Acolo unde toate aspiraţiile găsesc răspuns

Celebrarea Euharistiei trebuie să fie culmea oricărui pelerinaj, deoarece ţinta pelerinului este „întâlnirea cu Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos, în care toate aspiraţiile noastre găsesc răspuns”. Asta scrie Papa în mesajul pentru al II-lea congres mondial de pastoraţie a pelerinajelor şi sanctuarelor, care se desfăşoară de luni 27 septembrie până joi 30 septembrie la Santiago de Compostela.

Venerabililor Fraţi

Mons. Antonio Maria Vegliò

Preşedintele Consiliului Pontifical

al Pastoraţiei

pentru Migranţi şi Itineranţi,

şi Mons. Julián Barrio Barrio,

Arhiepiscop de Santiago de Compostela

Cu ocazia celui de-al II-lea Congres Mondial de Pastoraţie a Pelerinajelor şi Sanctuarelor, care se desfăşoară la Santiago de Compostela între 27-30 septembrie, doresc să vă adresez salutul meu cordial, care se poate extinde la toţi veneraţii Fraţi întru Episcopat, la membrii Delegaţiei Fraterne, la participanţii la această reuniune importantă, precum şi la Autorităţile civile care au colaborat la pregătirea Congresului. De asemenea exprim salutul meu respectuos Maiestăţii Sale regele Spaniei, care a dat strălucire acestei iniţiative, acceptând preşedinţia ei de onoare.

Conduşi de tema „El a intrat pentru a rămâne cu ei” (Lc 24,29), luată din textul evanghelic despre discipolii din Emaus, vă dispuneţi să reflectaţi asupra importanţei pelerinajelor la sanctuare, ca manifestare a vieţii creştine şi spaţiu de evanghelizare.

Cu vie plăcere doresc să fac să ajungă la participanţii la congres apropierea mea spirituală, pentru ca să-i încurajeze şi să-i susţină în exercitarea unei activităţi pastorale aşa de fundamentală în viaţa eclezială. Eu însumi voi merge peste puţin timp ca pelerin la mormântul sfântului apostol Iacob, „prietenul Domnului”, aşa cum mi-am îndreptat paşii mei spre alte locuri din lume, unde merg numeroşi credincioşi cu devoţiune ferventă. În această privinţă, încă de la începutul pontificatului meu, am intenţionat să trăiesc slujirea mea de succesor al lui Petru cu sentimentele pelerinului care străbate căile lumii cu speranţă şi simplitate, purtând pe buze şi în inimă mesajul mântuitor al lui Cristos Înviat şi întărind în credinţă pe proprii fraţi (cf. Lc 22,32). Ca semn explicit al acestei misiuni, pe stema mea figurează, între alte elemente, cochilia pelerinului.

În acest moment istoric, în care, cu forţă şi mai mare dacă este posibil, suntem chemaţi să evanghelizăm lumea noastră, trebuie scos în evidenţa cuvenită bogăţia care provine din pelerinajul la sanctuare. Înainte de toate datorită capacităţii sale extraordinare de referinţă, care atrage un număr crescând de pelerini şi turişti religioşi, dintre care unii se află în situaţii umane şi spirituale complexe, cam depărtaţi de trăirea credinţei şi cu o slabă apartenenţă eclezială. Cristos se adresează tuturor cu iubire şi speranţă. Dorinţa după fericire care se cuibăreşte în suflet găseşte în El răspunsul său, şi aproape de El durerea umană capătă un sens propriu. Cu harul său,  ajung la deplina lor împlinire şi cauzele cele mai nobile. După cum Simeon l-a întâlnit pe Isus în templu (cf. Lc 2,25-35), tot aşa şi pelerinul trebuie să aibă oportunitatea de a-l descoperi pe Domnul în sanctuar.

În acest scop trebuie făcut în aşa fel încât vizitatorii să nu uite că sanctuarele sunt locuri sacre, deci să se comporte acolo cu devoţiune, respect şi curăţenie. În felul acesta Cuvântul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, va putea să răsune cu claritate şi evenimentul morţii şi învierii sale, fundament al credinţei noastre, va fi proclamat în întregimea sa. În afară de asta, trebuie îngrijită cu mare scrupulozitate primirea pelerinului, dând importanţa justă, între altele, demnităţii şi frumuseţii sanctuarului, imagine a „cortului lui Dumnezeu cu oamenii” (Ap 21,3); momentelor şi spaţiilor de rugăciune, atât personale cât şi comunitare; atenţiei faţă de practicile de pietate. La fel nu se va insista niciodată îndeajuns asupra faptului că sanctuarele trebuie să fie faruri de caritate, dedicate neîncetat celor mai nefavorizaţi prin fapte concrete de solidaritate şi milostivire şi o disponibilitate constantă faţă de ascultare. În afară de asta ele trebuie să le faciliteze credincioşilor accesul la sacramentul Reconcilierii şi să le permită lor să participe vredniceşte la celebrarea euharistică, care trebuie să fie mereu centrul şi culmea întregii lor acţiuni pastorale. Aşa se va manifesta în mod clar că Euharistia este fără îndoială alimentul pelerinului, „Sacramentul lui Dumnezeu care nu ne lasă singuri pe drum, ci ni se alătură şi ne indică direcţia” (Omilia în Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, 22 mai 2008).

De fapt, în mod diferit de vagabond, ai cărui paşi nu au o destinaţie precisă, pelerinul are mereu o ţintă în faţa sa, chiar dacă uneori nu este pe deplin conştient de asta. Şi ţinta nu este alta decât întâlnirea cu Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos, în care toate aspiraţiile noastre găsesc răspuns. Iată de ce celebrarea Euharistiei poate fi considerată foarte bine culmea pelerinajului.

Ca şi „colaboratori ai lui Dumnezeu” (1Cor 3,9) vă îndemn pe voi toţi ca să vă dedicaţi acestei frumoase misiuni de a încuraja în pelerini, cu grija pastorală, cunoaşterea şi imitarea voastră a lui Cristos, care continuă să meargă cu noi, luminând viaţa noastră cu Cuvântul său şi împărţindu-ne Pâinea Vieţii în Euharistie. În felul acesta pelerinajul la sanctuar va fi ocazie propice pentru a revigora în cei care-l vizitează dorinţa de a împărtăşi cu alţii experienţa minunată de a se şti iubiţi de Dumnezeu şi de a fi trimişi în lume pentru a da mărturie despre această iubire.

Cu aceste sentimente încredinţez roadele acestui Congres mijlocirii Preasfintei Maria şi sfântului apostol Iacob, în timp ce îndrept rugăciunea mea spre Isus, „Cale, Adevăr şi Viaţă” (In 14,6) căruia îi prezint pe toţi cei care, peregrinând prin viaţă, caută faţa lui:

Doamne Isuse, pelerin

de la Emaus,

din iubire te apropii de noi,

chiar dacă, uneori, descurajarea

şi tristeţea

ne împiedică să descoperim

prezenţa ta.

Tu eşti flacăra care reînsufleţeşte

credinţa noastră.

Tu eşti lumina care purifică

speranţa noastră.

Tu eşti forţa care înflăcărează

caritatea noastră.

Învaţă-ne să te recunoaştem

în Cuvânt,

în casa şi la Masa

unde se împarte Pâinea Vieţii,

în slujirea generoasă faţă de aproapele

care suferă.

Şi când se face seară, Doamne,

ajută-ne să spunem:

„Rămâi cu noi”. Amin.

Împart tuturor implorata Binecuvântare Apostolică, garanţie de îmbelşugate haruri cereşti.

Din Vatican, 8 septembrie 2010

 Benedictus PP XVI

(După L’Osservatore Romano, 27-28 septembrie 2010)

traducere de pr. dr. MIhai Pătraşcu