Chiara Badano şi lumina Duhului

„Fericita Chiara Badano este o misionară a lui Isus, o apostolă a Evangheliei ca veste bună adusă un ei lumi bogate în bunăstare, dar adesea bolnavă de tristeţe şi de nefericire. Ea ne invită să regăsim prospeţimea şi entuziasmul credinţei”. Asta a spus arhiepiscopul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, prezidând ritul de beatificare a tinerei focolarine (1971-1990), desfăşurat sâmbătă după amiază, 25 septembrie, în sanctuarul roman „Iubirea Divină”.

În faţa a mii de credincioşi veniţi din toate părţile lumii şi cu tinerii aflaţi în prima linie, monseniorul Amato, reprezentându-l pe Benedict al XVI-lea, a înscris numele lui Chiara în lista fericiţilor. Este pentru prima dată când o membră a Mişcării Focolarilor este ridicată la cinstea altarelor.

„Invitaţia de a regăsi entuziasmul credinţei – a spus prelatul – este adresată tuturor, înainte de toate tinerilor, dar şi adulţilor, persoanelor consacrate, preoţilor. Tuturor le este dat harul suficient pentru a deveni sfinţi. Să răspundem cu bucurie la această invitaţie de sfinţenie şi să-i mulţumim lui Benedict al XVI-lea pentru darul beatificării lui Chiara Luce a noastră”, aşa cum îi plăcea s-o numească întemeietoarea focolarinilor Chiara Lubich. „Este vorba – a continuat el – de un semn concret al încrederii şi stimei pe care Papa le are în tineri, în care vede chipul tânăr şi sfânt al Bisericii”.

Spiritualitatea focolarină a fost trăită de noua fericită în manieră exemplară. În această privinţă, arhiepiscopul a subliniat că „haina de nuntă cu care Chiara a mers în întâmpinarea lui Isus Domnul era îmbogăţită de cele "şapte diamante" ale spiritualităţii creştine şi focolarine: Dumnezeu Iubire; a face voinţa lui Dumnezeu; Cuvântul vieţii trăit; iubirea faţă de aproapele; reciproca iubire care realizează unitatea; prezenţa lui Isus în unitate”. „Dar există – a subliniat el – un al şaptelea diamant, cel mai preţios, care străluceşte mai mult decât celelalte, şi este iubirea faţă de Isus Răstignit şi abandonat”. Acesta – conform lui Chiara Lubich – este „pilonul principal, care rezumă spiritualitatea focolarină şi pe care fericita l-a interpretat foarte bine. Iubirea faţă de Isus abandonat i-a infuzat acea energie spirituală, acel har capabil să suporte orice adversitate”.

Monseniorul Amato a reparcurs apoi etapele bolii care o lovit-o pe tânăra Chiara şi care în scurt timp a dus-o la moarte. „Lovită la şaisprezece ani de osteosarcom – a spus el – acceptă crucea cu durere, dar cu tărie senină: "Nu mai am picioarele şi-mi plăcea aşa de mult să merg cu bicicleta, dar Domnul mi-a dat aripile". Suferea, dar sufletul cânta. Refuza morfina pentru că – spunea ea – "îmi ia luciditatea şi eu pot să-i ofer lui Isus numai durerea mea". La sfârşitul lunii decembrie din anul 1989, când boala o devora, primeşte de la Chiara Lubich "Cuvântul Vieţii": "Cine rămâne în mine şi eu în el, acesta aduce roade multe" (In 15,5). La 26 iulie din acelaşi an, Chiara Lubich îi dă un nume nou, "Luce" [Lumină]. Nume foarte potrivit deoarece Chiara era o explozie de lumină divină, care-i uimea pe toţi, tineri şi adulţi. Spunea adesea: "Isus trebuie iubit şi este suficient". Şi încă de mică a fost foarte generoasă în a corespunde idealului iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele”.

O existenţă scurtă dar trăită cu intensitate, în timpul căreia noua fericită a ştiut să mărturisească Evanghelia carităţii faţă de toţi cei pe care-i întâlnea pe drumul ei. „Zilele existenţei pământeşti ale lui Chiara – a amintit prefectul – au fost zile de caritate dăruită cu generozitate. Ea a schimbat durerea în bucurie, întunericul în lumină, dând semnificaţie şi gust sfâşierii trupului ei slab. În boală, ea sa revelat femeie puternică şi înţeleaptă: "Voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii"”.

Prelatul a propus apoi câteva episoade din viaţa lui Chiara Luce care revelează caritatea ei faţă de aproapele. „La numai unsprezece ani – a amintit el – îşi propune "să-l iubesc pe cel care-mi este antipatic". Când invita pe cineva la masă îi spunea mamei să pună faţa de masă cea mai frumoasă, "pentru că astăzi Isus vine să ne viziteze". În localitate era o anumită doamnă Maria, o femeie marginalizată, care nu se bucura de nici o consideraţie şi nu mergea niciodată la biserică. Chiara, întâlnind-o adesea pe stradă, o ajuta să ducă obiectele grele şi o numea "doamna" Maria. Când Maria a aflat de moartea lui Chiara, a voit să meargă la biserică. S-a îmbrăcat cum se cuvine, a participat la Liturghie şi a dat ca ofertă cincizeci de mii de lire, mulţi bani pentru acele timpuri”. Într-o zi o prietenă o întreabă pe Chiara: "Cu prietenii la bar, ţi se întâmplă să vorbeşte despre Isus, încerci să introduci ceva despre Dumnezeu?". "Nu, nu vorbesc despre Dumnezeu". "Dar cum, laşi să scape ocaziile?". Şi ea: "Nu contează atât faptul de a vorbi despre Dumnezeu. Eu trebuie să-l dau pe Dumnezeu"”.

Caritatea lui Chiara era expresia unirii sale cu Cristos. „Cu faptele sale de iubire – a spus arhiepiscopul – fericita noastră a umplut şi valiza pentru sfânta sa călătorie. Iubirea faţă de Isus era trăită de ea zilnic în mii de episoade de caritate. Nu propuneri în bătaia vântului, ci fapte concrete. Lui Gianfranco Piccardo, voluntar care urma să plece pentru a săpa treizeci de fântâni de apă potabilă în Benin, îi încredinţează economiile sale, un milion trei sute de mii de lire, cadou pentru ultima sa aniversare a zilei de naştere, spunând: "Mie nu-mi folosesc, eu am totul"”.

Caritatea ei s-a manifestat şi în ultimele zile ale vieţii sale. „Această tânără, în aparenţă fragilă – a adăugat el – în realitate era o femeie puternică. Şi pe patul de moarte a făcut un ultim dar, acela al corneelor încă transplantabile, pentru că nu erau afectate de boală. Au fost scoase şi două tinere astăzi văd graţie ei”. Şi medicii au rămas uimiţi de comportamentul lui Chiara în faţa bolii şi a suferinţei. „Nenatural, excepţional, incredibil: acestea sunt – a încheiat prelatul – adjectivele folosite de medicii curanţi pentru a descrie seninătatea şi tăria lui Chiara în faţa bolii mortale. Este adevărat. Atitudinea ei era nenaturală, pentru că era complet supranaturală, rod al harului divin, al credinţei infinite şi al eroismului virtuos. Ea vorbea despre rochia de mireasă pentru funeraliile sale, aşa cum ar face o tânără care se pregăteşte pentru căsătorie. Spunea ea: "Eu nu plâng, pentru că sunt fericită". Iar mamei: "Când vei vrea să mă cauţi, priveşte la cer, mă vei găsi într-o steluţă". Chiara Lubich, explicând numele "Luce" [Lumină] pe care i-l dăduse, scrie că, privind o fotografie a ei, tânăra "nu avea ochii bucuriei simple, ci ceva mai mult, aş spune lumina Duhului"”. Comemorarea ei liturgică a fost fixată la 29 octombrie.

(După L’Osservatore Romano, 26 septembrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu