisericile protestante şi Bisericile catolice, se poate sta la masa amândurora şi a nu aparţine nici uneia. Se poate fraterniza şi avea gânduri şi sentimente spirituale în comun, fără nici măcar a pune problema unei doctrine comune sau a simţi exigenţa ei. Aşadar, deoarece religia este o caracteristică aşa de personală şi o proprietate aşa de privată, trebuie în mod absolut ignorată în raporturile dintre persoane. Şi chiar dacă unul ar schimba religia în fiecare dimineaţă, de ce ar trebui să te intereseze pe tine? A cerceta asupra religiei altuia nu este mai puţin indiscret decât a cerceta asupra resurselor sale economice sau asupra vieţii sale familiare” (Newman 2009).

Ideologia modernităţii este lovită în inimă cu denunţarea relativismului. Asupra acestei teme Benedict al XVI-lea a revenit în mod repetat în decursul călătoriei în Marea Britanie.

b. Capcana relativismului

„În zilele noastre – afirmă Benedict al XVI –, când un relativism intelectual şi moral ameninţă să frângă înseşi fundamentele societăţii noastre, Newman ne aminteşte că noi, ca bărbaţi şi femei creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am fost creaţi pentru a cunoaşte adevărul, pentru a găsi în el libertatea noastră definitivă şi împlinirea celor mai profunde aspiraţii umane” (Benedict al XVI-lea 2010q). A refuza relativismul, explică Pontiful, comportă nu numai recunoaşterea că există un adevăr ci şi – lucru care astăzi riscă să fie încă şi mai dificil – denunţarea erorii. Dacă există adevăratul, există şi falsul. „Cei care trăiesc din şi în adevăr recunosc în mod instinctiv ceea ce este fals şi, tocmai pentru că e fals, este duşman al frumuseţii şi al bunătăţii care însoţeşte strălucirea adevărului, veritatis splendor” (ibid.).

Fericitul Newman este amintit pentru reflecţiile sale profunde asupra noţiunii de conştiinţă. Învăţătura lui, pe deplin conformă cu doctrina Bisericii, a fost însă uneori prezentată în mod echivoc. Unii interpretează însăşi noţiunea de conştiinţă în mod relativist, ca şi cum ar fi vorba de a urma propria „preferinţă personală” (Newman 2009) făcând abstracţie de orice autoritate externă. În timp ce conştiinţa la care face referinţă Newman este „conştiinţa dreaptă” (Benedict al XVI-lea 2010c).

Două articole ale prefectului de atunci al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cardinalul Joseph Ratzinger, clarifică posibilele echivocuri referitoare la fericitul Newman. A ne folosi de ele pentru a comenta călătoria papei este cu atât mai puţin impropriu deoarece el însuşi a voit să amintească în Marea Britanie dialogul său lung cu fericitul Newman în decursul itinerarului său de teolog. Comentând vestitele – şi în unele aspecte controversatele – cuvinte ale fericitului în Scrisoare către Ducele de Norfolk conform cărora „dacă aş fi obligat să introduc religia în toasturi după un prânz (ceea ce într-adevăr nu mi se pare chiar cel mai bun lucru), aş toasta, dacă vreţi, pentru Papa; totuşi, mai întâi pentru conştiinţă, apoi pentru Papa” (Newman 1999, 237), cardinalul Ratzinger comentează că fraza trebuie încadrată în ansamblul gândirii lui Newman şi în fidelitatea lui faţă de „tradiţia medievală [care] pe bună dreptate găsise două nivele ale conceptului de conştiinţă, care trebuie deosebite cu atenţie, dar şi puse mereu în raport unul cu celălalt. Multe teze inacceptabile despre problema conştiinţei mi se pare că depind de faptul că s-a neglijat ori distincţia ori corelaţia între cele două elemente” (Ratzinger 1991, 89).

Evul Mediu vorbea de conştiinţă morală şi conştiinţă; cardinalul Ratzinger precizează aceşti doi termeni ca „anamneză a creaţiei” (ibid.) şi „anamneză a credinţei” (ibid.). Prima, anamneza creaţiei, derivă din faptul că prin creaţie „a fost infuzat în noi ceva asemănător cu o amintire originară a binelui şi a adevăratului” (ibid.). A doua, anamneza credinţei, se naşte din răscumpărarea realizată de Isus Cristos „a cărei rază pornind de la Logosul răscumpărător se extinde dincolo de darul creaţiei” (ibid.), a cărei amintire este păstrată de Biserică şi, în Biserică, de Papa. Cronologic, anamneza creaţiei vine mai întâi: „se identifică cu însuşi fundamentul existenţei noastre” (ibid.) şi stă la baza posibilităţii şi a anamnezei amintirii. Aşa cum creaţia precede din punct de vedere istoric răscumpărarea, tot aşa pentru ca să existe o conştiinţă formată şi luminată de Biserică şi de Papa trebuie mai întâi să existe o conştiinţă. În acest sens „suntem acum în măsură să înţelegem corect toastul lui Newman mai întâi pentru conştiinţă şi numai după aceea pentru Papa” (ibid.). Cele două toasturi sunt unul după altul, nu în contrapoziţie.

Dacă în schimb se consideră că apelul la conştiinţă este numai o justificare pentru a urma propriul arbitru – „Fă ceea ce vrei va toată legea” (Crowley 1938, cap. I, v. 40), conform celebrei formule a ezoteristului englez Aleister Crowley (1875-1947), care nu numai că dădea acestei propoziţii un fundament în mod specific magic, ci în ea captura însăşi esenţa magiei ca primat al puterii – trecerea succesivă nu poate decât să fie abolirea conştiinţei. Pentru a face ceea ce se vrea nu este nevoie de lege, nici de conştiinţă. Relativismul liberal evoluează astfel spre relativismul agresiv al ideologiilor din secolul al XX-lea până la afirmaţia ierarhului naţional-socialist Hermann Göring (1893-1946), citată de cardinalul Ratzinger: „Eu n-am nici o conştiinţă! Conştiinţa mea este Adolf Hitler [1889-1945]” (Ratzinger 1990, 432). Noţiunea relativistă a conştiinţei duce în cel din urmă la eliminarea conştiinţei.

Catolicul, notează cardinalul Ratzinger, nu adoptă desigur formula lui Göring punându-l pe Papa în locul lui Hitler. Asta ar fi o versiune caricaturală a catolicismului: „o asemenea concepţie modernă şi voluntaristă despre autoritate poate numai să deformeze autentica semnificaţie teologică a papalităţii” (Ratzinger 1991, 89). Catolicul va spune dimpotrivă că are o conştiinţă şi că găseşte în ea o amintire a binelui originar şi deschiderea spre „posibilitatea” (ibid.) unei revelaţii a lui Dumnezeu, care este fundamentul acelui bine. În momentul în care acceptă prin credinţă că Dumnezeu s-a revelat în Isus Cristos, este gata să primească teza că Papa este „garant al amintirii” (ibid.) revelaţiei creştine. Magisteriul Papei intră astfel în conştiinţă, ca să spunem aşa, din interior: „toată puterea pe care el [Papa] o are este putere a conştiinţei” (ibid.). Cardinalul Ratzinger citează ca dovadă a caracterului deloc subiectiv şi arbitrar al ideii de conştiinţă în fericitul Newman exact convertirea lui de la Comuniunea Anglicană la Biserica catolică în anul 1845. „Tocmai pentru că Newman explica existenţa omului pornind de la conştiinţă, adică în relaţia dintre Dumnezeu şi suflet, era clar şi că acest paralelism nu reprezenta nici o cedare în faţa individualismului, şi că legătura cu conştiinţa nu însemna nici o concesie făcută arbitrarietăţii – mai mult, că era vorba tocmai de contrariu. De la Newman am învăţat să înţelegem primatul Papei: libertatea de conştiinţă – aşa ne învăţa Newman – nu se identifică deloc cu dreptul de "a ne dispensa de conştiinţă, de a-l ignora pe Legislator şi pe Judecător, şi să fim independenţi de obligaţii invizibile". În felul acesta conştiinţa, în semnificaţia sa autentică, este adevăratul fundament al autorităţii Papei. De fapt, forţa sa vine din Revelaţie, care completează conştiinţa naturală luminată numai în mod incomplet, şi "raison d’etre a sa [a Papei] este aceea de a fi campionul legii morale şi al conştiinţei" (J.H. Newman, Lettera al Duca di Norfolk, Coscienza è libertà, sub îngrijirea lui V. Gambi, Paoline, Milano 1999, pag. 226)” (Ratzinger 1990, 433-434).

„Această doctrină despre conştiinţă – continua în anul 1990 cardinalul Ratzinger – a devenit pentru mine tot mai importantă în dezvoltarea succesivă a Bisericii şi a lumii. Îmi dau seama tot mai mult că ea se deschide în mod complet numai cu referinţă la biografia Cardinalului, care presupune toată drama spirituală din secolul său. Newman, ca om al conştiinţei, devenise un convertit; conştiinţa sa l-a condus de la vechile legături şi de la vechile certitudini înlăuntrul lumii pentru el dificilă şi neobişnuită a catolicismului. Totuşi, tocmai această cale a conştiinţei este cu totul altceva decât o cale a subiectivităţii care se afirmă pe ea însăşi: este în schimb o cale a ascultării de adevărul obiectiv. Al doilea pas al drumului de convertire care durează toată viaţa lui Newman a fost de fapt depăşirea poziţiei subiectivismului evanghelic, în favoarea unei concepţii despre creştinism întemeiată pe obiectivitatea dogmei […]. Şi numai aşa, prin legătura cu adevărul, cu Dumnezeu, conştiinţa primeşte valoare, demnitate şi forţă” (ibid., 434).

Când cu privire la convertirea la catolicism amintim că fericitul Newman a fost „mişcat de urmarea propriei conştiinţe, chiar şi cu un greu preţ personal” (Benedict al XVI-lea 2010g), sau că Thomas Morus (1478-1535), executat din porunca regelui Henric al VIII-lea (1491-1547), pentru care a fost Lord Cancelar dar pe care n-a voit să-l urmeze în revolta lui împotriva Papei, „a fost capabil să urmeze propria conştiinţă, chiar şi cu preţul de a nu fi pe placul propriului suveran, pentru care era "bun servitor"” (Benedict al XVI-lea 2010h), nu ne referim la opţiuni sau simple preferinţe subiective ci la un raport cu adevărul obiectiv – „acel adevăr [care până la urmă] nu este altceva decât Isus Cristos” (Benedict al XVI-lea 2010g) – aşa de puternic încât face dispuşi de a sacrifica afecte, prietenii şi chiar însăşi propria viaţă. Şi problema conştiinţei are o legătură directă cu raportul dintre credinţă şi raţiune. Fericitul Newman, învaţă Benedict al XVI-lea, a fost în acelaşi timp „intelectual şi credincios, al cărui mesaj spiritual se poate sintetiza în mărturia că nu este calea conştiinţei închidere în propriul "eu", ci este deschidere, convertire şi ascultare faţă de Cel care este Cale, Adevăr şi Viaţă” (Benedict al XVI-lea 2010v).

c. Raportul corect între credinţă şi raţiune

Numai odată ce s-a eliberat terenul de relativism este posibil a fundamenta corect, la şcoala fericitului Newman, problema raportului dintre credinţă şi raţiune. Cu privire la acest punct, care desigur nu e nou în Magisteriul său, Benedict al XVI-lea a oferit aprofundări importante în discursul adresat parlamentarilor şi autorităţilor în Westminster Hall din Londra.

„Tradiţia catolică – a afirmat Pontiful – susţine că normele obiective care guvernează acţiunea dreaptă sunt accesibile raţiunii, făcând abstracţie de conţinutul revelaţiei” (Benedict al XVI-lea 2010h). Aşadar, aceste norme pot „să fie cunoscute de necredincioşi” (ibid.), aşa încât credinţa nu are misiunea directă de „a furniza aceste norme” (ibid.). Dar asta înseamnă că credinţa trebuie să se limiteze să rămână pe fundal, lăsând ca raţiunea singură să discearnă normele „acţiunii drepte”? Nu, răspunde Benedict al XVI-lea. De fapt raţiunea discerne aceste norme cu dificultate. Credinciosul ştie că motivul dificultăţii se află în păcatul original, dar că misiunea este dificilă este clar şi pentru cel care nu crede.

Iată aşadar că credinţa intervine pentru „ca să ajute în a purifica şi în a arunca lumină asupra aplicaţiei raţiunii în descoperirea principiilor morale obiective” (ibid.). „"Lumina gentilă" a credinţei” (Benedict al XVI-lea 2010q), aşa cum o numea fericitul Newman, „ ne conduce să ne dăm seama de adevăr” (ibid.). dacă au existat mereu necredincioşi suspicioşi în faţa credinţei, astăzi însă a apărut o dificultate nouă. „Acest rol "corectiv" al religiei faţă de raţiune, totuşi, nu este mereu bine primit, în parte pentru că forme denaturate de religie, cum ar fi sectarismul şi fundamentalismul, pot să se arate ele însele cauză de probleme sociale serioase” (Benedict al XVI-lea 2010h). Dacă se lasă ca credinţa să aibă un rol în discernerea normelor de acţiune, terenul – se obiectează astăzi – este lăsat liber pentru fundamentaliştii care justifică cu credinţa atentate sinucigaşe ca acelea, inspirate de fundamentalismul islamic, din 11 septembrie 2001 la New York şi la Washington sau din 7 iulie 2005 la Londra. Obiecţia, afirmă Benedict al XVI-lea, trebuie luată în serios. De fapt, „distorsiuni ale religiei apar atunci când nu este dată o atenţie suficientă rolului purificator şi structurant al religiei în interiorul religiei” (ibid.).

Interacţiunea dintre credinţă şi raţiune nu este în sens unic. Dimpotrivă, „este un proces care funcţionează în sens dublu” (ibid.). Pe de o parte, „fără corectivul furnizat de religie, […] raţiunea poate să cadă pradă distorsiunilor, aşa cum se întâmplă când ea este manipulată de ideologie, sau aplicată într-un mod parţial” (ibid.). Pe de altă parte, dacă se separă de raţiune, credinţa degenerează în fundamentalism. „Pentru aceasta aş vrea să sugerez că lumea raţiunii şi lumea credinţei – lumea secularităţii raţionale şi lumea crezului religios – au nevoie una de alta şi n-ar trebui să le fie teamă să intre într-un dialog profund şi continuu, pentru binele civilizaţiei noastre”.

d. Adevărul şi ecumenismul

Fericitul Newman, aşa cum s-a amintit, s-a născut în comunitatea anglicană şi a fost preot anglican din 1825 până în 1845, când a fost primit în Biserica catolică de fericitul Domenico Barberi C.P. (1792-1849). Beatificarea sa în ţinutul englez nu putea deci să nu fie ocazie pentru o reflecţie a lui Benedict al XVI-lea despre ecumenism, cu atât mai mult într-un context marcat de mulţi anglicani care, dezamăgiţi de deschiderile comunităţii lor la preoţia feminină şi la căsătoria homosexuală, sunt reprimiţi, reparcurgând astfel parcursul fericitului Newman, în Biserica Romei. Materia este acum reglementată în Biserica catolică de Constituţia apostolică Anglicanorum coetibus din 4 noiembrie 2009, faţă de care – în faţa obiecţiilor conform cărora primirea acestor anglicani ar dăuna ecumenismului – Benedict al XVI-lea i-a îndemnat pe episcopii britanici „să fie generoşi” (Benedict al XVI-lea 2010t), amintind că „scopul ultim al oricărei activităţi ecumenice [este] restaurarea comuniunii ecleziale depline” (ibid.).

Benedict al XVI-lea a voit să dea călătoriei sale un caracter în mod marcat ecumenic, înmulţind gesturile de simpatie faţă de autorităţile anglicane şi amintind în Scoţia de „centenarul Conferinţei Misionare Mondiale din Edinburgh [din 1910], care este în general considerată ca naşterea mişcării ecumenice moderne” (Benedict al XVI-lea 2010c). În acelaşi timp, tocmai amintind opoziţia intransigentă faţă de orice formă de relativism a fericitului Newman, Pontiful a amintit, vizitându-l pe arhiepiscopul de Canterbury, primatul Comuniunii Anglicane, şi că „Biserica este chemată să fie inclusivă, dar niciodată în defavoarea adevărului creştin. Aici se plasează dilema care stă în faţa tuturor celor care sunt angajaţi în mod genuin în drumul ecumenic” (Benedict al XVI-lea 2010g). Vizitând Abaţia din Westminster, inima istorică a Comuniunii Anglicane, Papa nu s-a abţinut să nu amintească faptul că vizita sa are loc „în fidelitate faţă de ministeriul meu de Episcop de Roma şi Succesor al sfântului Petru, care are funcţia unei griji deosebite faţă de unitatea turmei lui Cristos” (Benedict al XVI-lea 2010l).

Ecumenismul între Bisericile şi comunităţile creştine nu poate decât să aibă centrul său – în faţa atâtor formulări îndoielnice – recunoaşterea ca fapt istoric a morţii şi învierii lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu el însuşi. „Angajarea noastră pentru unitatea creştinilor nu are alt fundament decât credinţa noastră în Cristos, în acest Cristos, înviat din morţi şi aşezat la dreapta Tatălui, care se va întoarce în glorie ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. Realitatea persoanei lui Cristos, opera sa mântuitoare şi mai ales faptul istoric al învierii sale este conţinutul kerygmei apostolice şi al acelor formule de credinţă care, începând de la însuşi Noul Testament, au garantat integritatea transmiterii sale. Unitatea Bisericii, într-un cuvânt, nu poate fi niciodată altceva decât o unitate în credinţa apostolică” (ibid.). Nerecunoaşterea caracterului esenţial şi nenegociabil al acestor fundamente ale credinţei este la rădăcina „dezamăgirilor” (ibid.) pe care ecumenismul le-a experimentat în istoria sa recentă.

e. Adevărul şi dialogul interreligios

Primatul adevărului trebuie să marcheze şi dialogul interreligios cu necreştinii, o temă de actualitate deosebită în Marea Britanie de astăzi caracterizată de multiculturalism, o expresie ambiguă care indică fie un fapt – prezenţa împreună pe acelaşi teritoriu a atâtor religii şi culturi diferite – fie o ideologie relativistă, pentru care culturile şi religiile ar fi toate de aceeaşi valoare şi n-ar exista criterii care să permită un discernământ.

Papa propune o preţioasă distincţie între trei nivele diferite de dialog interreligios. Nu toate cele trei nivele sunt posibile cu toţi interlocutorii. Cu unii nu se va putea decât să se limiteze la primul: „dialogul vieţii” (Benedict al XVI-lea 2010f), care „implică pur şi simplu faptul de a trăi umăr lângă umăr şi a învăţa unul de la celălalt în aşa manieră încât să se crească în înţelegerea reciprocă şi în respectul reciproc” (ibid.), coexistând paşnic şi abţinându-se de la orice insultă sau violenţă. Deja acest prim dialog nu este simplu şi comportă probleme delicate. Înainte de toate – Papa o afirmă la Londra, în faţa printre alţii şi a câtorva din cei mai autoritari reprezentanţi ai lumii islamice britanice – „este nevoie de reciprocitate din partea tuturor componentelor aflate în dialog şi din partea adepţilor celorlalte religii. Mă gândesc îndeosebi la situaţii din unele părţi ale lumii, unde colaborarea şi dialogul dintre religii cere respectul reciproc, libertatea de a practica propria religie şi de a îndeplini acte de cult public, precum şi libertatea de a urma propria conştiinţă fără a îndura ostracism sau persecuţie, chiar şi după convertirea de la o religie la alta” (ibid.). „Un dialog sincer […] are nevoie de respectarea principiului de reciprocitate” (Benedict al XVI-lea 2010v).

Al doilea nivel este cel al „dialogului acţiunii” (Benedict al XVI-lea 2010f), posibil atunci când – chiar şi pe baza unor motivaţii diferite – se împărtăşesc obiective comune şi se recunosc principiile legii naturale, în sine accesibile chiar şi numai raţiuni. În acest caz devin posibile „forme concrete de colaborare” (ibid.). Exemplele alese de Benedict al XVI-lea sunt semnificative. De exemplu se poate, afirmă el, „explora împreună cum să se apere viaţa umană la orice stadiu şi cum să se asigure neexcluderea dimensiunii religioase a indivizilor şi comunităţilor din viaţa societăţii” (ibid.).

În sfârşit, al treilea nivel este cel a dialogului ideilor, al „discuţiilor formale” (ibid.) pentru o apropiere teologică, ale cărei limite Benedict al XVI-lea nu omite să le sublinieze. În aceste conversaţii, mai afirmă Pontiful, „nu este numai necesitatea schimbului teologic, ci şi faptul de a pune în consideraţia reciprocă propriile bogăţii spirituale, faptul de a vorbi despre propria experienţă de rugăciune şi de contemplaţie” (ibid.). Asta ar putea efectiv să devină o formă de mărturie în favoarea relevanţei religiei într-o lume care, aşa cum nota fericitul Newman, tot mai des crede că se poate lipsi de ea.

2. Relevanţa publică a religiei

În Biletul Speech din 1879 fericitul Newman se plânge de pierderea relevanţei publice a creştinismului în Marea Britanie din timpul său. „Până acum puterea civilă a fost creştină. Chiar şi în naţiunile separate de Biserică, aşa cum este a mea, atunci când eram tânăr era valabilă încă zicala: "Creştinismul este legea ţării". Acum această structură civilă a societăţii, care a fost creaţie a creştinismului, respinge creştinismul. Zicala, şi atâtea altele care rezultau, a dispărut sau dispare, şi pentru sfârşitul secolului, dacă Dumnezeu nu intervine, va fi complet uitată. Până acum se credea că era suficientă religia cu sancţiunile sale supranaturale pentru a asigura populaţiei noastre legea şi ordinea; acum filozofi şi politicieni tind să rezolve această problemă fără ajutorul creştinismului. În locul autorităţii şi învăţăturii Bisericii, ei susţin înainte de toate o educaţie total secularizată, menită să dea de înţeles fiecărui individ că este a fi ordonat, silitor şi sobru se întoarce în folosul său personal. Apoi se furnizează marile principii care trebuie să înlocuiască religia şi pe care masele astfel educate ar trebui să le respecte, adevărurile etice fundamentale în sensul lor cel mai larg, dreptatea, bunăvoinţa, onestitatea, etc.; experienţa dobândită; şi acele legi naturale care există şi acţionează în mod spontan în societate şi în lucrurile sociale, atât fizice cât şi psihologice, de exemplu, în conducere, în comerţ, în finanţe, în domeniul sanitar şi în raporturile dintre naţiuni. Cât priveşte religia, ea este un lux privat, pe care unul şi-l poate permite, dacă vrea, dar pe care desigur trebuie să-l plătească, şi pe care nu poate nici s-o impună altora nici să-i deranjeze practicând-o el însuşi. Caracteristicile generale ale acestei mari apostazii sunt identice pretutindeni; însă în amănunte variază în funcţie de ţară. Voi vorbi despre ţara mea pentru că o cunosc mai bine. Mă tem că ea va avea aici o mare continuare, chiar dacă nu-mi pot imagina cum se va termina” (Newman 2009).

În teorie, principiile de bunăvoinţă şi de onestitate care sunt în mod public proclamate nu sunt false. „Numai când ne dăm seama că această frumoasă listă de principii este menită să pună deoparte şi să elimine complet religia, suntem constrânşi să condamnăm liberalismul. Într-adevăr, n-a existat niciodată un plan al Duşmanului aşa de abil proiectat şi cum mai multe posibilităţi de reuşită. Şi, de fapt, el îşi atinge pe larg scopurile sale, atrăgând în propriile rânduri foarte mulţi oameni capabili, serioşi şi oneşti, bătrâni stimaţi, înzestraţi cu o lungă experienţă, şi tineri cu speranţe frumoase” (ibid.). Situaţia din zilele noastre nu este foarte diferită de aceea din timpurile fericitului Newman. În multe privinţe, chiar s-a înrăutăţit. Repropunând o expresie folosită deja în alte discursuri, Papa denunţă „o "dictatură a relativismului" [care] ameninţă să întunece adevărul imutabil despre natura omului, destinul său şi binele său ultim. Există astăzi unii care încearcă să excludă crezul religios din sfera publică, să-l privatizeze sau chiar să-l prezinte ca o ameninţare la adresa egalităţii şi a libertăţii” (Benedict al XVI-lea 2010c).

Bineînţeles, aceşti „unii” reprezintă puterile tari şi cultura dominantă. Există încă un popor creştin britanic care se răzvrăteşte împotriva culturii hegemonice sau măcar are nostalgie de o cultură diferită, aşa cum demonstrează însuşi entuziasmul care a făcut din vizita Papei un succes dincolo de orice previziune şi a luat prin surprindere mass-media în mare parte părtinitoare şi ostile. Revenind asupra vizitei la trei zile după încheierea ei, Benedict al XVI-lea a afirmat că „în cele patru zile intense şi foarte frumoase petrecute în acea nobilă ţară am avut marea bucurie să vorbesc inimii locuitorilor din Regatul Unit, şi ei au vorbit inimii mele, în special cu prezenţa lor şi cu mărturia credinţei lor. De fapt, am putut să constat cât de mult moştenirea creştină este încă puternică şi încă activă în fiecare strat al vieţii sociale. Inima britanicilor şi existenţa lor sunt deschise la realitatea lui Dumnezeu şi există numeroase exprimări de religiozitate pe care această vizită a mea le-a scos şi mai mult în evidenţă. Încă din prima zi a rămânerii mele în Regatul Unit şi în timpul întregii perioade a şederii mele, peste tot am avut o primire călduroasă” (Benedict al XVI-lea 2010v).

a. Întoarcerea la rădăcini

Pentru a reafirma relevanţa publică a creştinismului în Marea Britanie, fericitul Newman a decis să lanseze o colecţie de volume mici dedicată sfinţilor britanici. Avea să rezulte că istoria britanică era strâns legată de sfinţi şi de Biserică. Venerabilul Ioan Paul al II-lea (1978-2005) şi Benedict al XVI-lea au făcut din acest program o metodă. În orice ţară cu tradiţie creştină au mers, mereu au insistat asupra faptului că originile şi istoria acestei ţări sunt marcate de lucrarea sfinţilor şi de o prezenţă specială a Sfintei Fecioare Maria. De fapt, „vechile naţiuni din Europa au un suflet creştin, care constituie un întreg cu "geniul" şi istoria respectivelor popoare, şi Biserica nu încetează să lucreze pentru a menţine încontinuu trează această tradiţie spirituală şi culturală” (Benedict al XVI-lea 2010v).

Pe urmele lui Newman, Benedict al XVI-lea revine în mod sistematic în călătoria sa la tema „istoriei lungi a Angliei, aşa de profund marcată de predicarea Evangheliei şi de cultura creştină din care s-a născut” (Benedict al XVI-lea 2010i), şi a „adâncilor rădăcini creştine care sunt încă prezente în fiecare strat al vieţii britanice” (Benedict al XVI-lea 2010b). Însăşi arhitectura şi arta, la care Benedict al XVI-lea nu omite niciodată să fie atent, „vorbesc în manieră aşa de elocventă despre moştenirea noastră comună de credinţă” (Benedict al XVI-lea 2010l), şi abaţiile şi catedralele „nu pot să nu ne amintească de modul în care credinţa creştină a plăsmuit în mod aşa de profund unitatea şi cultura Europei şi inima şi spiritul poporului englez” (ibid.).

Această amintire se articulează în patru treceri diferite. În primul rând, Pontiful – tocmai pentru a sublinia importanţa publică şi politică a credinţei – aminteşte de regii, reginele şi principesele canonizate, care nu se găsesc numai în Marea Britanie dar aici au exprimat mai mult decât o figură de mare însemnătate spirituală şi istorică. Adresându-se reginei Elisabeta a II-a, Papa se exprimă astfel: „Monarhii din Anglia şi Scoţia erau creştini încă din cele dintâi timpuri şi includ sfinţi extraordinari ca Eduard Mărturisitorul [1002-1066] şi Margareta a Scoţiei [1045-1093]. Aşa cum vă este cunoscut, mulţi dintre ei au exercitat în mod conştiincios obligaţiile lor de suverani în lumina Evangheliei, modelând în felul acesta naţiune în bine la cel mai profund nivel. A rezultat că mesajul creştin a devenit parte integrală a limbii, a gândirii şi a culturii popoarelor din aceste insule timp de peste un mileniu. Respectul strămoşilor voştri faţă de adevăr şi dreptate, faţă de clemenţă şi caritate ajung la voi dintr-o credinţă care rămâne o forţă puternică pentru binele regatului vostru” (ibid.). Îndeosebi, sfântul Eduard Mărturisitorul, „rege al Angliei, rămâne un model de mărturie creştină şi un exemplu al acelei măreţii adevărate la care Domnul în Scripturi îi cheamă pe discipolii săi” (Benedict al XVI-lea 2010l).

În al doilea rând – citând în mod explicit călătoria sa în Franţa din anul 2008, unde a afirmat că rădăcinile Europei nu sunt numai creştine, ci monastice (cf. Introvigne 2008) – Benedict al XVI-lea aminteşte de rolul esenţial desfăşurat pentru naşterea naţiunilor care compun Marea Britanie de „călugării care au contribuit aşa de mult la evanghelizarea acestor insule. Mă gândesc la benedictinii care l-au însoţit pe sfântul Augustin [de Canterbury, 534-604] în misiunea sa în Anglia, la discipolii sfântului Columban [521-597], care au răspândit credinţa în Scoţia şi în Anglia de Nord, la sfântul David [cca. 512-601] şi la însoţitorii săi în Ţara Galilor” (Benedict al XVI-lea 2010d). Salutându-i pe catolicii din Ţara Galilor, pe care Papa nu i-a putut include în vizita sa, adunaţi în catedrala din Westminster la Londra, Benedict al XVI-lea afirmă că patronul lor „sfântul David a fost unul din marii sfinţi din secolul al şaselea, acea epocă de aur de sfinţi şi misionari în aceste insule, şi pentru aceasta a fost un fondator al culturii creştine care se află la rădăcinile Europei moderne” (Benedict al XVI-lea 2010o).

Încă mai înainte Scoţia a fost evanghelizată de sfântul călugăr Mungo (518-603), prezentat de Benedict al XVI-lea ca şi continuator al operei sfântului Ninian (ale cărui date de naştere şi de moarte nu se cunosc), despre care afirmă că „nu i-a fost frică să fie o voce solitară. […] Ninian a fost unul dintre cei dintâi misionari catolici care a dus conaţionalilor săi vestea cea bună a lui Isus Cristos. Misiunea sa la Galloway a devenit un centru pentru prima evanghelizare a acestei ţări” (Benedict al XVI-lea 2010c). Papa ia astfel poziţie în controversa cu privire la existenţa istorică a sfântului Ninian, considerat astăzi de unii o figură doar mitologică.

Şi în secolul care a urmat după epoca de aur a sfinţilor englezi, al şaptelea, Papa evocă figura benedictinului sfântul Beda Venerabilul (672-735), care „a înţeles fie importanţa fidelităţii faţă de cuvântul lui Dumnezeu ca transmis de tradiţia apostolică, fie necesitatea unei deschideri creative la noile dezvoltări şi la exigenţele unei înrădăcinări adecvate a Evangheliei în limbajul şi în cultura din timpul său” (Benedict al XVI-lea 2010l). Sfântul benedictin este cu atât mai merituos să fie amintit astăzi când „această naţiune, şi Europa la edificarea căreia au contribuit Beda şi contemporanii săi, încă o dată se află în pragul unei noi epoci” (ibid.).

Călugării au cu adevărat dreptul să fie amintiţi ca edificatori ai naţiunilor britanice şi ai Europei. „Deoarece căutarea lui Dumnezeu care se situează în inima vocaţiei monastice, cere o angajare activă cu mijloacele prin care el se face cunoscut – creaţia sa şi cuvântul său revelat – era pur şi simplu natural ca mănăstirea să aibă o bibliotecă şi o şcoală” (Benedict al XVI-lea 2010d), şi ca să se nască o cultură. „Angajarea călugărilor în a învăţa pe alţii calea pe care să întâlnească Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu a fost cea care a pus temeliile culturii şi civilizaţiei noastre occidentale” (ibid.).

În al treilea rând, Benedict al XVI-lea aminteşte că istoria Marii Britanii creştine se odihneşte pe cele mai solide dintre temelii, cele spălate de sângele sacru al martirilor. „Anglia are o mare tradiţie de sfinţi martiri, a căror mărturie curajoasă a susţinut şi inspirat comunitatea catolică locală timp de secole” (Benedict al XVI-lea 2010r). După martirii ucişi de păgâni în timpul primei evanghelizări urmează cei doi lorzi cancelari ai Regatului care au preferat să asculte de propria conştiinţă şi de papa în loc să asculte de suveranul lor: sfântul Thomas Morus deja citat şi înainte de el sfântul Toma Becket (1118-1170) care, şi el, „a dat mărturie lui Cristos vărsându-şi propriul sânge” în catedrala din Caterbury (Benedict al XVI-lea 2010g). Apoi vin catolicii care au plătit cu viaţa fidelitatea faţă de Roma după schisma lui Henric al VIII-lea. Papa îi aminteşte pe martirii din Tyburn, lângă Londra, beatificaţi în anul 1987, care „au murit pentru credinţă; mărturia fidelităţii lor până la sfârşit au fost cu mult mai puternică decât cuvintele inspirate pe care mulţi dintre ei le-au spus înainte de abandona toate Domnului” (Benedict al XVI-lea 2010q). Mulţi alţii au fost în acele secole „spânzuraţi, înecaţi şi sfârtecaţi” (ibid.) pentru nepotolita lor „fidelitate faţă de Evanghelie” (ibid.).

Martiriul nu aparţine numai trecutului. Înainte de toate, există locuri în lume unde martiriul sângeros continuă şi astăzi. Papa îi celebrează pe „martirii din orice timp, care au băut din potirul din care a băut însuşi Cristos şi al căror sânge, vărsat în unire cu sacrificiul său, dă viaţă nouă Bisericii. Acest lucru este reflectat şi în fraţii şi surorile noastre din lume, care şi astăzi suferă discriminări şi persecuţii pentru credinţa lor creştină” (Benedict al XVI-lea 2010m). În al doilea rând, nu există numai martiriul sângeros. Uneori „preţul care trebuie plătit pentru fidelitatea faţă de Evanghelie” (Benedict al XVI-lea 2010q) nu este acela de a fi torturaţi şi ucişi ci „implică faptul de a fi arătaţi ca irelevanţi, ridiculizaţi sau făcuţi semn de parodie” (ibid.). Însăşi viaţa fericitului Newman, care după convertirea la catolicism a fost alungat de prieteni şi chiar de rude, „ne învaţă că pasiunea pentru adevăr, pentru onestitatea intelectuală şi pentru convertirea genuină comportă un mare preţ care trebuie plătit” (ibid.). Însă sângele martirilor este mereu fundament de creştinătate reînnoită. „În viaţa Bisericii, în încercările şi necazurile sale, Cristos continuă, conform expresiei incisive a lui [Blaise] Pascal [1623-1662], să fie în agonie până la sfârşitul lumii (Pensée, 553, éd. [îngrijită de Lèon] Brunschvicg [1869-1944])” (Benedict al XVI-lea 2010m).

O a treia amintire, pe care Papa n-o omite niciodată în călătoriile sale în Europa, este aceea – atât de îndrăgită de fericitul Newman – a rădăcinilor mariane ale naţiunilor britanice. „Când fericitul John Henry Newman a venit să trăiască la Birmingham, a dat numele de "Maryvale" primei sale case. Oratoriul întemeiat de el este dedicat Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare. Şi Universitatea catolică din Irlanda a fost pusă de el sub ocrotirea Mariei, Sedes sapientiae” (Benedict al XVI-lea 2010s). Şi Papa le aminteşte galezilor că „în istoria sa seculară, lumea din Ţara Galilor s-a remarcat prin devoţiunea sa faţă de Născătoarea lui Dumnezeu; acest lucru este evidenţiat de nenumăratele locuri din Ţara Galilor numite "Llanfair" – Biserica Mariei” (Benedict al XVI-lea 2010o), precum şi de importanţa în istoria ţării a „Sanctuarului Naţional al Stăpânei Noastre de la Cardigan” (ibid.).

În sfârşit, există o a patra amintire istorică pe care Benedict al XVI-lea o aminteşte. Este moştenirea juridică şi politică a ceea ce el numeşte „dorinţa de a ajunge la un echilibru just între exigenţele legitime ale puterii statului şi drepturile celor care îi sunt supuşi. Dacă pe de o parte, în istoria voastră, au fost făcuţi de mai multe ori paşi decisivi pentru a pune limite exercitării puterii, pe de altă parte instituţiile politice ale naţiunii au fost în măsură să evolueze în cadrul unui însemnat grad de stabilitate” (Benedict al XVI-lea 2010b). Această tradiţie, care porneşte cel puţin de la Magna Charta Libertatum din anul 1215 şi are o bază în „simţul instinctiv de moderaţie prezent în naţiune” (ibid.), apreciat şi de fericitul Newman, în partea sa esenţială şi cea mai bună conform lui Benedict al XVI-lea „are multe în comun” (ibid.) cu „doctrina socială catolică, deşi e formulată în limbaj diferit” (ibid.).

Dincolo de evenimentele istorice complexe Papa vede în două episoade din istoria modernă amprenta pasiunii libertăţii care caracterizează istoria instituţională britanică. Primul este contribuţia Marii Britanii la „abolirea comerţului cu sclavi. Campania care a dus la această legislaţie epocală s-a bazat pe principii morale solide, întemeiate pe legea naturală, şi a constituit o contribuţie la civilizaţia cu care această naţiune poate fi pe bună dreptate orgolioasă” (ibid.), şi la ale cărei origini se situează de altfel creştini mişcaţi de motivaţii religioase, „figuri ca [omul politic anglican] William Wilberforce [1759-1833] şi [misionarul şi exploratorul reformat scoţian] David Livingstone [1813-1873]” (Benedict al XVI-lea 2010b).

Al doilea episod se referă la modul în care poporul englez şi mulţi lideri ai săi au perceput al doilea război mondial: o luptă împotriva „unei tiranii naziste care avea de gând să-l dezrădăcineze pe Dumnezeu din societate” (ibid.). Beatificându-l pe cardinalul Newman chiar în „ziua aleasă dinainte pentru a comemora aniversarea a 70 de ani de la "Battle of Britain"” – bătălia aeriană dusă în anul 1940 între aviaţia britanică şi cea germană pentru controlul spaţiului aerian de deasupra Marii Britanii –, Papa german destăinuieşte: „Pentru mine, care am trăit şi suferit îndelung zilele întunecate ale regimului nazist în Germania, este profund de emoţionant să fiu aici cu voi în această împrejurare şi să-i amintesc pe aceia dintre concetăţenii voştri care şi-au sacrificat propria viaţă, rezistând în mod curajos în faţa forţelor acelei ideologii rele” (Benedict al XVI-lea 2010r).

b. A răspunde secularismului

Dar există şi o altă istorie. Dacă este adevărat că „ţările occidentale au toate, fiecare în modul lor specific şi după propria istorie, curente anticlericale şi anticatolice puternice” (Benedict al XVI-lea 2010a), „desigur Marea Britanie are o proprie istorie de anticatolicism” (ibid.). Şi anticatolicismul devine astăzi parte dintr-un secularism mai general care vrea să marginalizeze religia din viaţa publică reducând-o la un simplu fapt privat, conform unei tendinţe pe care, aşa cum s-a văzut, deja fericitul Newman o denunţase în Biletul Speech. „La sfârşitul vieţii, Newman avea să descrie propria lucrare ca o luptă împotriva tendinţei crescânde de a considera religia ca un fapt pur privat şi subiectiv, o problemă de opinie personală” (Benedict al XVI-lea 2010l).

„Nu pot decât să exprim îngrijorarea mea – le-a spus Benedict al XVI-lea parlamentarilor englezi – în faţa marginalizării crescânde a religiei, îndeosebi a creştinismului, care se exprimă în unele locuri, chiar în naţiuni care atribuie toleranţei o mare valoare. Există unii care susţin că glasul religiei ar trebui redus la tăcere, sau cel mult izolat la sfera pur privată. Există unii care susţin că celebrarea publică a festivităţilor cum ar fi Crăciunul ar trebui descurajată, conform convingerii discutabile că ea ar putea în vreun fel să ofenseze pe cei care aparţin altor religii sau nu aparţin nici unei religii. Şi există şi alţii care – în mod paradoxal cu scopul de a elimina discriminările – consideră că creştinii care ocupă funcţii publice ar trebui, în cazuri determinate, să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. Acestea sunt semne îngrijorătoare ale incapacităţii de a ţine cont în mod just nu numai de drepturile la libertate de conştiinţă şi de religie ale celor care cred, ci şi de rolul legitim al religiei în sfera publică” (Benedict al XVI-lea 2010h).

„În timp ce reflectăm asupra avertismentelor extremismului ateu din secolul al douăzecilea, nu putem uita niciodată că excluderea lui Dumnezeu, a religiei şi a virtuţii din viaţa publică duce în ultimă analiză la o viziune mutilată despre om şi despre societate” (Benedict al XVI-lea 2010b). Astăzi trăim „într-o societate care a devenit tot mai indiferentă şi chiar ostilă faţă de mesajul creştin” (Benedict al XVI-lea 2010l), de vreme ce „vede Evanghelia ca o limită pusă libertăţii umane, şi nu ca un adevăr care eliberează” (Benedict al XVI-lea 2010m), şi în care „cultura care ne înconjoară se dezvoltă în mod tot mai distant de rădăcinile sale creştine, în pofida unei profunde şi răspândite foame de hrană spirituală” (Benedict al XVI-lea 2010g). În Marea Britanie „multiculturală” (ibid.), care „aşa de des pare în pericol de fragmentare” (ibid.), există pericolul ca să dispară „respectul faţă de acele valori tradiţionale şi faţă de acele exprimări culturale pe care forme mai agresive de secularism nu le mai stimează, nici nu le mai tolerează. Să nu se lase întunecat fundamentul creştin care stă la baza libertăţilor sale” (Benedict al XVI-lea 2010b). Mass-media sunt uneori agenţii primari ai acestei întunecări: şi „pentru că opiniile lor ajung la un auditoriu aşa de vas, mass-media britanice au o responsabilitate mai gravă decât altele” (ibid.).

Amintind de enciclica sa Caritas in veritate, din anul 2009, Benedict al XVI-lea aminteşte şi că excluderea fundamentului religios – deci, în mod inevitabil, al celui etic – al societăţii şi al economiei a fost printre cauzele crizei economice din anul 2008, care a lovit dur Marea Britanie. „Necorespunderea soluţiilor pragmatice, pe termen scurt, la problemele sociale şi etice complexe a fost evidenţiată clar de recenta criză financiară globală. Există un vast consens asupra faptului că lipsa unui solid fundament etic al activităţii economice a contribuit la crearea situaţiei de gravă dificultate în care se află acum milioane de persoane în lume” (Benedict al XVI-lea 2010h). Ca rezultat, „spectrul şomajului îşi întinde propriile umbre asupra vieţii multor oameni, iar costul pe termen lung al practicilor de investiţii din timpurile recente, rău consiliate, devine mai evidentă ca niciodată” (Benedict al XVI-lea 2010s). Rezultă din păcate „o hinterland de cinism crescând chiar şi cu privire la posibilitatea unei vieţi virtuoase” (ibid.). Însă din mesajul fericitului Newman reiese o invitaţie de a reacţiona şi de „a lucra cu dârzenie pentru a apăra imutabilele valori morale care, preluate, luminate şi confirmate de Evanghelie, stau la baza unei societăţi cu adevărat umane, drepte şi libere” (Benedict al XVI-lea 2010v).

Fericitul „Newman ne învaţă că dacă am primit adevărul lui Cristos şi am angajat viaţa noastră pentru el, nu poate exista separare între ceea ce credem şi modul în care trăim existenţa noastră” (Benedict al XVI-lea 2010l). Şi pentru această misiune – le aminteşte Papa episcopilor britanici – „a fost constituit recent un Consiliu Pontifical pentru Noua Evanghelizare a ţărilor cu lungă tradiţie creştină, şi doresc să vă încurajez să vă folosiţi de serviciile sale pentru a înfrunta misiunile care se află în faţa voastră” (Benedict al XVI-lea 2010t).

Cu parlamentarii, Benedict al XVI-lea revine asupra cazului exemplar al sfântului Thomas Morus. „Dilema cu care Thomas Morus se confrunta, în acele timpuri dificile, problema perenă a raportului dintre ceea ce i se datorează Cezarului şi ceea ce i se datorează lui Dumnezeu, îmi oferă oportunitatea de a reflecta pe scurt cu voi asupra locului just pe care îl menţine crezul religios în procesul politic” (Benedict al XVI-lea 2010h). „Într-adevăr, problemele de fond care au fost în joc în procesul intentat împotriva lui Thomas Morus continuă să se prezinte, în termeni mereu noi, cu schimbarea condiţiilor sociale. Fiecare generaţie, în timp ce caută să promoveze binele comun, trebuie să se întrebe mereu din nou: care sunt exigenţele pe care guvernele le pot impune în mod raţional propriilor cetăţeni şi până unde se pot extinde ele? La care autorităţi se poate apela pentru a rezolva dilemele morale? Aceste probleme de duc direct la fundamentele etice ale discursului civil” (ibid.).

Aşa cum venerabilul Ioan Paul al II-lea şi însuşi Benedict al XVI-lea au amintit de mai multe ori, nu este suficient a răspunde că autoritatea supremă este constituită de democraţie şi de votul liber exprimat de majoritatea cetăţenilor. „Dacă principiile morale care susţin procesul democratic nu se întemeiază, la rândul lor, pe nimic altceva mai solid decât pe consensul social, atunci fragilitatea procesului se arată în toată claritatea sa. Aici se află provocarea reală pentru democraţie” (ibid.). „Aşadar, problema centrală care se află în joc este următoarea: unde poate fi găsit fundamentul etic pentru alegerile politice?” (ibid.). Răspunsul Papei este că acest fundament poate fi găsit numai în legea naturală, pe care raţiunea – aşa cum s-a amintit – o poate cunoaşte, dar cu dificultate, aşa încât ajutorul oferit de credinţă nu poate fi refuzat fără pericol grav. „Cu alte cuvinte, religia nu este pentru legislatori o problemă de rezolvat, ci un factor care contribuie în mod vital la dezbaterea publică în naţiune” (ibid.).

Benedict al XVI-lea, răspunzând la polemici nu numai engleze, a exprimat satisfacţie pentru că – spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat pentru vizita venerabilului Ioan Paul al II-lea în anul 1982 – călătoria sa apostolică a fost considerată de Regatul Unit ca vizită de stat. „Sunt foarte recunoscător Maiestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a, care a voit să dea acestei vizite rangul unei vizite de stat, care ştie să exprime caracterul public al acestei vizite şi chiar responsabilitatea comună între politică şi religie” (Benedict al XVI-lea 2010a). Nu e vorba de o problemă de simplă formă. De fapt, „acest caracter de vizită de stat pune în centrul atenţiei coincidenţele între interesul politicii şi al religiei. Politica în mod substanţial este creată pentru a garanta dreptate, iar cu dreptatea libertate, dar dreptatea este o valoare morală, o valoare religioasă şi astfel credinţa, vestirea Evangheliei, se leagă, în punctul "dreptate", cu politica” (ibid.). „Desigur acest fapt că din punct de vedere juridic este o vizită de stat nu face vizita mea un fapt politic, pentru că dacă Papa este şef de stat, acesta este numai un instrument pentru a garanta independenţa anunţului său şi caracterul public al muncii sale de Păstor” (ibid.).

Papa nu a omis să facă aluzie şi la probleme specifice. Astfel, le-a amintit parlamentarilor că „instituţiile religioase, inclusiv cele legate de Biserica catolică, trebuie să fie libere să acţioneze în acord cu propriile principii şi propriile convingeri specifice, bazate pe credinţă şi pe învăţătura oficială a Bisericii” (Benedict al XVI-lea 2010h). Aluzia este aici la legi care pretind să impună spitalelor catolice să practice avorturi şi agenţiilor catolice care se ocupă de adopţii să ofere copii pentru adopţie şi cuplurilor homosexuale.

Deosebit de emoţionante au fost cuvintele pe care Benedict al XVI-lea le-a adresat bătrânilor dintr-o casă de odihnă din Londra, pe care a ţinut să-i includă printre ţintele călătoriei sale. „Viaţa este un dar unic, la orice stadiu, de la zămislire până la moartea naturală, şi îi revine numai lui Dumnezeu s-o dea şi s-o ia” (Benedict al XVI-lea 2010p). Condamnarea eutanaziei devine însă o profundă reflecţie a Papei în vârstă de optzeci şi trei de ani asupra condiţiei bătrânilor. „Unul se poate bucura de sănătate bună la vârsta târzie; dar la fel creştinilor n-ar trebui să le fie frică să participe la suferinţele lui Cristos dacă Dumnezeu vrea ca să înfruntăm infirmitatea. Predecesorul meu Papa Ioan Paul, a suferit public în ultimii ani ai vieţii sale. Apărea clar pentru toţi că trăia asta în unire cu suferinţele Mântuitorului nostru. Bucuria şi răbdarea sa în înfruntarea ultimelor sale zile au fost un exemplu semnificativ şi emoţionant pentru noi toţi care trebuie să purtăm povara anilor care înaintează” (ibid.).

Aşadar, la extremul opus al mentalităţii eutanazice, trebuie „recunoscută prezenţa unui număr crescând de bătrâni ca o binecuvântare pentru societate. Fiecare generaţie poate învăţa din experienţa şi înţelepciunea generaţiei care a precedat-o. În afară de asta, îngrijirea persoanelor bătrâne n-ar trebui să fie considerată înainte de toate ca un act de generozitate, ci ca plătirea unei datorii de recunoştinţă” (ibid.). „În timp ce creşte perioada noastră normală de viaţă – a voit să adauge Benedict al XVI-lea – capacităţile noastre fizice adesea dispar; şi totuşi aceste perioade pot fi printre anii vieţii noastre cei mari rodnici din punct de vedere spiritual. Aceşti ani sunt o oportunitate pentru a aminti într-o rugăciune afectuoasă pe toţi cei pe care i-am iubit în această viaţă şi a pune tot ceea ce am fost şi am făcut în faţa harului şi gingăşiei lui Dumnezeu” (ibid.).

c. Valorizarea rolului laicilor

Contemplând marele crucifix care domină nava centrală a catedralei catolice din Westminster, la Londra, realizat la Bruges în Belgia după desenele arhitectului catedralei John Francis Bentley (1839-1902) în stilul neo-medieval din secolul al XIX-lea faţă de care Benedict al XVI-lea a exprimat apreciere de mai multe ori, Papa – adresându-se îndeosebi credincioşilor laici – afirmă că „Mâinile Domnului nostru, întinse pe cruce, ne invită să contemplăm şi participarea noastră la preoţia lui veşnică şi responsabilitatea pe care o avem, ca mădulare ale trupului său, de a duce lumii în care trăim puterea reconciliantă a sacrificiului său. Conciliul al II-lea din Vatican a vorbit în manieră elocventă despre rolul indispensabil al laicatului de a duce înainte misiunea Bisericii, prin efortul de a folosi ca ferment al Evangheliei în societate, lucrând pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu în lume” (Benedict al XVI-lea 2010m). „Chemarea Conciliului adresată credincioşilor laici de a asuma angajamentul lor baptismal participând la misiunea lui Cristos aminteşte de intuiţiile şi învăţăturile lui John Henry Newman” (ibid.).

Nici nu e vorba numai de participarea laicilor, prin intermediul preoţiei comune – care, desigur, este ceva foarte distinct de preoţia ministerială a preoţilor –, la funcţia sacerdotală a lui Isus Cristos şi, prin consecratio mundi, la funcţia Sa regească. Laici sunt părtaşi şi la a treia funcţie a lui Isus Cristos, cea profetică. Fericitul Newman „a fost marele campion al funcţiei profetice a laicatului creştin” (Benedict al XVI-lea 2010l). Şi laicilor, mergând pe urmele lui Newman, Papa se adresează din inimă din Glasgow: „Fac apel îndeosebi la voi, credincioşi laici, pentru ca, în conformitate cu vocaţia voastră şi cu misiunea baptismală, nu numai să puteţi fi exemplu public de credinţă, ci să ştiţi să deveniţi şi avocaţi în sfera publică ai promovării înţelepciunii şi a viziunii despre lume care derivă din credinţă. Societatea de astăzi are nevoie de voci clare, care să propună dreptul nostru de a trăi nu într-o junglă de libertăţi auto-distructive şi arbitrare, ci într-o societate care lucrează pentru adevărata bunăstare a cetăţenilor săi, oferindu-le călăuzire şi protecţie în faţa slăbiciunilor şi fragilităţii lor” (Benedict al XVI-lea 2010c). Reflecţiile fericitului Newman despre laici se înrădăcinează într-o profundă apropiere a sa de tematica vocaţiei. Fericitul „ne spune că Învăţătorul nostru divin a încredinţat o misiune specială fiecăruia dintre noi, "o slujire bine definită", încredinţată în mod unic fiecărui individ: "eu am misiunea mea - a scris el - sunt un inel într-un lanţ, o legătură de conexiune între persoane. El nu m-a creat pentru nimic. Voi face binele, voi împlini lucrarea lui; voi fi un înger de pace, un predicator al adevărului chiar în locul meu... dacă fac asta voi asculta de poruncile sale şi-l voi sluji în vocaţia mea" (Meditations and devotions, 301-302)” (Benedict al XVI-lea 2010r).

„Una din cele mai iubite meditaţii ale cardinalului conţine aceste cuvinte: "Dumnezeu m-a creat pentru a-i oferi lui o anumită slujire specifică. Mi-a încredinţat o anumită lucrare pe care n-a încredinţat-o altora" (Meditations on Christian Doctrine). Vedem aici realismul creştin precis al lui Newman, punctul în care credinţa şi viaţa se încrucişează în mod inevitabil. […] Nimeni care priveşte în mod realist la lumea noastră de astăzi nu poate crede că creştinii pot continua să facă lucrurile de fiecare zi, ignorând profunda criză de credinţă care a venit în societate, sau pur şi simplu încrezându-se că patrimoniul de valori transmis de-a lungul secolelor creştine poate continua să inspire şi să plăsmuiască viitorul societăţii noastre. […] Dar fiecare dintre noi, în funcţie de propria stare de viaţă, este chemat să acţioneze pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu impregnând viaţa temporală cu valorile Evangheliei” (Benedict al XVI-lea 2010q).

Pentru a realiza vocaţia sa de instaurare creştină a ordinii temporale laicatul, învăţa fericitul Newman, trebuie să fie format. „"Vreau un laicat ca nu este arogant, care nu este precipitat în discursuri, care nu este polemic, ci oameni care cunosc propria religie, care să intre în ea, ca să ştie bine unde se află, care ştiu ce cred şi ce nu cred, care cunosc propriul crez aşa de bine încât să dea cont despre el, care cunosc aşa de bine istoria încât s-o poată apăra" (The Present Position of Catholics in England, IX, 390)” (Benedict al XVI-lea 2010r). Şi laicii nu pot fi formaţi dacă lipsesc preoţi sfinţi în înţelepţi. „Cu cât se dezvoltă mai mult apostolatul laicilor, cu atât mai urgentă este simţită nevoia de preoţi, şi cu cât laicatul aprofundează mai mult conştiinţa propriei vocaţii specifice, cu atât devine mai clar ceea ce este propriu preotului” (Benedict al XVI-lea 2010m). În fericitul Newman nu există contrast între promovarea laicilor şi conştiinţa demnităţii extraordinare şi unice a preoţiei.

3. Urgenţa educativă

Benedict al XVI-lea a vorbit de mai multe ori despre o „urgenţă educativă” (Benedict al XVI-lea 2008). Însă urgenţa nu este numai în ultimii ani. Problema era deja foarte prezentă pentru fericitul Newman. „Doresc să aduc onoare – a afirmat Papa – viziunii sale despre educaţie, care a făcut aşa de mult pentru a plăsmui "ethos"-ul care este forţa care stă la baza şcolilor şi a institutelor universitare catolice de astăzi. […] Proiectul de a întemeia o universitate catolică în Irlanda i-a dat oportunitatea de a dezvolta propriile idei cu privire la acest argument şi culegerea discursurilor publicate de el ca The Idea of a University conţine un ideal din care pot să înveţe cei care sunt angajai în formarea academică” (Benedict al XVI-lea 2010r).

a. Pentru o educaţie integrală

fericitul Newman era „ferm contrar oricărei apropieri reductive sau utilitariste” (ibid.) de problema educaţiei, şi „a încercat să ajungă la un ambient educativ în care formarea intelectuală, disciplina morală şi angajarea religioasă să înainteze împreună” (ibid.). Fericitul concepea „misiunea profesorului nu numai [ca] aceea de a da informaţii sau de a avea grijă de o pregătire tehnică pentru a aduce beneficii economice societăţii; educaţia nu este şi nu trebuie să fie considerată niciodată ca pur utilitaristă. Se referă mai degrabă la formarea persoanei umane, la pregătirea lui sau a ei de a trăi viaţa în plinătate – în puţine cuvinte se referă la educarea la înţelepciune. Şi adevărata înţelepciune este inseparabilă de cunoaşterea Creatorului” (Benedict al XVI-lea 2010d).

Educaţia integrală a fericitului Newman nu neglijează nici nu subevaluează ştiinţele. Dimpotrivă, repetă Benedict al XVI-lea, „ştiinţele umane şi naturale ne furnizează o înţelegere inestimabilă a aspectelor existenţei noastre” (Benedict al XVI-lea 2010f). Studierea lor este necesară. Dar nu poate să fie suficientă, pentru că „totuşi aceste discipline nu dau răspuns, şi nu-l pot da, la întrebarea fundamentală, pentru că acţionează la un nivel total diferit. Nu pot să satisfacă dorinţele cele mai profunde ale inimii umane, nici să ne explice pe deplin originea noastră şi destinul nostru, pentru ce motiv şi pentru ce scop existăm noi, nici nu ne pot da un răspuns exhaustiv la întrebarea: "Pentru ce motiv există ceva, şi nu există mai degrabă nimic?"” (ibid.).

Iată deci marea învăţătură a fericitului Newman, pe care Papa o repropune tinerilor: studiaţi orice materie utilă şi permisă, dar inseraţi-o mereu într-un cadru mai amplu. „amintiţi-vă mereu că fiecare materie pe care o studiaţi se inserează într-un orizont mai amplu. Să nu vă reduceţi niciodată la un orizont restrâns. Lumea are nevoie de buni oameni de ştiinţă, dar o perspectivă ştiinţifică devine în mod periculos îngustă, dacă ignoră dimensiunea etică şi religioasă a vieţii, aşa cum religia devine îngustă, dacă refuză contribuţia legitimă a ştiinţei la înţelegerea lumii din partea noastră. Avem nevoie de buni istorici, filozofi şi economişti, dar dacă percepţia pe care ei o oferă despre viaţa umană în cadrul domeniului lor specific este centrată pe o perspectivă prea restrânsă, ei pot în mod serios să ne abată de la drum” (Benedict al XVI-lea 2010e).

b. Şcoala catolică

„O şcoală bună oferă o formare completă pentru întreaga persoană. Şi o şcoală catolică bună, mai presus şi dincolo de asta, ar trebui să-i ajute pe studenţii săi să devină sfinţi” (Benedict al XVI-lea 2010e). Erau şcoli bune în Marea Britanie a fericitului Newman. Dar nu s-a mulţumit de asta şi s-a angajat cu confraţii săi oratorieni şi cu alţii care – nu fără dificultăţi şi neînţelegeri – au sprijinit proiectele sale de a întemeia şcoli catolice şi chiar, aşa cum s-a amintit, o universitate catolică în Irlanda. Nu era vorba de o noutate, aminteşte Benedict al XVI-lea: „în Scoţia, mă gândesc la cele trei universităţi medievale întemeiate de pontifi, inclusiv universitatea "Sfântul Andrei" care urmează să celebreze la şaselea centenar de la întemeierea sa” (Benedict al XVI-lea 2010c). Papa adaugă o anecdotă personală. Această temă, afirmă el, „îmi oferă oportunitatea de a-i aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru viaţa şi opera venerabilei Mary Ward [1585-1645], născută în acest ţinut [englez], a cărei viziune de pionierat despre viaţa călugărească apostolică pentru femei, a adus aşa de multe roade. Eu însumi ca tânăr băiat a fost educat de "Damele Engleze" şi le datorez o profundă datorie de recunoştinţă” (Benedict al XVI-lea 2010d).

Astăzi ca în timpurile venerabilei Mary Ward sau ale fericitului Newman, „Cristos […] are nevoie de bărbaţi şi femei care să-şi dedice viaţa lor pentru nobila misiune a educaţiei, îngrijindu-se de tineri şi formându-i conform căilor Evangheliei” (Benedict al XVI-lea 2010q). Totuşi trebuie contrastat un echivoc. Adesea şcolile catolice sunt recunoscute ca institute de formare de excelenţă: dar nu aceasta este motivaţia lor de a fi. Şcoala catolică trebuie să fie, întocmai, catolică şi să mărturisească zilnic idealul fericitului Newman al educaţiei integrale: „Există mereu un orizont mai mare, în şcolile voastre catolice, mai presus şi dincolo de fiecare materie din studiul vostru şi de diferitele capacităţi pe care le dobândiţi” (Benedict al XVI-lea 2010e). Însăşi „prezenţa călugărilor în şcolile catolice este o chemare la larg discutatul caracter catolic, care este necesar să impregneze orice aspect al vieţii şcolare” (Benedict al XVI-lea 2010d). Şi „caracter catolic” înseamnă ortodoxie a învăţăturii. Există, afirmă Pontiful, „o exigenţă evidentă că conţinutul învăţământului ar trebui să fie mereu în conformitate cu doctrina Bisericii. asta înseamnă că viaţa de credinţă trebuie să fie forţa călăuzitoare la baza oricărei activităţi în şcoală, aşa încât misiunea Bisericii să poată fi efectiv slujită” (ibid.).

c. A educa la sfinţenie

Şcoala catolică, şi educaţia catolică a tinerilor în familie şi în biserici, are un ideal şi mai mare, atât de des subliniat de fericitul Newman: educaţia la sfinţenie. „Există multe tentaţii – le aminteşte Papa tinerilor – pe care trebuie să le înfruntaţi în fiecare zi - droguri, bani, sex, pornografie, alcool - care conform lumii vă vor da fericire, în timp ce în realitate e vorba de lucruri distructive, care creează dezbinare. Există un singur lucru care rămâne: iubirea personală a lui Isus Cristos faţă de fiecare dintre voi. Căutaţi-l, cunoaşteţi-l şi iubiţi-l şi el vă va face liberi de sclavia existenţei seducătoare dar superficiale frecvent propusă de societatea de astăzi” (Benedict al XVI-lea 2010c).

De la Londra, legat via Internet cu toate şcolile catolice din Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor, Benedict al XVI-lea a ţinut la 17 septembrie elevilor o minunată lecţie despre sfinţenie. „Nu i se întâmplă des unui papă - într-adevăr nici altei persoane oarecare - oportunitatea de a vorbi în acelaşi timp studenţilor din toate şcolile catolice din Anglia, din Ţara Galilor şi din Scoţia. Şi din moment ce acum eu am această posibilitate, există ceva care cu adevărat doresc din inimă să vă spun. Am speranţa că printre voi care sunteţi aici astăzi ca să mă ascultaţi există unii dintre viitorii sfinţi ai secolului al douăzeci şi unulea. Lucrul pe care Dumnezeu îl doreşte mai mult pentru fiecare dintre voi este ca să deveniţi sfinţi. El vă iubeşte mult mai mult decât vă puteţi imagina şi doreşte pentru voi maximul. Şi lucrul cel mai bun dintre toate pentru voi este fără îndoială creşterea în sfinţenie. Poate că unii dintre voi nu s-au gândit niciodată până acum la asta. Poate că unii cred că a fi sfinţi nu este pentru ei. Lăsaţi-mă să explic ce vreau să spun. Când suntem tineri, obişnuim să ne gândim la persoane pe care le stimăm şi le admirăm, persoane cu care am vrea să ne asemănăm. Ar putea fi vorba de cineva pe care-l întâlnim în viaţa noastră zilnică şi faţă de care avem mare stimă. Sau ar putea să fie cineva vestit. Trăim într-o cultură a celebrităţii şi tinerii sunt adesea încurajaţi să aibă ca model figuri din lumea sportului sau a spectacolului. Eu aş vrea să vă pun această întrebare: care sunt calităţile pe care le vedeţi în alţii şi pe care voi înşivă aţi vrea mai mult să le aveţi? Ce tip de persoană aţi vrea să fiţi cu adevărat? Când vă invit să deveniţi sfinţi, vă cer să nu vă mulţumiţi cu alegeri secundare. Vă cer să nu urmăriţi un obiectiv limitat, ignorându-le pe toate celelalte. A avea bani face posibil să fim generoşi şi să facem bine în lume, însă numai asta nu este suficient pentru a ne face fericiţi. A fi foarte înzestraţi în unele activităţi sau profesii este un lucru bun, dar nu va putea niciodată să ne satisfacă, până când nu ţintim la ceva încă şi mai mare. Va putea să ne facă vestiţi, dar nu ne va face fericiţi. Fericirea este ceva ce dorim cu toţii, dar una din marile tragedii din această lume este că aşa de mulţi nu reuşesc niciodată s-o găsească, pentru că o caută în locuri greşite. Soluţia este foarte simplă: adevărata fericire trebuie căutată în Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea 2010e).

„Şi, odată ce voi legaţi prietenie cu Dumnezeu – continuă Papa –, orice lucru în viaţa voastră începe să se schimbe. În timp ce ajungeţi să-l cunoaşteţi mai bine, vă daţi seama că vreţi să reflectaţi în însăşi viaţa voastră ceva din bunătatea lui infinită. Sunteţi atraşi de practicarea virtuţii. Începeţi să vedeţi aviditatea şi egoismul şi toate celelalte păcate, ceea ce sunt ele cu adevărat, tendinţe distructive şi periculoase care provoacă profundă suferinţă şi mare daună şi vreţi să evitaţi să cădeţi voi înşivă în capcana aceea. […] Atunci când aceste lucruri începeţi să le îndrăgiţi, sunteţi deja pe deplin porniţi pe calea sfinţeniei” (ibid.).

Fericitul Newman a înţeles că sfinţenia se poate învăţa, nu numai cu studiul ci înainte de toate cu rugăciunea. În acelaşi timp, şi rugăciunea se învaţă şi cere o educaţie. „Motoul cardinalului Newman, Cor ad cor loquitur, "inima vorbeşte inimii", ne permite să pătrundem în înţelegerea vieţii creştine ca şi chemare la sfinţenie, experimentată ca dorinţă intensă a inimii umane de a intra în comuniune intimă cu Inima lui Dumnezeu. El ne aminteşte că fidelitatea faţă de rugăciune ne transformă treptat în imaginea divină. Aşa cum a scris într-una din predicile sale rafinate: "obişnuinţa cu rugăciunea, care este practică de a ne adresa lui Dumnezeu şi lumii invizibile în orice perioadă, în orice loc, în orice urgenţă, rugăciunea, spun, are ceea ce poate fi numit un efect natural în spiritualizarea şi înălţarea sufletului. Un om nu mai este ceea ce era înainte; treptat... a interiorizat un nou sistem de idei şi a devenit impregnat cu principii proaspete" (Parochial and plain sermons, IV, 230-231)” (Benedict al XVI-lea 2010r).

Londra a fost descrisă ca prima metropolă adevărată din secolul al XXI-lea, unde timpul curge aşa de repede şi frenetic încât induce adevărate mutaţii calitative în modul de apropiere de viaţă şi de muncă (cf. de exemplu investigaţiile ziaristului italian, rezident de mulţi ani în capitala britanică, Marco Niada: Niada 2008, 2010). Chiar de la Londra, Benedict al XVI-lea cheamă să ne oprim pentru a găsi un timp de rugăciune şi de tăcere. „În adâncul inimii voastre el vă cheamă să petreceţi timp cu el în rugăciune. Dar acest tip de rugăciune, rugăciunea adevărată, cere disciplină: cere să se găsească momente de tăcere în fiecare zi. Adesea asta înseamnă a aştepta ca Domnul să vorbească. Chiar şi printre ocupaţiile şi stresul din viaţa noastră zilnică avem nevoie să dăm spaţiu tăcerii, pentru că în tăcere îl găsim pe Dumnezeu şi în tăcere descoperim cine suntem cu adevărat” (Benedict al XVI-lea 2010n).

Rugăciunea, învăţa fericitul Newman, este esenţială pentru ca şi laicii să poată exercita un adevărat apostolat. „Permiţând acestei lumini a credinţei să strălucească în inimile noastre şi abandonându-ne ei prin unirea cotidiană cu Domnul în rugăciune şi în participarea la sacramentele Bisericii, dătătoare de viaţă, devenim noi înşine lumină pentru cei care sunt în jurul nostru; exercităm "funcţia noastră profetică"; adesea, fără să ştim, atragem persoanele mai aproape de Domnul şi de adevărul său. Fără viaţa de rugăciune, fără transformarea interioară care are loc prin harul sacramentelor, nu putem – cu cuvintele lui Newman – "să-l iradiem pe Cristos"; devenim pur şi simplu un alt "chimval zăngănitor" (1Cor 13,1)” (Benedict al XVI-lea 2010q). Benedict al XVI-lea aminteşte asta înainte de toate celor, călugări şi laici, care parte din realităţi deosebit de inspirate din gândirea fericitului Newman, între care îi citează pe „membrii familiei spirituale Das Werk” (Benedict al XVI-lea 2010r), întemeiată de Julia Verhaeghe (1910-1997). E vorba de un citat care nu este banal şi întâmplător, dacă se consideră că Das Werk – „Opera”, care nu trebuie confudată cu Opus Dei – a fost în mod repetat, în ţara în care a fost întemeiată, în Belgia, obiectul atacurilor jurnalistice şi chiar guvernamentale care au încercat să o descalifice ca „sectă” (cf. Introvigne 1997).

d. Preotul, primul educator şi problemele sale

„Aşa cum Euharistia face Biserica, preoţia este centrală pentru viaţa Bisericii” (Benedict al XVI-lea 2010c). Fericitul Newman, aşa de atent la rolul laicilor, avea conştiinţă deplină despre faptul că în Biserică nici o educaţie nu este posibilă dacă dispare rolul preotului ca prim educator – împreună cu părinţii pentru copii – la credinţă. Noul fericit se inserează într-o lungă tradiţie de preoţi britanici sfinţi, între care Papa aminteşte „exemplul de dăruire, de generozitate şi de curaj al sfântului John Ogilvie [S.J. 1579-1615]” (Benedict al XVI-lea 2010c), martir spintecat şi spânzurat în anul 1615 la Glasgow datorită refuzului său de a se întoarce la calvinism, în care se născuse dar de care se separase în anul 1596 pentru a deveni catolic, apoi iezuit şi preot.

O viaţă sacerdotală sănătoasă, învăţa fericitul Newman, îşi are centrul său în Euharistie, pentru care mulţi martiri englezi după separarea Comuniunii Anglicane de Roma şi-au dat viaţa. „ Realitatea sacrificiului Euharistic a fost mereu la inima credinţei catolice; pusă în discuţie în secolul al şaisprezecelea, ea a fost reafirmată în mod solemn la Conciliul din Trento, în contextul îndreptăţirii noastre în Cristos. Aici în Anglia, aşa cum ştim, mulţi au apărat cu curaj Liturghia, uneori cu mare preţ, dând viaţă acelei devoţiuni faţă de Preasfânta Euharistie care a fost o caracteristică a catolicismului în aceste ţinuturi” (Benedict al XVI-lea 2010m). În tema despre Euharistie, Benedict al XVI-lea menţionează „publicarea iminentă a noii traduceri [engleze] a Liturghierului Roman” (Benedict al XVI-lea 2010t), care a comportat în faţa diferitelor critici o „revizuire” (ibid.) a mai mult texte. Papa îi invită pe episcopii britanici „să profite de ocazia pe care această nouă traducere o oferă pentru o cateheză aprofundată despre Euharistie şi pentru o reînnoită devoţiune în modurile în care ea este celebrată” (ibid.).

Fericitul Newman avea conştiinţa deplină despre faptul că preoţii nu sunt îngeri ci oameni, nu sunt scutiţi de păcate şi de problemele comune. „Căldura şi umanitatea care stau la baza aprecierii slujirii sale pastorale sunt exprimate în mod magnific de un alt vestit discurs al său: "Dacă îngerii ar fi fost preoţii voştri, iubiţi fraţi, n-ar fi putut să participe la suferinţele voastre, nici să vă compătimească, nici să aibă compasiune faţă de voi, nici să simtă gingăşie faţă de voi şi să găsească motive pentru a vă justifica, aşa cum putem noi; n-ar fi putut să fie modele şi călăuze pentru voi, şi să vă conducă de la omul vostru vechi la viaţa nouă, aşa cum pot s-o facă aceia care vin chiar din ambientul vostru" ("Men, not Angels: the Priest of the Gospel", Discourses to mixed congregations, 3)” (Benedict al XVI-lea 2010r). Scrie tot „fericitul John Henry Newman: "Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască preoţi care să ştie să simtă propria slăbiciune de păcătoşi, şi ca poporul să ştie să-i compătimească şi să-i iubească şi să se roage pentru creşterea lor în toate darurile bune de har" (Sermon, 22 martie 1829, 191)” Benedict al XVI-lea 2010t).

Dacă slăbiciunea umană a preoţilor este în orice epocă, astăzi o problemă „care ameninţă serios credibilitatea morală a responsabililor Bisericii este abuzul ruşinos de copii şi de tineri din partea preoţilor şi călugărilor” (Benedict al XVI-lea 2010t). Papa destăinuieşte „că aceste revelări au fost mine un choc. Sunt o mare tristeţe, este greu de înţeles cu această pervertire a slujirii sacerdotale a fost posibilă. Preotul, în momentul hirotonirii, pregătit mulţi ani pentru acest moment, îi spune da lui Cristos pentru a deveni glasul său, gura sa, mâna sa şi a-l sluji cu toată existenţa pentru ca Păstorul cel Bun, care iubeşte şi ajută şi conduce la adevăr, să fie prezent în lume. Cum poate după aceea să cadă în această pervertire un om care a făcut şi a spus asta, este greu de înţeles; este o mare tristeţe, tristeţe şi că autoritatea Bisericii nu a fost suficient de vigilentă şi insuficient de rapidă, decisă, în luarea măsurilor necesare. Pentru toate acestea suntem într-un moment de pocăinţă, de umilinţă şi de reînnoită sinceritate, aşa cum le-am scris Episcopilor irlandezi [în Scrisoare către catolicii din Irlanda, din 19.3.2010]. Mi se pare că trebuie acum să realizăm tocmai un timp de pocăinţă, un timp de umilinţă, şi să reînnoim şi să reînvăţăm o sinceritate absolută” (Benedict al XVI-lea 2010a).

Fără ca să se poată reduce călătoria în Marea Britanie – aşa cum a spus Papa în următoarea audienţă generală de miercuri 22 septembrie 2010, „scopul principal al vizitei era acela de a-l proclama fericit pe cardinalul John Henry Newman” (Benedict al XVI-lea 2010v), aşa încât „de fapt, ceremonia de beatificare a reprezentat momentul proeminent al călătoriei apostolice” (ibid.) – la problema preoţilor pedofili, care a dominat în schimb anumite articole jurnalistice în defavoarea oricărei alte teme, este adevărat că – în contextul descrierii unei crize educative care este şi criză a preoţiei – Benedict al XVI-lea nu a omis să propună câteva reflecţii despre dureroasa temă. Nu s-a limitat să exprime durere şi ruşine, ci a trasat un program de acţiune. „Trei lucruri – a spus el – sunt importante. Primul interes sunt victimele, cum putem repara, ce anume putem face pentru a ajuta aceste persoane să depăşească această traumă, să regăsească viaţa, să regăsească şi încrederea în mesajul lui Cristos. Îngrijire, angajare pentru victime este prima prioritate cu ajutoare materiale, psihologice, spirituale. Al doilea, este problema persoanelor vinovate: pedeapsa justă, a le exclude orice posibilitate de acces la tineri, pentru că ştim că aceasta este o boală şi voinţa liberă nu funcţionează acolo unde există această boală; deci trebuie să ocrotim aceste persoane împotriva lor însele, şi a găsi modul de a le ajuta şi de a le ocroti împotriva lor însele şi a le exclude de la orice acces la tineri. Şi al treilea punct este prevenirea în educaţia şi în alegerea candidaţilor la preoţie. A fi aşa de atenţi ca după posibilităţile umane să se excludă cazuri viitoare” (Benedict al XVI-lea 2010a).

Dincolo de cercetarea cu privire la cauze şi punerea în practică a remediilor posibile (despre care cf. Introvigne 2010b) Papa duce din nou problema la dimensiunea sa spirituală. Aici, chiar şi în adâncul cel mai întunecat al unei crize deosebit de ruşinoase, exprimând sentimente de „profundă durere victimelor nevinovate ale acestor delicte incalificabile” (Benedict al XVI-lea 2010d), Papa nu pierde „speranţa că puterea harului lui Cristos, sacrificiul său de reconciliere, va aduce vindecare profundă şi pace vieţilor lor. Recunosc, împreună cu voi, şi ruşinea şi umilirea pe care le-am suferit cu toţii din cauza acestor păcate; vă invit să le oferiţi Domnului cu încrederea că această pedeapsă va contribui la vindecarea victimelor, la purificarea Bisericii şi la reînnoirea misiunii sale seculare de formare şi îngrijire a tinerilor” (Benedict al XVI-lea 2010m). În adâncul oricărei crize morale – învaţă fericitul Newman – există mereu o criză educativă. Pentru a depăşi crizele, trebuie pornit din nou de la o educaţie integrală care să fie în acelaşi timp educaţie la sfinţenie şi la rugăciune.

Referinţe

Benedict al XVI-lea. 2008. Scrisoare către dieceza şi oraşul Roma despre misiunea urgentă a educaţiei, din 21.1.2009. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/239xm5l.

Benedict al XVI-lea. 2010a. Întâlnirea lui Benedict al XVI-lea cu jurnaliştii în timpul zborului spre Regatul Unit, din 16.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/3ymcd74.

Benedict al XVI-lea. 2010b. Vizită la Maiestatea Sa Regina şi întâlnire cu autorităţile în Parcul Palatului Regal Holyroodhouse la Edinburgh, din 16.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/326oxo3.

Benedict al XVI-lea. 2010c. Omilie, Sfânta Liturghie în Bellahouston Park la Glasgow, din 16.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/354aob5.

Benedict al XVI-lea. 2010d. Întâlnire cu lumea educaţiei catolice în capela şi pe terenul sportiv de la St Mary’s University College la Twickenham (London Borough of Richmond), din 17.9.2010. Mesaj către profesorii şi către călugări. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/3xlcshd.

Benedict al XVI-lea. 2010e. Întâlnire cu lumea educaţiei catolice în capela şi pe terenul sportiv de la St Mary’s University College la Twickenham (London Borough of Richmond), din 17.9.2010. Mesaj către elevi. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/39e6xbj.

Benedict al XVI-lea. 2010f. Întâlnire cu reprezentanţii instituţionali şi laici din alte religii în Waldegrave Drawing Room de la St Mary’s University College la Twickenham (London Borough of Richmond), din 17.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/3865sqz.

Benedict al XVI-lea. 2010g. Vizită de curtoazie la Arhiepiscopul de Canterbury în Lambeth Palace (London Borough of Richmond), din 17.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/33poolq.

Benedict al XVI-lea. 2010h. Întâlnire cu exponenţi din societatea civilă, din lumea academică, culturală şi întreprinzătoare, cu Corpul Diplomatic şi cu leader religioşi în Westminster Hall (City of Westminster), din 17.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/38svtha.

Benedict al XVI-lea. 2010i. Celebrare Ecumenică în Westminster Abbey (City of Westminster), din 17.9.2010. Cuvinte de introducere la recitarea Vesperelor. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/38438hj.

Benedict al XVI-lea. 2010l. Celebrare Ecumenică în Westminster Abbey (City of Westminster), din 17.9.2010. Salut la sfârşitul Vesperelor. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/38438hj.

Benedict al XVI-lea. 2010m. Sfânta Liturghie în Catedrala Preapreţiosului Sânge al Domnului Nostru Isus Cristos (City of Westminster), din 18.9.2010. Omilia. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/35ntwke.

Benedict al XVI-lea. 2010n. Sfânta Liturghie în Catedrala Preapreţiosului Sânge al Domnului Nostru Isus Cristos (City of Westminster), din 18.9.2010. Salut adresat tinerilor. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/37wd87o.

Benedict al XVI-lea. 2010o. Sfânta Liturghie în Catedrala Preapreţiosului Sânge al Domnului Nostru Isus Cristos (City of Westminster), din 18.9.2010. Salut adresat credincioşilor din Ţara Galilor. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/34nsewm.

Benedict al XVI-lea. 2010p. Vizită la Casa pentru bătrâni St Peter's Residence (London Borough of Lambeth), din, 18.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/2vb6otn.

Benedict al XVI-lea. 2010q. Veghe de Rugăciune pentru Beatificarea cardinalului John Henry Newman, Hyde Park, Londra, din 18.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/36tpu7q.

Benedict al XVI-lea. 2010r. Omilia, Sfânta Liturghie cu Beatificarea Venerabilului Cardinal John Henry Newman în Cofton Park din Rednal (Birmingham), din 19.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/3xgmkna.

Benedict al XVI-lea. 2010s. Recitarea rugăciunii Angelus Domini la Birmingham, din 19.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/369zfbw.

Benedict al XVI-lea. 2010t. Întâlnire cu Episcopii din Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor în capela de la Francis Martin House din Oscott College la Birmingham, din 19.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/2u7uhog.

Benedict al XVI-lea. 2010u. Ceremonia de rămas bun la Aeroportul Internaţional din Birmingham, din 19.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/37tzavs.

Benedict al XVI-lea. 2010v. Călătoria apostolică în Regatul Unit, Audienţă generală în Piaţa Sfântul Petru, din 22.9.2010. Disponibil pe situl Internet al Sfântului Scaun la adresa prescurtată http://tinyurl.com/34qjaxw.

Crowley, Aleister. The Book of the Law. Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI. Ordo Templi Orientis, Londra [trad. it. Liber AL vel Legis sub figura CCXX come fu dato da XCIII = 418 a DCLXVI, S.O.T.V.L. Novara s.d. (dar 1993)].

Introvigne, Massimo. 1997. «Il ritorno dei giacobini. Il rapporto della commissione parlamentare belga d'inchiesta sulle sette». Cristianità, anul XXV, nr. 269, septembrie 1997, pag. 5-17.

Introvigne, Massimo. 2008. «Le radici cristiane di un’Europa laica. Il viaggio di Papa Benedetto XVI in Francia». Cristianità, anul XXXVI, nr. 349-350, septembrie-decembrie 2008, pag. 25-36.

Introvigne, Massimo. 2010a. «Fatima e il dramma della modernità. Il viaggio di Papa Benedetto XVI in Portogallo». Cristianità, anul XXXVIII, nr. 356, aprilie-iunie 2010, pag. 1-12.

Introvigne, Massimo. 2010b. Preti pedofili. La vergogna, il dolore e la verità sull’attacco a Benedetto XVI. San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano).

Newman, John Henry. 1999. Lettera al duca di Norfolk. Coscienza e libertà. Trad. it. Paoline, Milano.

Newman, John Henry. 2009. «Il “Biglietto Speech” di John Henry Newman in occasione dell’elevazione alla dignità cardinalizia il 12 maggio 1879». Trad. it. L’Osservatore Romano, 13-5-2009.

Niada, Marco. 2008. La nuova Londra. Capitale del XXI secolo. Garzanti, Milano.

Niada, Marco. 2010. Il tempo breve. Nell’era della frenesia: la fine della memoria e la morte dell’attenzione. Garzanti, Milano.

Ratzinger, Joseph.1990. «Discorso introduttivo alla III Giornata del Simposio su Newman, 28 aprile 1990». Euntes Docete – Commentaria Urbaniana, anul XLIII, nr. 3, pag. 431-436.

Ratzinger, Joseph. 1991. «Elogio della coscienza: il brindisi del Cardinale». Il Sabato, 16-3-1991, pag. 83-91.

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu